Prima persoană ivită în faţa ochilor mei pe această lume a fost tatăl meu.

Dintotdeauna mi-am închipuit memoria omului ca banda unei pelicule pe care se înregistrează, ca într-un film, toate imaginile vieţii, din leagăn şi până la mormânt. Ca o cameră de luat vederi, ochiul înregistrează automat tot ceea ce apare în câmpul obiectivului său. Memoria nu păstrează decât imaginile şi scenele interesante. Restul peliculei se aruncă, ca o bandă inutilă, pe tărâmul vag al uitării. Cum se aruncă conţinutul pubelelor.

Pe filmul memoriei mele, deci, prima imagine a vieţii mele, o imagine de prim-plan - pe care amintirea a păstrat-o cu pioşenie şi pe care timpul în loc să o şteargă a înfrumuseţat-o în chip minunat - e imaginea tatălui meu.

Trebuie să fi fost în leagăn. Şi el era aplecat asupra mea. Ne priveam, tatăl meu şi cu mine, foarte uimiţi unul de celălalt. Cum eu de-abia ieşeam din noaptea nonexistenţei, curiozitatea mea în faţa primei imagini a lumii era justificată. Căci, înainte de tatăl meu, nu mai văzusem încă nimic. Retina ochilor mei era virgină. Pentru mine totul era nou pe lume. Uimirea tatălui meu la vederea persoanei mele micuţe şi nou apărute era de asemenea justificată. Nu avea încă douăzeci de ani. Nu ieşise cu totul din adolescenţă. Trupul său continua să crească. Oasele sale continuau să se întărească, pentru că nu ajunsese la vârsta adultă. Era foarte surprins că era tată. Mă privea ca şi cum aş fi căzut din cer, pe neaşteptate.

Uimirea era deci reciprocă.

Sunt foarte mândru când mă gândesc că prima imagine pe care am văzut-o din lumea pământească a fost un chip omenesc. Privind chipul unui om, L-am văzut pe Dumnezeu. Iar cine-L priveşte pe Dumnezeu vede întreg universul. Iisus Hristos S-a întrupat pentru a ne arăta chipul omenesc al lui Dumnezeu. Ne-a spus-o limpede: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl"1. Cel mai bun chip al lui Dumnezeu e întotdeauna omul.

Faptul că primul lucru pe care l-am văzut pe pământ a fost faţa tatălui meu mă face mândru şi dintr-un al doilea motiv. Peste puţin timp ochii mei se vor închide pentru totdeauna şi nu vor mai înregistra nici una din imaginile vieţii. Morţii sunt orbi faţă de lucrurile pământeşti. Imi fac deci cu grijă pregătirile pentru plecarea mea de pe pământ. Cea mai mare parte a anilor mei s-a scurs deja. Risipiţi. Cum se risipesc biletele dintr-un teanc. Ce îmi mai rămâne e puţin în comparaţie cu ceea ce a fost deja cheltuit şi s-a scurs. Ei bine, în toată viaţa mea n-am văzut nicăieri şi în nici o altă împrejurare, nici măcar în vise, o imagine mai frumoasă decât cea dintâi pe care a înregistrat-o memoria mea, chipul tatălui meu. Nici tablourile maeştrilor, nici minunăţiile naturii, nici chipul luminos al femeilor frumoase, nici frumuseţea sublimă a feţelor de copii nu au egalat în ochii mei frumuseţea primului chip omenesc pe care l-am privit pe acest pământ: faţa tatălui meu.

Trebuie să precizez că faţa tatălui meu nu era o imagine întru totul asemănătoare altora, asemănătoare nenumăratelor imagini pe care memoria mea le-a înregistrat ca pelicula unui film. Această primă imagine era cu totul diferită: era o icoană.

In dicţionar, aflăm că termenul icoană îif seamnă în greceşte imagine.

Intr-adevăr, o icoană este o imagine, dar o imagine care nu este exclusiv pământească. O imagine teandrică, „divino-umană", în parte cerească, în parte pământească. Ea are o natură dublă, după cum indică adjectivul teandric compus din cuvintele theos, care înseamnă „Dumnezeu", şi aner, care înseamnă „om".

Chiar dacă este a unui sfânt, fotografia, ca imagine pământească, nu poate servi niciodată drept icoană. Canoanele iconografiei ortodoxe o interzic categoric. Chiar dacă într-o bună zi se descoperă fotografia unui sfânt, ea nu va putea fi pusă în locul icoanei sfântului venerat. Căci o fotografie e o imagine exclusiv pământească a omului. Icoana, dimpotrivă, e imaginea pură şi integrală a omului, în toate dimensiunile sale pământeşti şi cereşti.

Intr-o icoană, imaginea omenească este dezbrăcată de toată materia grea şi pieritoare pe care o conţine în viaţa naturală. Şi e drept ca ea să fie astfel dezbrăcată şi redusă la liniile sale originare; căci sfinţii pe care îi înfăţişează icoana sunt oameni care, în ciuda trupului lor făcut din carne, au trăit asemenea îngerilor lipsiţi de materie. în icoană deci chipul şi trupul omenesc sunt debarasate, uşurate, purificate, curăţite de tot lutul, de toată ţărâna şi de toate materiile pământeşti grele şi efemere. In icoană chipul omenesc ajunge curat şi asemenea prototipului omului. In timpul vieţii sale pământeşti, sfântul nu poate fi aşa cum îl reprezintă icoana. Tot astfel, în natură nu există apă pură. Orice apă, chiar cea mai curată, este amestecată cu săruri, ga.ze şi alte materiale străine naturii apei. Apa pură din punct de vedere chimic, alcătuită din hidrogen şi oxigen, ca în formulă, nu este posibilă decât teoretic. Chiar dacă această apă veritabilă ar exista în natură, ea n-ar putea fi băută: apa pură din punct de vedere chimic, apa veritabilă, nu este potabilă.

La fel se întâmplă lucrurile şi cu chipul omului. în viaţa pământească, ca şi apa potabilă, acest chip al omului e impur. E îngreunat. E amestecat. Conţine tot felul de impurităţi adăugate ulterior naturii originare şi care n-au nici o legătură cu aceasta.

In icoana ortodoxă, chipul uman e pictat aşa cum a fost el la origini, cum a fost la facerea lumii. Orice icoană reprezintă un archetypon, prototipul omului. In icoană trupul omenesc e eliberat de legile materiei, timpului şi spaţiului. Redus astfel la formele şi proprietăţile sale iniţiale, originale, chipul omenesc este veşnic şi asemenea lui Dumnezeu Care i-a servit drept model.

O icoana nu reprezintă deci o realitate a lumii noastre de aici, pământeşti. Orice icoană este un fel de fereastră care se deschide spre cer; iar imaginea pe care o vedem pictată aici e o realitate care vine de sus. Persoana umană, figura sfântului sau a sfintei zugrăvite în icoană sunt, desigur, cele care au trăit pe pământ; le recunoaştem cu uşurinţă, dar nu le recunoaştem după trup2. Căci acum sfinţii sunt făpturi cereşti, şi în cer nimeni nu poate fi recunoscut după trup. Pictorul de icoane, zographos, are o sarcină extrem de dificilă. Căci îi e cu neputinţă să picteze, cu mâini trupeşti, cu materiale perisabile - ca uleiul, cerneala şi culorile - realităţi care nu există decât în cer şi care sunt veşnice. Pentru a ajunge la o imagine cât mai aproape cu putinţă de lumea divină şi cerească, pictorul de icoane nu are decât un singur mijloc: să folosească simboluri. Cu alte cuvinte, să facă prezentă o realitate superioară printr-un mijloc indirect, căci această realitate nu poate fi sesizată în mod direct.

Există o singură icoană desăvârşită în Biserica, dar ea este acheiropoietos, adică „nefăcută de mână omenească". Este chipul lui Hristos imprimat în chip miraculos şi fără intervenţia mânii omului, cunoscut sub numele de „Sfântul Chip".

In afara icoanei acheiropoietos, celelalte icoane reproduc cu materiale de aici, prin intermediul simbolurilor, realităţile divine ale cerului.

Dintre toate icoanele, cea mai frumoasă în ochii mei este faţa tatălui meu, aşa cum mi s-a imprimat în memorie întâia oară când am deschis ochii în această lume, în leagănul meu. După cum mi-am dat seama mai târziu, ea era întru totul conformă canoanelor şi regulilor severe ale iconografiei bizantine. Faptul că întâia oară când am deschis ochii am văzut în faţa mea o icoană atât de frumoasă a fost hotărâtor pentru tot restul vieţii mele.

Sub un anume aspect, icoana e asemenea afişelor din birourile de turism, care ne arată o imagine splendidă din ţara în care suntem invitaţi să călătorim. Orice afiş turistic este astfel o adevărată invitaţie la călătorie într-o ţară minunată. Icoana este şi ea o invitaţie la călătorie în Lumea de dincolo, în Cer. Ca şi afişele de turism, icoana ne arată o imagine: cea a realităţilor cereşti. Deschizând ochii asupra unei icoane, am primit în acelaşi timp o invitaţie în Cer. Poate din pricina acestei invitaţii, preocuparea unică a vieţii mele a fost călătoria în cer. Ştiindu-mă invitat altundeva, am acceptat fără nici o plăcere deosebită locurile care mi s-au oferit aici, pe pământ. Ştiam că sunt mediocre şi provizorii. Ştiam că „cerul este tronul meu, iar pământul nu este decât scăunelul aşternut sub picioarele mele"3.

Când ai cunoscut un fragment din realitatea cerească - chiar dacă această realitate este un fragment minuscul, de-abia întrezărit prin fereastra unei icoane -, ţi se pare pe bună dreptate că pământul este minuscul, mediocru şi meschin. îţi dai seama că pământul nu merită să fie folosit decât ca un scăunel pentru picioare, pentru a urca acolo Sus. E ceea ce m-am hotărât să fac şi eu. Şi ceea ce am făcut mereu. Am trăit cântând: „Uneşte-te cu îngerii... Porunceşte porţilor să-şi ridice pragurile lor, ca să fie mai înalte". Astfel s-au petrecut lucrurile. Aşa cum alţi copii se fac marinari pentru că la o vârstă fragedă au văzut imagini ale mării, aşa şi eu am prins gustul cerului. Cerul a devenit scopul vieţii mele. Căci imaginea tatălui meu, asupra căruia mi-am deschis ochii, era un spectacol de sus. Un spectacol al cerului. Şi el a hotărât direcţia vieţii mele.

Linia pe care am urmat-o aici pe pământ a fost pentru mine pricina unor nesfârşite suferinţe. Ele nu se vor sfârşi decât odată cu moartea mea. Contemporanii mei - oamenii acestui veac ştiinţific şi materialist, care nu pot trăi fără să măsoare totul, să calculeze totul, să precizeze totul - s-au străduit să stabilească în mod exact, ştiinţific, direcţia vieţii mele, a gândurilor mele, a opiniilor şi faptelor mele. Cum o stabilesc de altfel pentru fiecare cetăţean în parte. Pentru a stabili exact direcţia pe care o ia un cetăţean, ei folosesc, fireşte, busola. Din nefericire, acul busolei nu indică decât direcţiile de pe pământ. Cu busola în mână, contemporanii mei au constatat, în chip foarte ştiinţific, că eu nu mă îndrept nici la dreapta sau spre vest, nici la stânga sau spre est, nici în faţă, nici înapoi. Atunci au tras concluzia, în mod ştiinţific, că nu am o direcţie.

Că merg nu se ştie unde. Ca vântul. Iar acest fapt li s-a părut atât de suspect şi de periculos, încât mi-au pricinuit suferinţe îngrozitoare. In fond, le dau dreptate în această privinţă. Ei vor să cunoască atitudinea şi orientarea pe care le ia orice individ, pentru a-l putea supraveghea, pentru a-l ajuta, dacă se află pe linia aprobată de autorităţi, sau pentru a-l ucide, dacă se găseşte pe o altă linie. Din moment ce nu puteau stabili cu busola în mână direcţia paşilor mei, ei n-au putut nici să mă ajute, pentru a avea eventual un partizan în plus, nici să mă ucidă, pentru a avea un adversar mai puţin. Toată viaţa mea au avut cu mine mari probleme. Căci mă aflam mereu acolo unde se aşteptau mai puţin. Busola nu indica niciodată exact încotro mergeam. Cu toate neplăcerile pe care le-am produs contemporanilor mei, am conştiinţa liniştită. Greşeala le revine în exclusivitate. De ce folosesc aparate, cum e busola, care nu indică decât punctele cardinale, şi niciodată cerul? Cum aparatele lor nu indică cerul, ei au tras concluzia că cerul nu există. Cu atât mai rău pentru ei! Or tocmai cerul e punctul direcţiei mele. Din exces de bunătate, aş fi putut renunţa la cer, spre a le face pe plac contemporanilor mei, dar nici nu se punea problema. Pot ceda în orice privinţă, nu şi asupra acestui punct. Am fost invitat în cer. E prima invitaţie pe care am primit-o prin intermediul icoanei tatălui meu din clipa în care am deschis ochii. Dintre toate invitaţiile pe care le-am primit în viaţa mea, este singura la care vreau neapărat să răspund prin însăşi prezenţa mea.

Constantin Virgil Gheorghiu

Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer, Editura Deisis

Cumpara cartea "Tatal meu, preotul, care s-a urcat la cer"

Note:
1 Ioan 14,9.
2 SFÂNTUL APOSTOL PAVEL, 2 Corinteni 5,16.
3 Faptele Apostolilor 7,49.
4 SFÂNTUL GRIGORIE DIN NAZIANZ, PG 36,637BC şi 322

• Constantin Virgil Gheorghiu
  Publicat in : Parinti
• Lucrurile ingaduite sclavilor
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: