Pentru ca Dumnezeu ma iubeste !
Daca nu m-ar fi iubit, m-ar fi lasat sa-mi continui viata asa cum era ea: nici prea calda, nici prea rece, rara vreun scop anume, cu multe vise spulberate incet de neputinta, cu compromisuri si resemnari in fata "realitatii", cu bucurii marunte si cu durerea permanenta a imposibilitatii de a fi vreodata pe deplin implinita. "Dar asta-i viata, nu?" ar spune multi. Nu-i asta, decat daca alegi tu sa ramai doar cu atat ori daca nu cunosti ca poate fi si altfel.
Am fost si sunt un om obisnuit, care insa nu se multumeste cu putin si cade mereu in extreme. Lasata liberi sa-mi aleg drumul in viata, nu am stiut niciodata limpede ce vreau. Ce vedeam in jur fie ma fascina, fie ma descuraja sau ma intrista. Am incercat din toate cate putin, m-am avantat cu pasiune si daruire, dar adesea m-am plictisit destul de repede si am renuntat. Imi era frica sa investesc cu tot sufletul in ceva. M-am indragostit si am crezut ci aici statea ascunsa implinirea; dar dupa un timp s-a dovedit ca nu era asa. Ceva lipsea, ceva nu era bine; simteam asta, dar nu o constientizam inca foarte acut.
Si am ajuns la facultate, la libertatea pe care o visasem, in acel punct in care aveam in fata intreaga viata, pe care sa mi-o croiesc dupa voia mea proprie. Si atunci m-am poticnit si am cazut. Si m-am izbit, la propriu, de propriile mele temeri, de neincredere si de neputinta; m-am izbit de ceea ce nu credeam ca mi s-ar putea intampla vreodata; m-am izbit si de acea singuratate care te apasa chiar si cand esti inconjurat de oameni; si cel mai tare, m-am izbit de neputinta de a schimba lucrurile, oricat m-as fi zbatut sau as fi plans.
Am avut reactii surprinzatoare si m-am vazut cum nu ma mai vazusem pana atunci. Credeam ca sunt puternica si ca pot ajunge departe. Dar m-a lovit zdravan si mi s-a "zguduit din temelii cladirea vietii". Si atunci am cunoscut deznadejdea, ca pe acea stare in care, in mod independent de orice motivatie a ta sau a celorlalti, nimic, dar absolut nimic nu te poate determina sa te ridici dimineata din pat: "Pentru ce? La ce bun? Ca sa o iau iar de la capat?"
Traiam un fel de inertie existentiala. Imi lipisem chiar si un afis pe usa camerei de camin. Era o stare cumplita, tocmai pentru ca le aveam pe toate, dar nu ma puteam bucura de nimic; nimic nu-mi folosea si nu ma putea linisti, pentru ca imi lipsea ceva esential. Abia atunci am inceput sa inteleg (si nu fara durere) ca nu-ti poti pune toata nadejdea ta in oameni, oricat de extraordinari ar fi ei; ca trebuie sa fii ferm in ceea ce esti tu ca persoana, si nu sa devii dependent de cei din jurul tau, oricat de mult i-ai iubi si te-ar iubi; si mai ales, ca nici in tine nu iti poti pune nadejdea, pentru ca te vei dezamagi cumplit. si atunci... cum sa traiesti?
Si raspunsul a venit, simplu si minunat, asa cum vin toate de la Dumnezeu, exact cand ajunsesem sa simt ca ma mai tin doar de un fir de ata: trebuie sa traiesti impreuna cu Dumnezeu, cu toata nadejdea si credinta si dragostea in El.
Eu n-am stiut unde sa caut, dar cred cu tarie ca m-a cautat Dumnezeu pe mine: m-a asteptat si m-a luat de mana si mi-a aratat drumul cel bun. Si indraznesc sa zic ca a facut asta la propriu, prin cei pe care i-a trimis si prin parintele care m-a renascut, duhovniceste.
Bineinteles ca nu s-au intamplat toate deodata. Au trecut trei ani de atunci si inca mai continui sa ma minunez si inca sunt atatea pe care nu le inteleg. Acum le caut si imi doresc sa le cunosc, dar e nevoie de rabdare, pentru ca nu e usor sa te desprinzi de felul in care te-ai obisnuit sa traiesti.
Dupa acel an, mi-am schimbat si facultatea, m-am rupt de amintiri si de trecut si mi s-a schimbat incet si viata. Abia acum vad si ma minunez de grija si rostul cu care mi s-au intamplat toate, fara sa inteleg atunci de ce. Vad si cum Sfantul Nicolae, pe care il iubesc acum din toata inima, ca un adevarat indreptator al credintei mi-a purtat de grija, fara macar sa-i fi cerut vreodata ajutorul. Nu mi-e frica sa spun ca a facut si face minuni Sfantul cu mine, iar faptul ca acum merg la biserica, la o biserica cu hramul Sfantului Nicolae, pe la care trec in fiecare zi cand ies de la scoala, se datoreaza unei astfel de minuni. Si atunci cand mai cad in deznadejde si mi-e frica de ce va fi, il simt pe Sfantul Nicolae cel mai aproape de mine si stiu ca ma asculta si ca nu ma lasa.
Multi din jurul meu se uita sceptic cand vad icoanele de pe peretele din camera ori "batranii barbosi" din poze; vechii prieteni imi sugereaza subtil ca ar trebui sa-mi traiesc viata acum cat sunt tanara, iar parintii ma cred pierduta; lor le e cel mai greu sa inteleaga schimbarea - oi fi intrat in niste cercuri dubioase de cand am plecat la facultate? - si e asa ciudat ca tocmai acum, cand tuturor li se pare ca am innebunit, mie imi pare ca niciodata nu mi-a fost mai bine si niciodata nu am fost mai... "eu". E paradoxal, si poate tocmai de aceea e atat de greu de acceptat; dar totul se limpezeste odata ce intelegi, dupa vorba parintelui Rafail Noica, ca Ortodoxia nu e nimic altceva decat firea omului. Este firescul si bucuria vietii. Eu stiu ca nu-mi mai doresc nimic altceva si nu m-as intoarce inapoi pentru nimic in lume.
O viata departe de Dumnezeu nu este viata !
Nu poate fi. E ca si cum ai "trai fara sa traiesti", si cel mai trist e ca de multe ori nici nu-ti dai seama. Din asta nu pot sa-i condamn pe ceilalti. Iar in ce ma priveste, imi cunosc slabiciunile si ma rog doar sa nu-mi slabeasca vointa, ca sa pot merge inainte.
La inceput mi se zicea ca sunt nebuna pentru ca sufeream aiurea si visam, in loc sa-mi vad de treaba; acum, mi se zice ca sunt asa pentru ca sambata seara merg la vecernie, in loc sa ies in oras ori la petreceri. Interesant e insa ca atunci cand am ajuns anul acesta, chiar inainte de ziua mea, la parintele Arsenie Papacioc, am aflat ca nici macar nu am "innebunit" inca de-ajuns...
Merg la biserica si ca sa ma impac cu mine insami, sa ma regasesc pe mine, aceea care eram dupa Botez, in care Dumnezeu a pus unele daruri pe care le-am irosit in desertaciuni si patimi. Am inclinatii si trasaturi de caracter pe care greu le mai disting, pentru ca m-am lasat prea lesne influentata de tot ce am intalnit in jurul meu. Ori ca sa stii ce trebuie sa faci in viata, cred ca vederea iti trebuie mai intai curatita, ca sa te poti cunoaste si sa te vezi asa cum esti; si apoi sa-ti pui nadejdea in Dumnezeu, la Care toate sunt cu putinta. Parintele Arsenie, cand i-am spus ca nu stiu ce sa fac cu viata mea, mi-a raspuns apasat: "Ba stii!" si mult m-am tot gandit ce-a vrut sa spuna prin asta. Si am inceput sa cred ca raspunsurile ar trebui sa le cautam nu in afara noastra, ci inauntru, acolo unde ne agitam intruna si ne tulburam si tocmai din acest motiv nu reusim sa le vedem si sa ne gasim locul si linistea.
Acum, simt ca nu-mi lipseste nimic esential.
Mergand la biserica, am inteles si ca e nevoie de foarte putin ca sa te bucuri. Pentru ca in zadar credeam ca daca voi ajunge sa imi indeplinesc dorintele, voi fi mai fericita. De multe ori am avut sentimentul unui gol sufletesc dupa ce traiam cu mult entuziasm momente pe care le consideram "bucurii" ale vietii, la fel cum dupa un spectacol de teatru se sting luminile, oamenii pleaca si sala ramane pustie.
Dar bucuria pe care o simt cand ies de la o slujba, aici in oras sau la manastire, chiar daca a fost lunga ori am stat tarziu noaptea si sunt obosita, e altfel... ea nu trece, nu se pierde, iti umple sufletul de liniste si asezare, ori iti arde inima de dor catre cele ale lui Dumnezeu pe care vrei sa le cunosti, care singure intre toate sunt depline si vesnice. Caci si iubirea, si toate, oricat de sincer am incerca noi sa le traim aici de unii singuri, sunt trecatoare si imprevizibile. Pe cand la Dumnezeu e un urcus continuu si o descoperire permanenta; te bucuri si te minunezi, de fiecare data parca mai mult si mai deplin.
Acum, simt ca nu-mi lipseste nimic esential. Si nu e putin lucru sa simti asta. Imi lipsesc multe, evident, dar in ansamblu, viata mea are un sens. Si stiu ca toate isi au rostul lor, pe care il voi intelege la timpul potrivit.
Mergand la biserica, am invatat ca trebuie sa traiesc in prezent. Nu in viitor, in vise si inchipuiri; nici in trecut,j in amintiri. Si nu oricum, ci in fiecare clipa ca inaintea lui Dumnezeu. Timpul Lui pentru noi e clipa prezentului, de care trebuie sa ne bucuram si sa o traim cu toata intensitatea si fiinta noastra. Nu stiu cum, multe sunt cele pe care inca nu le inteleg, dar intuiesc ca trebuie sa fie ceva extraordinar si imi doresc mult asta. stiu ca e drum lung si greu. De altfel, acum plang mai des ca inainte si parca nimic nu-mi mai iese cum ar trebui; si gresesc intruna si cad in deznadejde. Paradoxal, insa, simt ca fiecare zi e parca cea mai frumoasa zi din viata mea.
Dupa furtuna, vin iertarea si bucuria mare de la Dumnezeu, si atunci stii ca nimic altceva nu-ti mai doresti decat sa nu-L mai superi. Pentru ca Dumnezeu e dragoste, asa cum spun Sfintii Parinti, si daca nu putem sa intelegem pe deplin aceasta, cred ca cel putin putem sa intuim: caci daca noi, atat de mici, simtim cateodata ca ne e plina inima de dragoste si da pe dinafara, oare cat de mult ne iubeste Dumnezeu pe noi?
Anda A.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.