Cât de mult ne-am schimbat sau cât de mult ne-au schimbat alții!?
A nins molcomit, ca-n poveștile copilăriei, cu fulgi mari, așternându-se lin peste tot. Înainte era un prilej de bucurie, acum un motiv de psihoză în masă. Tot mai puțini copii cu săniuțe sau făcând un om de zăpadă.
Suntem atenți doar la „sectoarele” vieții în care „societatea” ne-a convins că merită să investim bani, energie și nervi, o fericire artificială, garantată, „vezi, Doamne!”, de specialiști.
Noi formăm lumea care s-a lăsat mințită de cei ce încearcă dintotdeauna să ne convingă că în viață nu mai există mirare și bucurie sufletească. Că totul e „cenușiu”, iar dacă mai și ninge, iată un prilej în plus de îngrijorare și de întristare.
Sfinții Părinți, așa cum ei înșiși au mărturisit, au vorbit sau au scris pentru că i-a îndemnat Iubirea, nu pentru că i-a mânat orgoliul, dorința de mărire de sine și de câștig, sau pentru a-și arăta știința, virtuțile, sau pentru a-i pune la zid pe alții.
Înainte de toate L-au căutat pe Domnul Iisus Hristos, și doar după ce S-a întrupat în inima lor au îndrăznit să grăiască, prin Duhul Sfânt sau Sfântul Duh prin ei, despre tainele lui Dumnezeu și ale creației.
Dacă oamenii s-ar întoarce cu adevărat la Dumnezeu, primul lucru vizibil ar fi smerita cugetare. Atunci fiecare ar tăcea și s-ar strădui să se vindece de bolile sufletești, cu ajutorul lui Dumnezeu.
Ce Liniște binecuvântată ar fi!
Avva Pimen spunea că cel care învaţă pe aproapele o lucrare, pe care el însuşi n-a ajuns să o facă, e un fățarnic. Pentru că a învăţa pe cineva este doar pentru cel „sănătos la minte” şi fără patimi.
Boala sufletească se vădește și din acestea două: când judecăm pe aproapele și dăm sfaturi, inclusiv duhovnicești, după mintea noastră. E ca și cum ne-am aroga o superioritate morală, de inteligență și de competență față de ceilalți.
În toate am vrea să ni se dea mereu dreptate, să ni se valideze părerile personale, care de fapt, în mare parte, nu mai sunt ale noastre, ci aparțin unor „entități impersonale”: televizorul și internetul.
Și dacă acceptăm, în cele din urmă, spusele aproapelui nostru, e neapărată nevoie să ni se ofere soluții facile, care implică un efort minim și cu câștiguri imediate și substanțiale, ceva de genul unui „panaceu universal”.
Un „ceva” care să nu ne provoace bătăi de cap sau să nască în noi întrebări esențiale, să nu ne zgândăre ego-ul de atotștiitori, să nu ne scoată din obișnuințele și din tabieturile zilnice, și mai ales din platitudinea gândirii noastre.
Într-un cuvânt, să fim lăsați în pace, în „pacea lumii”, total diferită de pacea lui Hristos: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27).
Iar ceea ce contravine propriilor principii de viață, prejudecăților, intereselor, lentorii noastre mentale, comodității și lașității „intrinseci”, suficienței de sine etc., nu este bun pentru noi, și atunci nu are nicio valoare.
De aceea validăm, și chiar susținem, invariabil și cu nonșalanță prostia și incompetența care ne aduce chiar și un minim „profit”: în primul rând mici și bere, „fericirea” noastră națională. În schimb blamăm, cu aer de învățați, tot ceea ce ține de virtuți, de cultură și de civilizație.
Adevărul rămâne însă neschimbat, iar moda lumii își arată mereu inconsecvența și nestatornicia, acoperită cu lozinci progresiste „răsuflate”, o expresie falsă a „înnoirii” omului.
Dacă azi, în locul Daciei 1300, avem modele de mașini străine, asta nu înseamnă că ne-am schimbat neapărat în bine. Obiectele nu sunt o dovadă a faptului că evoluăm, că ne desăvârșim lăuntric, spiritual și sufletește.
Din contră și din păcate, tehnologia, fără „voia” ei, contribuie la înălțarea de sine a omului „mic la suflet”. E chiar „haios” când vezi cum omul se „mulează” imediat după noile descoperiri ale științei și tehnologiei, pe care și le însușește automat, pentru a da impresia de „cool”, dar în niciun caz de cultură sau moralitate.
Indiferent de lucrurile de ultimă oră pe care și le-a „achiziționat”, omul nu scapă de incultură, de imoralitate, de „lipsurile” din suflet, și oriunde ar merge le duce cu el, în toate capitalele lumii, inclusiv în biserică și mănăstiri.
Și e firesc, ca în acest cadru lumesc manipulator, artificial creat și alimentat permanent cu noi stimuli, mândria și plăcerea de sine să se dezumflă repede și chiar să se termine prost.
Pentru că acolo unde nu e spirit, până la urmă lumina artificială a amăgirii de sine și a minciunii se stinge. Cortina cade mereu, și orice spectacol își are epilogul său, indiferent de statul nostru social.
Nu știu câți mai au voința sinceră de a duce, cu atenție, o lectură sau o faptă până la capăt, în mod dezinteresat și cu bucurie, cu disponibilitatea de a se deschide spre conștientizare și înțelegere, și de a se schimba în bine, prin efort personal susținut în mod constant.
Puterea cuvântului stă în validarea lui prin fapte și prin discreție totală. E un mod cuminte și cinstit de a fi, când cuvântul transmite experiențe de viață, trăite în Adevăr, și deci spre folos sufletesc. Pentru că sunt și experiențe consumate în vicii, sau în propria imaginație, care nu pot fi înscrise în ceea ce unii numesc „școala vieții”.
Superficialitatea, dezinteresul în raport cu perceperea și înțelegerea Adevărului, atracția doar spre ceea ce ne „incită”, ne asigură un profit material, ne dă dreptate sau ne „alimentează” încântarea de sine sunt rodul amar al manipulării prin informații, care ne-au stricat mințile și sufletele.
Și dacă tot am vorbit despre „tiparele” minții noastre, despre modul subiectiv în care fiecare percepe, înțelege și răspunde realităților din jur, rămân la părerea mea personală, pe care o consider pertinentă și de bun simț: o experiență de viață care nu ne schimbă în bine și nu ne face mai buni în raport cu semenii noștri, nu are nicio valoare.
Au fost vremuri de războaie, de sărăcie, și totuși oamenii au avut puterea să trăiască cu demnitate, având o casă plină de copii. Pentru că Îl aveau pe Iisus în inimă și în mijlocul lor. Și așa au fost mântuiți.
Sfânta simplitate a inimii începe cu simplificarea vieții materiale și cu eliberarea de atașamentul față de materie, o asumare conștientă, responsabilă și cu bucurie în Hristos Dumnezeu.
Fără Dumnezeu în suflet am ajuns, pe nesimțite, să preferăm și să ne „hrănim” cu informații care ne omoară până și bucuria firească.
Și fără să ne dăm seama am fost transformați în oameni „artificiali”, dezumanizați, identici cu idolii pe care îi venerăm, fiecare în parte, devenind asemenea materiei pe care o consumăm și care ne consumă.
Cât de mult ne-am schimbat și cât de mult ne-am lăsat omorâți în sufletele noastre!?
Și totuși, afară ninge încă ca-n povești....Să ne bucurăm, măcar pentru o clipă, chiar dacă bucuria pare uneori amară, amestecată cu nostalgii, cu regrete...
Dumnezeu nu a trecut niciodată cu vederea pe cei care se străduiesc să mulțumească și să se bucure de Darurile Sale.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Suferinta umana si iubirea divina
Publicat in : Editoriale -
Suferinta ca incercare
Publicat in : Editoriale -
Suferinta nu este absurda
Publicat in : Editoriale -
Suferinta si nadejdea mantuitoare
Publicat in : Religie -
Libertatea si suferinta
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.