„Lupul a mâncat iezii pentru că era nefericit!” Luca B.
Dacă suntem obişnuiţi ca în primii ani de viaţă copiii să spună lucruri „trăsnite”, afirmaţii, formulări ca cea de mai sus ne lasă mască, ne surprind cu adevărat. Să încercăm, totuşi să înţelegem tâlcul spuselor micuţului Luca.
Generaţii de copii s-au speriat auzind povestea „Capra cu trei iezi”. Îi compătimeau pe bieţii iezişori şi îl urau pe lupul hrăpăreţ. De data aceasta, un copil preşcolar al zilelor noastre a fost foarte impresionat de gestul lupului, empatizând cu el, găsind şi o explicaţie mai mult decât generoasă a gestului acestuia. Reactivează imagini din alte poveşti, probabil un câmp împodobit cu o mantie verde imprimată din belşug cu flori de primăvară. Pe un imaş din colina satului, miei zburdau în voie, se hrăneau cu frageda şi suculenta iarbă ori cu laptele oiţelor. Zborul fluturilor, cântecul cosaşilor şi trilurile păsărilor se-armonizau cu dangătul clopotelor şi clopoţeilor de la gâtul ovinelor mari şi mici. Armonie deplină, toată fericirea din lume. Apare dintr-o dată un lup hămesit de foame, poate alergat de-un vânător... sau cine ştie câte alte necazuri mai avea. Atacă turma de oi, prinzând un miel pe care îl mănâncă în grabă. În inocenţa sa, copilul a înţeles perfect motivaţia gestului lupului. O înţelegere intuitivă, empatică, compătimitoare. Pare o înţelegere simplistă, însă el trece dincolo de aceasta la pasul următor, la acceptare (da, s-a întâmplat, asta e...), apoi la iertare.
Şi să trecem de la poveste la viaţa reală. Se pare că pentru a vedea şi simţi această triadă – înţelegere-acceptare-iertare trebuie să avem suflet de copil, necontaminat de viruşii provocărilor şi problemelor vieţii. Atunci când nu te simţi ameninţat şi nici nu te împiedici de ciulinii uscaţi de vreme şi vremuri care îţi rănesc inima.
Majoritatea oamenilor spun că iertarea este un lucru greu de realizat. Aşa este, dar viaţa ne-a dovedit că este posibil să iertăm. Este ceva foarte personal, iar noi suntem foarte diferiţi şi fiecare iertăm în felul nostru. Printr-un exerciţiu continuu, devine o deprindere, un fel de a fi. Începând cu acea conştientizare şi înţelegere obiectivă a situaţiei reale se impune o bună intenţie de a o depăşi, apelând la resursele interne de care dispunem. Trebuie să ne întrebăm, la ce ne foloseşte dacă nu iertăm pe cei care ne-au greşit pentru a înţelege de ce este nevoie să iertăm. Pentru că „A ierta înseamnă a elibera un prizonier şi a descoperi că prizonierul erai chiar tu” Lewis B. Smedes.
Înţelegerea acestui lucru este esenţial. Iertând, nu mai suntem proprii captivi, ne descătuşăm în primul rând pe noi, apoi şi pe ceilalţi. Ne eliberăm de durere, disconfort, stres, ne îndepărtăm de păcat. Iertarea înseamnă renunţare la ură, răzbunare, resentiment, ranchiună, supărare..., pentru că toate acestea distrug liniştea sufletească. Iertarea este cea mai eficientă acţiune pentru vindecarea sufletului. Iisus pe cruce a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac! (Luca 23, 24). Milă şi compasiune faţă de răufăcătorii săi. Rugăciunea „Tatăl nostru” este chintesenţa actului iertării: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Dacă noi nu iertăm altora, nici greşelile noastre nu vor fi iertate. Nu vom intra în Împărăţia Cerurilor dacă nu vom ierta greşelile celorlalţi, iar pentru acest lucru suntem singurii răspunzători.
Iertarea înseamnă curăţire, purificare, este binecuvântarea cu ajutorul căreia atingem starea de iubire. Iertarea şi iubirea sunt indisolubil legate. „Iartă pentru iubire” spune dr. Federic Luskin.
Cuvântul iubire este întâlnit atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Dumnezeu este dragoste, ne vorbeşte despre dragoste şi ne porunceşte să iubim:
„Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, adresată poporului Israel înainte de a intra în ţara promisă, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Marcu 12: 30-31)
Părintele Arhimandit Arsenie Papacioc ne spune că: „Iubirea răspunde la toate întrebările”. De la alfa la omega, de la început la sfârşit, de la naştere la trecerea spre înviere, factorul esenţial al vieţii este IUBIREA. Iubirea este principala piatră de hotar pe drumul spre lumină, către adevărata noastră natură divină.
Iubirea este singura uşă spre o viaţă duhovnicească. „Iubeşte-ţi aproapele” nu este un concept abstract, lipsit de conţinut, complicat, fără sens. Ne invită la reflecţie. Prin iubire descoperim şi învăţăm că ea este lumină şi presupune lumină, şi acolo unde este lumină, nu poate fi întuneric, se opun, se resping. În lumină ne regăsim ca fii ai lui Hristos, creaţi după chipul şi asemănarea Sa. Înţelegând acest lucru îl descoperim pe Hristosul din noi, îl alegem drept călăuză, îmbrăţişându-L pentru a ne îmbrăţişa. Iubind pe Domnul şi acceptând iubirea Lui, ne conectăm la iubirea divină.
Iubirea este „o compoziţie muzicală”. Prinde viaţă când cineva o interpretează. Dar nu oricum, ci cu acurateţe, inspiraţie, virtuozitate, cu har şi dăruire. Fiecare notă din solfegiu are mireasma ei, precum fiecare gând, cuvânt, gest al nostru de iubire are strălucirea lui. Şi acest lucru deoarece iubirea are limbajul său propriu, mai bogat decât limbajul cuvintelor. Ne putem exprima în cuvinte, dar trebuie să trecem dincolo de ele, la gesturi, la fapte. Doar astfel ne simţim confortabil în propria inimă şi intrăm în inima altora.
Iubirea este o practică. Asta nu înseamnă că nu facem greşeli. Important este să le recunoaştem, să le mărturisesc şi să ne străduim să învăţăm din ele. Nu există nimeni care să refuze iubirea, deşi la prima vedere ar exista asemenea persoane. Putem vorbi de cazuri patologice sau manifestări ale unor traume, frustrări sau de un comportament deghizat, însă în adâncimea sufletului toţi avem mare nevoie de iubire. De aceea în faţa iubirii trebuie să ne înclinăm.
Iubirea este acolo unde nu se pun condiţii. Categoric trebuie să-l înlăturăm pe „dacă” din gândirea, simţirea şi conduita nostră. Acest condiţional este o manifestare a răului.
Fără iubire, suntem condamnaţi de vii la moarte, iar pe aceasta o putem învinge doar prin exerciţiul iubirii. În primul rând să dăruim, pentru că este ştiut că vom primi cu aceeaşi măsură, lucru explicat de unii prin legea atracţiei, de alţii prin măsura lui Dumnezeu întru iubire de oameni şi creaţie. Aşa cum în natură nimic nu se pierde şi nimic nu se câştigă şi în iubire, ceea ce oferim vom primi, mai devreme sau mai târziu. Dăruirea iubirii este un pact cu Dumnezeu, care din iubire şi-a dat Fiul spre răstignire şi cu Hristos Domnul care a acceptat răstignirea pentru a ridica păcatele lumii, ale noastre.
Este foarte adevărat că astăzi, şi de când Lucifer a căzut din Împărăţia Îngerilor, pe pământ există Dumnezeu şi Diavolul. Depinde de noi cât de vigilenţi suntem în a alege o cale sau alta. Atât timp cât ne vom lăsa amăgiţi de lucrarea celui rău şi nu ne vom concentra asupra noastră cu dorinţa de a ne înduhovnici, răul va prima, iubirea va lipsi, întunericul va trona nestingherit în inimile noastre. Să încercăm să ne îndreptăm atenţia asupra noastră şi nu a celorlalţi, să nu mai învinovăţim pe nimeni de ceea ce ni se întâmplă, să ne asumăm greşelile, să fim responsabili de alegerile şi de atitudinea noastră, să alungăm gândurile dezmăţate, provocatoare, insinuante şi să adunăm un florilegiu de iubire. Să-l udăm cu apa vie din izvorul inimii noastre, oferindu-l semenilor. Să ne îngrijim propria grădină oferind florile nemuritoare ale iubirii pentru a ieşi învingători din „Războiul nevăzut”. Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune: „Obişnuieşte-te a iubi pe toţi oamenii şi a fi cu toţi în pace, pe cât depinde de tine, după cuvântul Sf. Pavel: <Pe cât atârnă de voi, trăiţi cu toţi oamenii în pace>” (Rom. 12.18).
Grigoras Vasilica
-
Supararea
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Supararea lui Mos Stoica
Publicat in : Religie -
Tristetea si mahnirea
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.