Iată un bun prilej de reflecție asupra problemelor sociale, din perspectiva cuvântului rostit de Părinții Bisericii noastre, probleme care prin intermediul mass-mediei ne invadează zilnic viața personală. Aceste rostiri sunt repere ce se situează deasupra vremurilor, motiv pentru care ele rămân mereu actuale. De aceea, ele pot fi și un îndemn pentru a ne gândi la modul în care se face politică azi, în numele țării și al poporului, și ce ar trebui noi să facem.
Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că, înainte de toate, un conducător trebuie să fie păzitorul Dreptului şi Credinţei Ortodoxe. Cu aceste două „greutăţi” el cântărea pe orice „lider” și „cântarul” lui era drept şi a dovedit lucrul acesta. Astfel, dacă cei aflați la conducere (pentru că astăzi vorbim de partide și alianțe) nu sunt păzitori ai dreptăţii și ai credinței, atunci sunt mai răi decât un tâlhar, pentru că tâlharul face un rău mic, pe când cei care au „autoritate” pot face un mare rău oamenilor.
Deci, așa cum afirmă și Părintele Arsenie Papacioc, „politica înseamnă a ţine un cântar în mână şi al potrivi întotdeauna drept”. De aceea este foarte bine să fie cât mai mulţi creştini în politică, însă creștini cu Conştiinţa Adevărului („Ne vorbeşte Părintele Arsenie”, Editura Episcopiei Romanului, 1998).
Referitor tot la politică, Sfântul Vasile cel Mare dă pe față câteva dintre neajunsurile așa-zisului sistem democratic, mult lăudat pentru libertatea de opinie și de exprimare. Iată ce spune ierarhul capadocian:
Însuşirea unui stat este ca fiecare membru al lui să-şi îndrepte toată energia spre un scop obştesc, adică toți să tragă în aceeași direcție pentru un bine comun. Acest lucru nu exclude binele personal, din contră, între ele există o intercondiționare, pentru că nu ne este bine cât timp cel de lângă noi suferă ori societatea în ansamblul ei este în criză.
De asemenea, făcând comparație cu modul de organizare, cu împărțirea și exercitarea atribuțiilor într-o comunitate de albine, de la care noi, oamenii, avem foarte multe de învățat, Sfântul Vasile cel Mare evidențiază câteva aspecte valabile pentru orice societate.
Regina (matca) nu este aleasă de albine, deoarece adeseori „nepriceperea” poporului pune la conducere pe cel mai rău, nici nu-şi are puterea prin tragere la sorţi, pentru că tragerile la sorţi sunt fără judecată şi adesea dau puterea celui care este în urma tuturor; nici nu ajunge în această poziție de conducere prin moştenire sau prin nepotism, pentru că parveniții, de cele mai multe ori, din pricina petrecerilor rele şi a linguşelilor, sunt neinstruiţi şi lipsiţi de orice virtute, ci Regina dobândește întâietate faţă de celelalte albine prin MERIT, datorită însușirilor și caracterului ei.
Are şi Regina ac, dar nu se foloseşte de el pentru a se apăra. Pentru că albinele au legi fireşti nescrise, care poruncesc celor ce dobândesc cea mai mare putere, să fie „zăbavnici” în a pedepsi. Iar albinele, toate câte nu urmează pilda Reginei, se căiesc din cauza nesocotinţei lor, pentru că mor îndată ce-şi înfig acul (Sf. Vasile cel Mare, „Omilii la Hexaemeron”, Edit. Sophia, Bucureşti, 2004).
Scriitorul nostru Barbu Ştefănescu Delavrancea, în povestea „Neghiniţă”, spunea câteva adevăruri pe care le vedem cu toții: „Socoteşti, măria ta, că boierii pot ceva fără prostime?”, adică fără popor. De fapt, fără popor, nu există nici conducători, nici zisa „putere”. Iar un împărat dacă nu ştie el Adevărul, atunci nu-l mai află de la nimeni!
Pilduitor este dialogul dintre Neghiniţă şi împărat, dar atenție, după ce împăratul a pierdut domnia și a plecat prin lume, „c-o foaie de lipan pe cap şi sprijinit pe-o cârjă de corn”, minunându-se de ceea ce vedea ca om simplu:
– Neghiniţă, de ce-l bat pe ăla, de răcneşte ca din gură de şarpe?
– Fiindcă împăratul e surd şi n-aude, răspunse Neghiniţă.
– Neghiniţă, de ce-or fi atâţia oameni goi şi desculţi?
– Fiindcă împăratul e orb şi nu vede.
– Neghiniţă, de ce bătrânul ăla s-o fi muncind să roadă în gingii o cojiţă uscată?
– Fiindcă împăratul mănâncă prea mult.
– Neghiniţă, de ce-o munci unii şi noaptea, de dau pe brânci?
– Ca să doarmă împăratul şi ziua, de i-o veni poftă.
– Neghiniţă, atunci de ce să vie pe scaunul meu un împărat şi surd, şi orb, şi lacom...?
– Ei, poi, înainte de-a fi împărat, vedea, auzea, muncea, era cumpătat la mâncare şi la băutură.
Bietul pribeag stătu pe gânduri..., şi zise:
– ...Acum s-ajung împărat, şi aş şti eu să fac cum e bine.
Au fost oameni, și sigur mai sunt și în zilele noastre, care au fugit de funcții înalte, nu din lașitate ori pentru a se arăta smeriți înaintea celorlalți, ci pentru că erau conștienți de responsabilitățile pe care le implică o atare funcție. Dar mai ales, pentru faptul că vor răspunde înaintea semenilor și mai cu seamă înaintea lui Dumnezeu.
Astăzi posturile de conducere sunt luate cu japca, ori primite cadou, ori asumate ca pe o „provocare”... Nu mai contează conștiința, nici competența, nici exemplul personal de viață, important e să ai tupeul „să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala”.
Mă întreb dacă, după modelul Chinei antice, s-ar legifera ca doritorii de funcții de conducere să dea o parte din câștiguri, câți „patrioți” ar mai sări pentru binele poporului și al țării? Sau cel puțin să nu mai beneficieze de atâtea privilegii pecuniare, diurne, pensii speciale, etc. Cu siguranță că nu am mai găsi picior de conducători „devotați” trup și suflet românilor.
Și mai era un criteriu pentru o bună alegere, pe când lumea era mai înțeleaptă, iar înțelepții erau ascultați: cel care nu e capabil să fie un bun gospodar, un om așezat și la locul său în propria lui familie și ogradă, nu are cum să se îngrijească de bunul mers al unei comunități.
Un om vicios, cu răni în suflet, cu mintea „stricată”, chiar dacă ar fi „bine” intenționat, nu poate face mare lucru. Nu pentru că nu-l ajută partidele sau pentru că nu are susținere publică, ci pentru că nu-L are pe Dumnezeu de-a dreapta lui, și mereu se va întoarce la obiceiurile păcătoase: „Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (II Petru 2, 22).
Numirea și lucrarea pe care o fac stareții mănăstirilor, poate fi un exemplu de luat în seamă. Aleși pentru viața lor curată și pentru experiența duhovnicească, stareții au realizat, cu ajutorul Domnului și al obștei monahale, lucruri greu de imaginat, atât în plan material, dar mai ales duhovnicesc și spiritual.
Rămân la părerea mea personală, anume că societățile pe care noi le-am creat, de-a lungul timpului, sunt prost așezate, pentru că nu au ca temelie Credința, Adevărul și Iubirea. Aproape totul se rezumă la lupta oarbă pentru supraviețuire, pe de o parte, iar pe de altă parte, la întrecerea dezumanizantă pentru a ajunge cât mai sus în ierarhia lumească și pentru a agonisi cât mai multă materie. Acestea sunt cele două repere principale care au caracterizat invariabil istoria omenirii, și care au generat numai durere și suferință.
Momentele fericite sunt cele de „grație”, când omul l-a chemat pe Dumnezeu în inima lui și împreună-lucrând au repus societatea pe făgașul normal. Bineînțeles, pentru o scurtă perioadă de timp... Și asta nu din cauza lui Dumnezeu, ci datorită lipsei de statornicie în bine a omului și a coruptibilității sale.
Una dintre atâtea alte absurdități specifice lumii noastre e și aceasta: de ce un conducător care primește de la un popor, sau de la o comunitate, „puterea”, dreptul și încrederea de a-i sluji, ca să ne fie bine tuturor, se întoarce împotriva celor care l-au ales, mințindu-i, furându-i, asuprindu-i, deși fără ei nu are nicio putere, adică nu exită ca și conducător? De ce orice „nimeni” are impresia că prin iluzia puterii, pe care a primit-o vremelnic, a ajuns „cineva” și va rămâne „cineva” pentru totdeauna?
„Statul pararel”, de care se tot vorbește în ultima vreme, e un „nimic”, chiar dacă el ar exista în termeni îngrijorători. Tragismul poporului român, și al întregii lumi, stă în păcatele pe care le facem în mod justificat și „în numele legii”. Aceasta este imaginea reală a neamului omenesc, a fiecăruia dintre noi, inima pe care o cunoaște numai Dumnezeu, și în parte părinții duhovnicești, și pe care nicio statistică sau sondaj de opinie nu o poate prinde în cifre.
Pentru că e starea sufletului nostru, e partea nevăzută a ceea ce suntem de fapt..., partea din noi pe care o ascundem, dar care marchează decisiv viața noastră și a celor de lângă noi, cea care ne omoară încet-încet prin păcate și patimi.
Să nu uităm că au fost atâtea civilizații înfloritoare din punct de vedere economic, cultural..., cu conducători „măreți”, dar care s-au autodistrus datorită imoralității. Le căutăm pe hartă și nu mai sunt, iar cei mai mulți habar nu au că au existat.
Aici e realitatea istorică, de necontestat, care confirmă cuvântul Domnului Iisus Hristos: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 5).
Restul e politichie și „mult zgomot pentru nimic”.
Să ne rugăm bunului Dumnezeu, ca să ne dea tuturor mintea cea de pe urmă!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Biserica si politica
Publicat in : Editoriale -
Biserica si politica
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.