Istoria despre cei doi bănuţi ai văduvei, pe care aceasta i-a aruncat în vistieria Templului, lucru pentru care a fost lăudată de Domnul Iisus Hristos, Cel ce a apreciat darurile multor închinători, este foarte cunoscută, /cf. Marcu 12, 41-44; Luca 21,1-4/ Mulţi dădeau din averile lor, iar această femeie, care nu avea soţ, a pus în vistieria
bisericii preţul hranei sale de fiecare zi - două monede mici, numite „lepta."

După cum a spus cineva, nu putem face lucruri mari, putem face lucruri mici, dar cu o inimă caldă. Ceea ce se lace cu dragoste este socotit întocmai ca acei doi bănuţi ai văduvei despre care vorbeşte Evanghelia. Şi, prin mijlocirea Evangheliei, iarăşi învăţăm că Dumnezeu are un preţ şi o măsură cu totul deosebită pentru lucrurile omeneşti, atunci când faptele uriaşe ale oamenilor pot fi nevăzute de Dumnezeu, neplăcute sau chiar urâte de El. Oamenii laudă o mulţime de lucruri în viaţa lor. Ei ridică monumente pentru marii lor contemporani, ridică plăci memoriale, lăudându-i pentru talente şi împliniri.

Dar aici trebuie să ne smerim inimile şi să ne amintim că Dumnezeu are un preţ deosebit pentru faptele oamenilor. Cineva a construit un pod sau a ridicat un zgârie-nori, iar cineva a construit o colibă. Şi cine ştie, poate că o colibă va fi mai scumpă în ochii Domnului decât o clădire cu mai multe etaje, pentru că aceşti „doi bănuţi" sunt mai valoroşi pentru Dumnezeu decât cele mai mari daruri făcute de oamenii bogaţi. O astfel de schimbare a minţii în legătură cu faptele bune şi încredinţarea măsurării faptelor noastre bune în grija Domnului este un lucru foarte important pentru a fi înţeles de către o persoană.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în pilda vameşului şi fariseului. Omul nu îşi poate aprecia rugăciunea. Acesta poate face rugăciune, dar, iată, este greu de spus dacă este
plăcută sau nu această rugăciune în faţa lui Dumnezeu. Deşi sufletul ştie...

Uneori există un astfel de sentiment ca şi cum ai şopti în urechile lui Dumnezeu, simţi cum cuvintele tale sunt ascultate de El, că merg direct la El. Se întâmplă aşa. Deşi se poate întâmpla şi altminteri - o împietrire plină de nesimţire. Şi nu ştii dacă măcar un singur cuvânt a ajuns sau nu la cer.

Rugăciunea o poate preţui numai Acela, Căruia I te rogi. La fel se întâmplă şi cu milosteniile. Milostenia se face de dragul lui Hristos. Dacă nu, atunci aceasta îşi pierde valoarea. Iar dacă este făcută de dragul lui Hristos, atunci chiar şi lucruri nespus de mici, cum ar fi să aranjezi perna unui bolnav, să aduci la buzele sale uscate o cană cu apă, vor fi foarte preţioase. Lucrurile făcute la vremea potrivită şi cu dragoste, şi întărite de pomenirea lui Hristos vor fi neapărat preţuite. Şi anume El este cel care preţuieşte jertfa noastră, atât rugăciunea, cât şi faptele bune.

Lucrurile mici sunt şi ele preţuite de Dumnezeu şi nu pot fi nicidecum trecute cu vederea. Lucrurile mari nu pot exista fără lucrurile mici.

Una dintre greşelile şi păcatele noastre des întâlnite este că vrem totul dintr-odată. Vrem să cuprindem necuprinsul. In acelaşi timp, nesocotim unele lucruri mici. Uneori, omul se pocăieşte şi devine atât de duhovnicesc, încât uită cu totul de sănătatea sa. Iar în cele din urmă se dovedeşte că, de fapt, nici la sfinţenie n-a ajuns, dar, în schimb, a distrus totul din jur - înăuntrul şi în jurul său.

De fapt, nu există fleacuri. Orice am face, indiferent de munca pe care o facem, indiferent dacă stai în bucătărie la aragaz, sau te afli la volanul unei maşini, sau mături strada, nu trata lucrul acesta ca pe un fleac. Faceţi orice lucru bine! Revenind la ideea că văduva a dat la Templu cei doi bănuţi ai săi, ar trebui să ne amintim despre faptul că aceasta este o condiţie umană aparte. Văduva de atunci nu se compară cu cea de azi. Atunci nu existau pensii, nu existau locuri de muncă cu o jumătate de normă, pe care o femeie le poate face pentru a-şi câştiga pâinea. Adică, o femeie care şi-a pierdut soţul, devenea o făptură cu totul lipsită de apărare. Nu exista protecţie socială în societatea antică. Toate funcţiile de protejare şi îngrijire a unei persoane erau îndeplinite de familie.

Am spus de mai multe ori că pensionarii se plâng acum din pricină că pensia lor este mică şi au dreptate, sunt de acord. Dar înainte, pensii nu existau deloc. Cine hrănea un bătrân care nu putea nici să are pământul, nici peştii să-i hrănească? Cei pe care i-a născut şi i-a crescut. Şi dacă nu a născut pe nimeni? Problemă. Fie mori, fie întinde mâna şi hrăneşte-te din milostenii. Se poate întâmpla să fi dat naştere copiilor, dar i-ai educat rău. Atunci poate apărea aceeaşi problemă. Şi nimeni nu este vinovat pentru acest lucru.

Prin urmare, cât de mică ar fi pensia, totuşi există. Dacă ne-ar hrăni doar cei cărora le-am dat viaţă, probabil am fi murit cu toţii, pentru că naştem puţini copii şi îi educăm prost. Iar la bătrâneţe ne punem nădejdea în această pensie, în loc să nădăjduim spre anii tinereţii noastre, când am investit întreaga noastră fiinţă în familia noastră, în copiii noştri, în educaţia lor (iar aceasta este cea mai bună investiţie a noastră). La urma urmei, dacă ţi-ai pus sufletul şi le-ai dăruit inima ta, atunci vei vedea cum îţi vei găsi în ei mângâierea.

Dar în acele vremuri văduvei i-a fost foarte greu. Atunci femeia nu avea de lucru. Toate locurile de muncă erau pentru bărbaţi. Munca ei era doar cea casnică. Aşadar, văduva nu era altceva decât o fiinţă asemenea unui orfan, care avea nevoie de o îngrijire aparte. Intr-un psalm, de altfel, se spune că Dumnezeu este Părintele orfanilor şi Judecătorul văduvelor, /cf. Psalmi 67,5/ Adică acesta este unul dintre numele Lui. Dumnezeu este gata să-i ocrotească, să-i răzbune, pentru că nu este nimeni care să-i protejeze pe aceşti oameni în afară de El.

De pildă atunci când Hristos ne învaţă să ne rugăm stăruitor El ne aduce drept exemplu o oarecare văduvă, care avea o anumită întristare, mergea la judecător şi cerea ajutorul lui. /cf. Luca 18, 1-8/ Iar judecătorul era unul neruşinat şi fără frică de Dumnezeu. Nu se temea de Dumnezeu şi nu-i era ruşine de oameni. Astfel de judecători au fost dintotdeauna şi sunt şi astăzi. Dar văduva aceasta îi făcea multă supărare judecătorului şi atunci acela i-a spus: „Te voi ajuta de dragul stăruinţei tale, m-ai necăjit cu totul." Hristos spune: „Auziţi ce spune judecătorul cel nedrept? Dar Dumnezeu, oare, nu va face dreptate aleşilor Săi care strigă către El ziua şi noaptea şi pentru care El rabdă îndelung?" Acesta este un model de rugăciune stăruitoare.

De asemenea, în istorisirea despre Prorocul Ilie se spune că acesta, în timpul unei foamete, a fost hrănit de o văduvă. Şi ea i-a dat prorocului tot ceea ce-i rămăsese. Ea i-a ieşit în întâmpinare. Având în casă puţină făină şi puţin ulei, a acceptat să-i coacă o turtă. Şi pentru aceasta, Dumnezeu a răsplătit-o: câtă făină a folosit, atâta s-a adăugat pe masă. In felul acesta, văduva s-a hrănit pe sine şi l-a hrănit şi pe Prorocul Ilie. Mai târziu, Domnul şi-a amintit de această văduvă în timpul primei Sale predici.
Intr-atât de preţioasă era ca persoană. Mai mult decât atât, ea era păgână. Aşadar, în Nazaret, Dumnezeu a zis că multe văduve erau în Israel în timpul lui Ilie, dar prorocul n-a fost trimis la niciuna dintre ele, ci anume la aceasta. Lucrul acesta i-a mâniat pe evrei, de aceea au vrut să-L arunce pe Hristos de pe munte. Nu le-a plăcut că nu-şi lăuda propriul popor, ci îi lăuda pe nişte păgâni.

Adevărul, deseori, îl jigneşte pe om. El vrea una, dar i se zice cu totul altceva. Toată lumea îşi doreşte să i se aducă laudă. Nimeni nu vrea să se îndrepte. Toţi vor să fie
măreţi, fiind îngâmfaţi. Iată pe această femeie Dumnezeu a lăudat-o pentru a mustra trufia evreiască, conştiinţa şovinistă, mândră şi iubitoare de sine.

In Evanghelie mai este o istorisire despre chipul în care Hristos îl învie pe fiul unei văduve din Nain. Oraşul Nain nu este departe de Muntele Tabor, unde Dumnezeu S-a schimbat la faţă înaintea ucenicilor Săi. Domnul a venit în acest oraş atunci când tânărul lipsit de suflare era scos prin porţile oraşului. Era singurul fiu al mamei sale,
care era şi văduvă. Adică, Dumnezeu a găsit cel mai nemângâiat om - o femeie fără soţ şi care şi-a pierdut acum singurul fiu. Este greu să ne închipuim ce se întâmpla în
sufletul ei. Şi acum Dumnezeu săvârşeşte o faptă plină de iubire de oameni, opreşte procesiunea, se atinge de mort: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te." /Luca 7,14/ Şi mortul
înviază şi în felul acesta Dumnezeu i-l întoarce mamei sale. Iată un exemplu de văduvă care a primit mângâiere şi care a găsit milă la Dumnezeu.

In contradicţie cu văduvele, mândria Babilonului este descrisă în descoperirea Sfântului Ioan Teologul din Apocalipsă. Babilonul apare în faţa noastră ca o desfrânată, însetată de sânge, bogată, prădătoare, împodobită trist cu toate păcatele. Şi ea zice: „Şed ca împărăteasă şi văduvă nu sunt şi jale nu voi vedea nicidecum!" /Apocalipsa 18,7/ Pentru aceste cuvinte pline de mândrie, Dumnezeu îi făgăduieşte că o va pedepsi.

Se pare că văduva este modelul omului smerit, ea îl are pe Dumnezeu în locul soţului său. Despre aceasta şi vorbeşte Apostolul Pavel, că văduvele şi fecioarele îl au
pe Dumnezeu în locul soţului. Mai mult, Apostolul Pavel are o întreagă învăţătură despre văduve. Mai ales spune că dacă văduva este tânără, atunci să se căsătorească, să nască copii şi să se îngrijească de casă. Iar dacă este evlavioasă şi a trăit până la bătrâneţe în singurătate, sau îşi iubeşte soţul atât de mult, încât nu-şi doreşte o altă persoană alături, ci aşteaptă să-l întâlnească în ceruri, aceasta este o văduvă adevărată. Şi astfel de femei erau foarte cinstite de către Biserică. Biserica le întreţinea şi le hrănea, iar ele, la rândul lor, săvârşeau o slujire deosebită.

Văduvele erau deseori diaconiţe, pregăteau adesea oameni pentru botez şi se îngrijeau de bolnavi şi bătrâni. Se forma o castă aparte, un „strat" al oamenilor de biserică - văduvele evlavioase.

Apostolul Pavel spune că, dacă văduvele după moartea soţului lor îl au pe Dumnezeu drept soţ, îl slujesc, atunci acestea sunt văduve cu adevărat. Iar dacă sunt iubitoare de plăceri, atunci au murit fiind încă în viaţă, /cf. Timotei 5, 3-16/ Este mai bine ca astfel de femei să se căsătorească şi să se îngrijească de treburile casnice, pentru că altfel nu vor putea trăi.

Dar înainte femeile se căsătoreau potrivit legii Imperiului Roman, unde vârsta căsătoriei era doisprezece ani. Se căsătoreau la paisprezece-cincisprezece ani, dar nicidecum nu la douăzeci şi cinci şi cu atât mai mult la treizeci. Femeile de treizeci de ani erau socotite deja bătrâne. Mai târziu, chiar şi în Rusia, femeile de douăzeci şi cinci de ani, care încă nu erau căsătorite, erau socotite fete bătrâne. Aveau capete înţelepte, un simţ moral plin de viaţă, oamenii înţelegeau că fata se cuvine să fie căsătorită cât mai curând cu putinţă. Pentru a nu se sălbătici, pentru a nu se prosti, astfel încât cineva să aibă nevoie de ea şi să nu fie trecută cu vederea, ca nu cumva să se ofilească în casa părinţilor săi. Prin urmare, fetele se căsătoreau devreme. Astfel, şi deveneau văduve tot devreme.

Bunăoară, Antuza, mama Sfântului Ioan Gură de Aur, avea un fiu şi a rămas văduvă la o vârstă foarte fragedă. O altă femeie care şi-a pierdut soţul şi ne arată o pildă
deosebită de viaţă sfântă, este asociată cu întâmpinarea Domnului Iisus Hristos, Prorociţa Ana. Despre ea se spune că se trăgea din neamul lui Aşer şi avea optzeci şi
patru de ani. Şi a trăit cu soţul ei doar şapte ani. Şi când Evanghelia a pus-o pe paginile istoriei, în momentul în care, împreună cu Simeon, primitorul de Dumnezeu, L-a întâlnit pe Domnul Iisus Hristos în Templul din Ierusalim, ea trăia fără soţ deja de şaizeci de ani.

Despre ea se zice că nu se îndepărta de Templu şi de rugăciune şi cu post li slujea lui Dumnezeu ziua şi noaptea. Iată omul care L-a recunoscut în Pruncul Iisus pe Domnul şi Mesia. Adică i s-a descoperit lucrul acesta. Hristos nu trebuia să fie recunoscut în timpul copilăriei Sale. S-a descoperit lumii abia în timpul botezului Său în râul Iordan. In timp ce era copil, nu era nevoie să se creadă în El, El însuşi nu voia lucrul acesta. El nu Se arăta nimănui şi nu aştepta credinţă de la nimeni. Insă după botezul lui Ioan, Hristos a ieşit să propovăduiască şi atunci cerea ca lumea să creadă în El... Dar înainte de această arătare, totuşi doi oameni I-au recunoscut. Şi aceştia au fost Dreptul Simeon şi Prorociţa Ana. Duhul Sfânt este cel care le-a descoperit adevărul. Tocmai de aceea, Prorociţa Ana este o pildă de văduvă adevărată, care s-a jertfit pentru a îngriji templul lui Dumnezeu.

Avem şi astfel de femei: îngropându-şi soţii, nu se recăsătoresc, ci îşi cresc singure copiii, dar, din diferite motive, nu au grijă de nepoţii lor. Ele nu au altă îndeletnicire decât să meargă la biserică, să meargă cât mai des la biserică. Şi casele lor arată ca nişte chilii monahale, sunt îngrijite şi curate. Am văzut o mulţime de astfel de bătrâne în viaţa mea, împărtăşindu-le şi mergând uneori să le vizitez. Şi ele nu ştiu altceva decât drumul spre biserica.

Deseori Dumnezeu le dă un sfârşit liniştit şi paşnic. Iar inima vrea să creadă că aceştia sunt oameni cu adevărat sfinţi, sfinţi ai zilelor noastre, aceste văduve adevărate. Ele nu sunt interesate de ştirile politice, de vorbăria şi pălăvrăgeala vecinelor ce stau toată ziua pe banca din faţa uşii de la intrare, ele nu ronţăie seminţe şi nu bârfesc,
ele îşi văd de ale lor. Iar ale lor sunt lucrurile cele mai simple - Dumnezeu, viaţa veşnică şi rugăciunea pentru copii şi nepoţi. Există astfel de oameni. Şi dacă Dumnezeu vă va da să îmbătrâniţi, bine ar fi să fiţi şi voi asemenea lor.

Fiecăruia dintre noi viaţa ne-a fost dăruită. Noi toţi suntem la fel prin faptul că suntem deja născuţi. Aceasta a fost o aventură grozavă. Am trăit nouă luni în pântecele
mamei noastre, într-un întuneric desăvârşit, scufundaţi în apă şi cu capul în jos, hrănindu-ne prin cordonul ombilical. Lucrul acesta e fantastic! Intr-adevăr, nu ne amintim acest lucru, dar ni s-a întâmplat. Şi prin aceasta suntem toţi la fel.

Dar care dintre noi va ajunge bătrân, nu se ştie. Unii au îmbătrânit deja. Bătrâneţea este un dar, pentru că tuturor le este dat să se nască, dar să îmbătrânească - nu. Iar bătrâneţea are şi ea harul ei. Vedem acest lucru în Scriptură. Neputinţele bătrâneţii, experienţa senilităţii, apropierea de moarte - toate aceste nu sunt lucruri deloc simple, sunt lucruri sfinte. Tocmai de aceea, Sfânta Scriptură spune să ne ridicăm în faţa unui bătrân, să nu îndrăznim să stăm în faţa unui om cărunt, deoarece cărunteţea părului său este o oglindire a slavei lui Dumnezeu, un fel de indicator spre însuşi Dumnezeu. Adică bătrânii au un har aparte, la fel ca bebeluşii, care, de asemenea, au un har special. Iar cel mai greu lucru este tinereţea nebuna şi puternică, când se înfăptuiesc cele mai multe păcate şi cele mai multe greşeli.

Aşadar, văduvele sfinte ne îndeamnă să le privim cel puţin cu afecţiune şi să admirăm măcar în gând acest chip. Şi au găsit în asta bucurie pentru inimile lor. Printre sfinţii noştri este o astfel de văduvă - Fericita Xenia. Aceasta a fost o tânără care nu a născut copii şi soţul ei a murit. Şi inima ei s-a oprit. Nu mai putea trăi viaţa de mai înainte - atât de mult îşi iubea soţul. La urma urmei, sunt puţine femei al căror soţ a murit şi pentru ele lumea a fost pictată cu vopsea neagră, astfel încât toate bucuriile au pierit. Şi sunt puţini astfel de soţi care şi-au pierdut soţia. De regulă, ţine un an doliul, iar după aceea işi caută o nouă iubită. Nu judecăm, Doamne fereşte! Omul este o fiinţă slabă.

Dar Fericita Xenia este o femeie nemaipomenită. Oamenii care iubesc cu adevărat nu mai pot trăi viaţa de mai înainte. O enoriaşă mi-a povestit că bunica ei a locuit împreună cu soţul său un an, iar după aceea a început războiul, el a murit pe front, dar ea a reuşit totuşi să nască un copil de la el. Era o femeie tânără, frumoasă, aşa că, după moartea soţului, mulţi bărbaţi au curtat-o, ea însă tuturor le răspundea: „Am soţ, sunt deja căsătorită." Un astfel de devotament este, de fapt, cheia puterii ţării. Ţara a supravieţuit datorită unor astfel de oameni. Ţara piere din cauza desfrânaţilor, supravieţuieşte însă datorită celor înţelepţi. Piere din pricina celor necredincioşi, dar trăieşte datorită celor credincioşi. Din pricina celor care caută doar plăcerile vieţii ţara se scufundă ca Titanicul, se rupe în două şi se afundă. Iar datorită celor care sunt credincioşi Domnului şi oamenilor, suflete profunde şi inimi curate, datorită lor suntem în viaţă şi cu ei supravieţuim.

Fericita Xenia a trăit puţin timp cu soţul ei. Şi după moartea lui, ea s-a îmbrăcat în hainele lui şi a spus: „Xenia a murit, iar Andrei Fiodorovici este viu." Şi până la moarte nu a mai răspuns atunci când era chemată pe numele său. Se numea pe sine cu prenumele răposatului ei soţ, purta hainele lui şi timp de patruzeci şi cinci de ani a trăit văduvă, prefăcându-se că şi-a pierdut minţile. De fapt, ea se ruga în fiecare noapte la mormântul soţului său, pentru ca Dumnezeu să ia sufletul aceluia în împărăţia Sa. Şi pentru că Domnul nu i-a dat fericire pământească, oare putea să se supere pe Dumnezeu?

Noi însă ne supărăm de foarte multe ori pe El, spunem că nu ne dă fericire pământească, adică acea fericire pe care ne-o dorim noi.

Dumnezeu a lipsit-o cu totul de fericire pe Sfânta Xenia şi ea nu s-a supărat şi nu s-a mâniat asupra Lui. Ea doar cerea ca soţul ei să fie în împărăţia lui Dumnezeu, se ruga foarte mult pentru sufletul lui: „Oricum vom fi împreună în veşnicie, măcar acolo să nu fim despărţiţi." O astfel de dragoste avea ea.

Şi apoi din această dragoste omenească, din iubirea unei femei pentru un bărbat, a unei soţii pentru soţul său, a crescut un stâlp de foc de rugăciune care ajungea până
la cer şi care se ruga pentru întreaga lume. Acum se ruga deja pentru toată lumea. Pentru bolnavi, pentru sănătoşi, pentru bătrâni, pentru tineri, pentru că inima ei cuprindea acum întreaga omenire. Iată şi exemplul de văduvă, de văduvă adevărată. In troparul ei se cântă să ne izbăvească de tot răul prin pocăinţă. Fericita Xenia ne învaţă pocăinţa.

Indiferent dacă este căsătorită sau nu o femeie, dacă este căsătorit sau nu un bărbat - trebuie să înţelegem înăuntrul nostru că starea unei văduve este o stare de
neputinţă în lumea oamenilor. Când este inutil să aşteptăm ajutor din partea oamenilor, (căci, până la urmă, nimeni nu este obligat să ne ajute), atunci ne punem toată nădejdea în Dumnezeu şi numai spre El Unul nădăjduim, în acest sens, fiecare dintre noi ar trebui să înţeleagă că aşa s-ar cuveni să trăim. Cel puţin, trebuie să ne îndreptăm către această stare, să ne punem nădejdea în Dumnezeu, pentru că, până la urmă, toţi sfinţii spre El au nădăjduit.

Blestemat este cel care se încrede în oameni şi în cele ale trupului. Nu întâmplător zice psalmul: „Nu vă încredeţi în cei puternici, în fiii oamenilor, în care nu este izbăvire.
Ieşi-va duhul lor şi se vor întoarce în pământ. în ziua aceea vor pieri toate gândurile lor." /Psalmi 145/ Adică, nădăjduiţi în Domnul, pentru că cel ce îşi pune nădejdea în Dumnezeu este ca Muntele Sionului.

Noi, ca văduve, trebuie să ne punem toată nădejdea în Domnul Dumnezeu. In cine altcineva putem nădăjdui? Dacă omul are prieteni, bani, educaţie, influenţă în societate, atunci el poate uita de Dumnezeu. El face faţă problemelor sale cu ajutorul unor prieteni şi unor oameni cu influenţă. Şi dacă ne imaginăm că nu are nimic? Unde ar putea să meargă atunci? Numai la Tine, Doamne. Acestea sunt văduve adevărate - femeile care resping orice ajutor, realizând că nimeni altcineva nu le va putea ajuta afară de Dumnezeu.

Văduvele, de fapt, ne spun totul despre aceasta. Toate au fost diferite.

Când citim despre aceste bătrâne, trebuie să înţelegem că femeile în vârstă sunt toate diferite. Unele sunt rele de gură, unele leneşe, iar altele vor să fie tinere până la moarte. Despre aceste văduve nu se vorbeşte în Evanghelie. Aceşti oameni de o vârstă respectabilă au înăuntrul lor un altfel de duh, nu vor să accepte faptul că nu mai sunt, de exemplu, nişte tinere frumoase, ci sunt deja bunici în toată legea. Le ofensează faptul că au deja nepoţi. Dar ce fel de viaţă e aceea fără nepoţi?! Ce bucurie este să vezi copiii copiilor tăi! Mulţi caută şi îşi doresc acest lucru, dar, din câte se pare, nu o doresc toţi. Există tot felul de cazuri.

Evanghelia însă nu-i laudă pe toţi la rând. Evanghelia laudă oamenii adevăraţi, care îşi au inima, conştiinţa şi capul în ordine; cei care îşi trăiesc viaţa cu vrednicie şi ajung la pragul morţii şi se îndreaptă în acest întuneric fără teamă, pentru că au lumina în faţă, acolo îi aşteaptă Hristos, buna amintire a oamenilor şi rugăciunea pentru cei adormiţi, care au trăit printre noi şi au lăsat o amintire frumoasă în urma lor.

Aşadar, nu se ştie dacă Dumnezeu ne va lăsa pe toţi să îmbătrânim. Dar dacă totuşi vom îmbătrâni, să dea Dumnezeu să fim la bătrâneţe nişte bătrâni cu adevărat biblici. Iar pe cei care au îmbătrânit deja vreau să-i felicit, pentru că bătrâneţea are binecuvântarea şi harul ei. Vă doresc să aveţi un suflet blând, limbă reţinută, rugăciune fierbinte, dragoste pentru copii şi nepoţi şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru toate şi să nu judecaţi pe nimeni.

PĂRINTELE ANDREI TKACEV

Fragment din cartea "BĂTRÂNEŢEA - VÂRSTA LUMINĂRII", Editura Predania

Cumpara cartea "BĂTRÂNEŢEA - VÂRSTA LUMINĂRII"

 

• Batranetea
  Publicat in : Editoriale
• Batranetea - pridvor catre viata
  Publicat in : Religie
• 'Daca tineretea ar sti si daca batranetea ar putea'
  Publicat in : Nasterea Domnului - Craciunul
• Sfanta Mucenita Anisia
  Publicat in : Vietile sfintilor
• Iubiti-va batranii, nu-i umiliti
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: