Cunoasterea in lumina harului dumnezeiesc

Cunoasterea in lumina harului dumnezeiesc Mareste imaginea.

Sfinții Părinți și Părinții bisericești au vorbit despre lucrarea duhovnicească, ca despre „arta artelor” și „știința științelor”. Este întâia și singura știință care merită învățată cu sârguință și pusă în lucrare toată viața.

Sf. Ambrozie al Milanului spune că studiul cunoașterii de sine trebuie să-l punem mai presus de orice alt studiu. Pentru că, cea mai folositoare dintre toate cunoștințele este aceea care ne dă noțiuni despre noi înșine și ne învață să ne conducem în viață.

Om adevărat este acela care se cunoaște pe sine. Iar temelia acestei cunoașteri este smerenia lui Hristos.

Sf. Ioan Hrisostom afirmă în acest sens, că se cunoaște pe sine însuși îndeosebi acela care se socotește pe sine nimic.

La rândul său, Sf. Grigorie Teologul atrăgea atenția, zicând că este foarte ușor să te înșeli pe tine însuți și, înfumurându-te cu slavă deșartă, să te socotești că ești ceva, fiind de fapt nimic.

Într-adevăr, așa cum spune Sf. Petru Damaschin, mai bun decât toate este să-ți cunoști neputința și necunoștința, decât să ai o părere falsă despre sine.

De aceea, adevărata cale spre cunoștință este neprihănirea și smerenia, fără de care nimeni nu-L va vedea pe Domnul Iisus Hristos.

Așa cum spune și Sf. Maxim Mărturisitorul, cunoștința cea bună și lucrătoare se naște numai prin înfrânare și iubire.

Cunoașterea de sine nu se rezumă la simpla părere subiectivă despre noi înșine sau la metoda cunoașterii prin introspecție. Ea înseamnă, înainte de toate, a ne vedea așa cum suntem în lumina harului dumnezeiesc din interiorul sufletului nostru.

Potrivit cuvântului Sf. Simeon Noul Teolog, cunoștința sporește pe măsură ce fiecare se „preface” înlăuntru, se transfigurează, intrând în unire cu harul îndumnezeitor.

Într-o persoană desăvârșită nu va mai rămâne loc pentru „inconștient”. Totul va fi pătruns de lumina dumnezeiască.

Cu cât cineva este mai neatent față de sine însuși, cu atât se socotește a fi mai plăcut lui Dumnezeu. Dar cel ce se silește să se curețe de patimi, acela se rușinează să-și ridice ochii săi la Dumnezeu, căci se vede pe sine ca pe unul care se află foarte departe de El.

Avva Evagrie Ponticul ne îndeamnă să ne cunoaștem mai întâi pe noi înșine, dacă vrem să-L cunoaștem pe Dumnezeu.

Cel care merge pe calea cunoașterii de sine și a cunoașterii lui Dumnezeu, care este calea nesfârșită a smereniei, acela nu mai judecă și nu mai osândește pe nimeni pentru păcatele sale.

Cel care crede că știe tot, acela nu are dragoste întru sine, iar pe cel ce se mândrește cu cunoștințele lui, judecata cea dreaptă îl va părăsi.

După învățătura Sf. Simeon Noul Teolog, nimeni nu poate ajunge la adevărata cunoștință, câtă vreme patima zăbovește în ascunzișurile sufletului. Doar inima curată aduce mintea în stare de a cunoaște pe Dumnezeu. Curăția inimii este temeiul cunoștinței noastre duhovnicești.

Sf. Antonie cel Mare identifică calea cunoștintei lui Dumnezeu cu bunătatea, pentru că bun este numai omul care-L cunoaște pe Dumnezeu.

Dar, fără credință vie, lucrătoare, nu este cu putință a-L cunoaște pe Dumnezeu.

Cunoștința de Dumnezeu este Pomul Vieții din care, cel curat cu inima împărtășindu-se, gustă din viața veșnică. Sufletul care nu și-a agonisit prin bună viețuire cunoștința de Dumnezeu, nu poate să se unească cu Dumnezeu.

Atâta timp cât nu ne eliberăm de lucrurile din afară, nu putem să primim în noi cunoștința lui Dumnezeu. Pentru că una este cunoașterea lucrurilor și alta este cunoașterea Adevărului.

Sf. Marcu Ascetul spune despre cunoștința lucrurilor, că ea folosește omului în vreme de ispită și de trândăvie. Dar în vreme de rugăciune, aceasta îl păgubește.

Cu cât se îngrijește omul mai mult de cunoștința celor văzute, numai prin simțire, cu atât își strânge mai tare în jurul său neștiința de Dumnezeu.

Sf. Antonie cel Mare numește necunoașterea „orbire a sufletului”. Din neștiință se naște răul, iar binele care mântuiește sufletul este cunoașterea lui Dumnezeu. Sufletul care nu cunoaște pe Dumnezeu și binele, acela va iubi păcatul și-l va înfăptui.

După cuvântul lui Clement Alexandrinul, viața de aici e un „somn adânc al neștiinței”, iar răutatea și neștiința sunt cele care, ca niște mărăcini, împiedică cunoștința duhovnicească.

Cunoașterea adevărată nu poate fi despărțită niciodată de fapte. În acest sens, Sf. Marcu Ascetul ne adresează îndemnul: „Dacă ești iubitor de învățătură, fă-te iubitor și de osteneală. Căci simpla cunoștință îngâmfă pe om”.

Cunoștinta fără faptele care urmează din ea nu e sigură, chiar dacă e adevărată. Căci fapta este întărirea oricărui lucru. Adeseori, din negrija pentru fapte, se întunecă și cunoștința. Deoarece lucrurile a căror împlinire a fost nesocotită, s-au sters în parte și din amintire.

Tocmai de aceea, Sf. Scriptură ne îndeamnă să dobândim cunoștința lui Dumnezeu, ca să-I slujim Lui cum se cuvine prin fapte.

Lumina harului lui Dumnezeu ne dezvăluie cele mai ascunse „cotloane” ale inimii, pe care nu le bănuiam înainte.

Sfinții Părinți, după ce au văzut Chipul blând și smerit al Domnului Iisus Hristos, s-au căit toată viața pentru păcatele lor, întrucât atunci li s-au deschis ochii sufletului și prin lumina harului au văzut câtă „mizerie” purtăm în noi.

De aceea au pus ca lucrare de căpătâi plânsul păcatelor, ca stare de adâncă pocăință, lacrimile duhovnicești fiind cele care înmoaie inima, curăță lesne patimile sufletești și ne descoperă calea spre Împărăția lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
98 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

04 Noiembrie 2018

Vizualizari: 413

Voteaza:

Cunoasterea in lumina harului dumnezeiesc 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

cunoasterea lui dumnezeu

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE