Hristos (cf. Mt. 6, 7) şi Apostolul Pavel (cf. Rom. 12, 12; 1 Tes. 5, 17) au recomandat rugăciunile scurte şi dese, la răstimpuri scurte, într-adevăr, dacă îţi prelungeşti discursul care deseori îţi devine indiferent, îi laşi toată libertatea diavolului să se apropie, să te facă să te datini şi să-ţi ducă gândul departe de ceea ce spui. Dar dacă faci rugăciuni continue şi dese, care prin frecvenţa lor acoperă tot timpul, vei putea cu uşurinţă să te controlezi şi să-ţi rosteşti rugăciunile cu multă trezvie. Aşa făcea Ana, care nu-şi lungea discursul, ci se îndrepta către Dumnezeu cu timp şi foarte des (FA 2,2).
Oriunde te-ai afla, poţi să-ţi înalţi altarul, cu condiţia să dai dovadă de o trezvie liber asumată. Locul nu constituie nicidecum o piedică, nici momentul un obstacol: chiar dacă nu poţi îngenunchea, chiar dacă nu-ti poţi bate pieptul, nici înălţa mâinile către cer, ajunge să arăţi o inimă înflăcărată şi înseamnă că ţi-ai împlinit pe deplin rugăciunea. Chiar şi o femeie care-şi ţine furca sau îşi ţese pânza poate să înalţe ochii către cer în inima sa şi să-L cheme pe Dumnezeu cu înflăcărare. Chiar şi un om care se plimbă singur prin piaţa oraşului poate înălţa rugăciuni stăruitoare, ca şi un altul care, şezând în atelierul său şi cosând piei, îşi poate înălţa inima către Domnul; un slujitor care aleargă la treburile sale, urcând şi coborând, care stă în bucătărie şi nu poate merge la biserică, şi el poate înălţa o rugăciune stăruitoare şi fierbinte. Dumnezeu nu roşeşte din pricina unui asemenea loc; El caută un singur lucru: o inimă înflăcărată şi un suflet cumpătat (FA 4, 6).
După ce am străbătut o treime din acest itinerar, ne-am pus întrebarea pe care şi-o pusese şi Sfântul Ioan: „Unde să aflăm viaţa după Hristos?" (ziua a şasea). Or, în diferitele noastre experienţe, am fost adesea la fel de decepţionaţi ca şi Sfântul Ioan. Şi am fost gata să răspundem, pradă mâniei sau descurajării: „Nicăieri!" Totuşi, ne-am continuat căutarea, de data aceasta nu în jurul nos-tru, ci înlăuntrul nostru. Şi am încercat să desluşim ceea ce ne îndepărta de prezenţa lui Hristos: conflictele noastre interioare dintre dorinţa de Hristos şi dorinţele incompatibile (ziua a şaptea), teama de acel reviriment total care este convertirea (ziua a opta), orgoliul (ziua a noua), indiferenţa faţă de nefericirile celuilalt (ziua a zecea până la a treisprezecea).
Iată că, ajunşi în penultima zi, reluăm aceeaşi întrebare, împreună cu Sfântul Ioan: „Unde să aflăm viaţa du pă Hristos?" Iar răspunsul este cu totul opus: „Pretutindeni!" Cele două fragmente din omiliile Despre Ana, mama lui Samuel, ne oferă un model de legătură constantă cu Dumnezeu, încă dinainte de Noul Legământ, prin felul său de a se ruga, ea a prefigurat îndemnurile lui Hristos - Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate (Mt. 6, 7) - şi ale Sfântului Pavel - Rugaţi-vă neîncetat (I Tes. 5, 17). O rugăciune care, departe de a fi o lungă flecăreală, constă în a-ţi îndrepta inima cât de des cu putinţă către Dumnezeu.
Această idee a frecvenţei revine de patru ori în câteva rânduri din primul fragment. La prima vedere, două idei ar putea părea contradictorii: se cere în acelaşi timp şi să „nu-ţi lungeşti discursul", şi să te dedici rugăciunii „cu timp". Contradicţia nu este însă decât aparentă: aceste scurte invocaţii, scurte chemări repetate, constituie o dispoziţie permanentă, o rugăciune „care acoperă tot timpul". Sfântul Ioan ne pune în gardă nu împotriva lipsei de rugăciune, ci împotriva unui lucru care este poate mai rău decât aceasta: rostirea unui discurs care ne-a „devenit indiferent". Rugăciunea autentică este constituită tocmai din aceste chemări intermitente către Dumnezeu, care conferă timpului ritm, ţes o relaţie vie, ancorată în realitatea fiecăruia, în timp ce lungile paranteze de flecăreală, fie ea şi duhovnicească, au ceva atât de distrugător, încât Sfântul Ioan vede în ele un mod prin care „îi laşi toată libertatea diavolului să se apropie", iar rugăciunea este pervertită, fiindcă „trezvia", adică starea de veghe, luarea-aminte, a părăsit-o.
O astfel de rugăciune nu cere nici loc, nici moment special: „Oriunde te-ai afla, poţi să-ţi înalţi altarul", pomenind astfel jertfa lui Hristos. Sfântul Ioan îşi dă seama că prin această formulă radicală riscă să subevalueze valoarea adunării creştine, şi va preciza puţin mai încolo că această rugăciune lăuntrică nu te scuteşte de rugăciunea obştească. Totuşi, Sfântul Ioan are curajul să sublinieze un punct capital: mersul la biserică nu este suficient, nici rostirea formulelor, nu poţi aloca o oră lui Dumnezeu, iar restul timpului să-l dedici „vieţii", ca şi cum Dumnezeu şi viaţa ar putea fi disociaţi: El este viaţa, iar viaţa fără El nu înseamnă nimic. Sfântul Ioan arată acest lucru dând exemplul concret al unor oameni care se roagă fără ca cineva să-şi poată da seama: femeia care îşi ţese -pânza, omul care se -plimbă, meşteşugarul şezână în atelier, slujitorul care aleargă la treburile sale. Două calităţi le sunt comune: trezvia (două cazuri) care evită risipirea, sau, şi mai rău, pervertirea gândurilor, şi inima înflăcărată (trei cazuri) care exprimă pur şi simplu căldura iubirii.
Dar noi suntem oare locuiţi de această prezenţă sau măcar de dorul după această prezenţă esenţială? Treburile noastre zilnice sunt sau nu presărate cu rugăciuni rapide, triste sau bucuroase? Sau Hristos este exclus din „viaţa curentă", nefiind prezent - şi poate doar cu o prezenţă formală - decât la Liturghie? Am mai îndrăzni să pretindem că îl iubim sau căutăm să-L iubim, dacă ne-am gândi la locul pe care îl ocupă în gândurile noastre o persoană de care suntem îndrăgostiţi? Despre această prezenţă implicită sau nu, despre acest dor care ne stăpâneşte sau nu, ar trebui să ne punem întrebări.
Laurence Brottier
SA NE RUGAM 15 ZILE CU SFANTUL IOAN GURA DE AUR, EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "SA NE RUGAM 15 ZILE CU SFANTUL IOAN GURA DE AUR"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.