Mulţi oameni continuă să simtă mustrări de cuget pentru păcate vechi, mărturisite deja de câteva ori. Sunt îndureraţi din pricina acestor păcate, se întorc la amintiri şi parcă nu pot să şi le ierte, dar uită, în acelaşi timp, de ziua de astăzi. Simţământul lor de pocăinţă este îndreptat numai spre trecut, deşi în prezent au loc neînţelegeri pe care ar putea să le evite dacă s-ar întoarce cu faţa spre ele.

Trecutul rămâne în trecut. După pocăinţă, trebuie să trăim în prezent, evitând păcatele vechi şi nefăcând altele noi. Dacă omul merge cu spatele, el se loveşte de tot ce întâlneşte în cale, se împiedică mereu, riscând să cadă în noroi... Nu trebuie să ne întoarcem la cele părăsite demult, ci să ne pocăim pentru cele săvârşite după ultima mărturisire.

Desigur, uneori se întâmplă să răsară în minte pe neaşteptate vreun păcat mare şi omul simte o durere puternică din această pricină. Da, el deja l-a spovedit cândva, însă nu a simţit groaza şi repulsia în aceeaşi măsură. In acest caz, are sens să mai vorbim despre el la spovedanie.

Imi aduc aminte de una dintre scrisorile egumenului Nikon Vorobiov1 către fiica lui duhovnicească - o monahie sau o simplă femeie ce se nevoia în lume - care era foarte bolnavă şi se apropia deja de moarte. El o povăţuia: „In timpul care ţi-a mai rămas, atunci când îţi aduci aminte de anumite păcate, cele mai grele, scoală-te şi roagă-te pentru iertarea fiecăruia dintre aceste păcate. Roagă-te până ce vei simţi că inima ta este împăcată, până îţi vei simţi lipsa desăvârşită de răspuns în faţa lui Dumnezeu şi în acelaşi timp mila Lui nemărginită pentru tine."

Aparent, este un sfat folositor şi necesar numai pentru cei care sunt pe punctul de a trece în lumea cealaltă, dar în realitate foarte valoros şi pentru pregătirea de spovedanie în general.

Este extrem de important nu doar să vorbim la spovedanie despre păcatele cele mai grele care ne rănesc, ci să şi plângem pentru ele înainte de mărturisire, să ne rugăm pentru iertarea lor. Să ne rugăm dimineaţa, în timpul zilei, seara. Să ne rugăm atunci când amintirea lor ne străpunge inima, ca să se întâmple aşa-zisa rupere a legăturii cu păcatul şi cu lumea duhurilor căzute ale întunericului, care se află în spatele fiecărui păcat.

Acesta este ţelul principal al pocăinţei: să desfacem legătura noastră cu păcatul şi cu vrăjmaşul şi să ne reunim cu Dumnezeu. Este ceea ce trebuie să se întâmple în timpul spovedaniei.

IEROMONAH NECTARIE MOROZOV

Fragment din cartea "Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei", Editura Sophia

Cumpara cartea "Cum sa invatam pocainta si sa nu ne mai ascundem de Dumnezeu. Taina Spovedaniei"

Nota:

1 Egumenul Nikon Vorobiov (1894-1963) - preot al Bisericii Ortodoxe Ruse, învăţător al pocăinţei din zilele noastre. Renumit pentru numeroase sale scrisori către fiii duhovniceşti.

• Plansul duhovnicesc cel de fericire facator
  Publicat in : Credinta
• Plansul
  Publicat in : Pilda zilei
• Tacerea si plansul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Pentru plansul duhovnicesc
  Publicat in : Editoriale