În Sfânta Scriptură și în scrierile Sfinților Părinți, cuvântul „duh” denumește atât sufletul cât și una dintre cele trei puteri sufletești: minte („nous”, rațiune), cuvânt (vorbire) și duh (voință).

Așa cum învață Părinții bisericești, mintea noastră este „chipul Tatălui”, cuvântul nostru este „chipul Fiului”, iar duhul nostru este „chipul Sfântului Duh”.

Deci, duhul omului nu este însuşi Duhul lui Dumnezeu.

Domnul Iisus Hristos a numit Duhul Sfânt: „Duhul Adevărului” (Ioan 14, 17) și „putere de sus” (Luca 24, 49). De aceea, însușirea de a fi „putere” o are și duhul omenesc, care înseamnă puterea morală și puterea de a simți duhovnicește.

Sf. Ignatie Briancianinov spunea că duhul omului reprezintă „suma simțirilor inimii, proprii sufletului cuvântător”, duhul din noi fiind cel care deosebește inima noastră de inima animalelor.

Doar inima omului are simțire morală și duhovnicească, datorită chipului lui Dumnezeu din noi, în vreme ce animalele au numai simțiri instinctuale, legate „de sânge și de nervi”.

Această deosebire se vede în cugetele inimilor noastre, în felul nostru de a gândi, de a vorbi și în toate faptele noastre.

De aici ne dăm seama dacă suntem pe calea asemănării cu Dumnezeu, ori ne asemănăm tot mai mult dobitoacelor necuvântătoare.

Prin Taina Sfântului Botez, săvârșit în numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh, chipul nostru „urâțit” de păcate este „refăcut” și dăruit cu frumusețea cea dinainte de cădere, iar duhul din noi „înviază”, ca o naștere întru viața veșnică prin apă și prin Duh Sfânt.

Numai prin Fiul lui Dumnezeu, mintea noastră poate fi vindecată, ca o „strămutare din tărâmul minciunii și al amăgirii de sine, în tărâmul Adevărului”.

Numai prin Duhul Sfânt, duhul nostru devine viu, fiind „strămutat din simțirile trupești și sufletești în simțiri duhovnicești”.

Atunci mintea noastră se face „minte dumnezeiască”, căreia i se „arată” Dumnezeu Tatăl (Sf. Ignatie Briancianinov).

Părintele Ghelasie spunea că omul este „duh, suflet şi trup”, duhul fiind „pecetluit şi întrepătruns cu sufletul”.

Ființa sufletului este după chipul lui Dumnezeu și viața din noi este suflarea Duhului Sfânt. De aceea, sufletul rămâne „chip” și după căderea în păcat. Și oricât de păcătos ar fi un om, chipul lui Dumnezeu din „inima duhovniceaască” nu poate fi distrus...

Doar prin chipul lui Dumnezeu se deschide calea cunoașterii de sine, pentru cel care are curajul de a ieși din confort și comoditate, precum și tenacitatea și râvna duhului inimii de a urma lui Hristos, asumând calea fără a privi înapoi...

Acesta este creștinul trăitor, care însetează după Duhului Sfânt, o sete „fără de saţiu”, pe care „nimic nu o poate covârşi”: „Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos?

Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia?” (Romani 8, 35).

Este „setea” de Dumnezeu a creștinului „viu”, care Îl caută pe Dumnezeu pentru Dumnzeu....

Și cu cât harul Sfântului Duh se „revarsă” în duhul omului arzând de dor dumnezeiesc, cu atât mai mult „setea” de Dumnezeu „creşte şi se împlineşte”... (Părintele Ioan cel străin).

Sorin Lungu

• Relatia spirituala desavarsita a Maicii Domnului cu Duhul Sfant
  Publicat in : Maica Domnului
• Saracii cu duhul
  Publicat in : Religie
• Fericiti cei saraci cu duhul
  Publicat in : Religie
• Duhul apusean si teologia ortodoxa
  Publicat in : Religie