Monahismul este un asezamant al Bisericii, o comunitate in care se incadreaza oameni care do­resc sa realizeze mai mult decat se poate realiza in viata comuna, desi viata comuna este viata celor multi, viata pe care o vrea Dumnezeu, pe care El a creat-o de la inceput. Exista insa si posibilitatea de incadrare intr-o viata superioara vietii comune si pe care, la fel, o binecuvinteaza Dumnezeu, dar aceasta este o viata pentru cei putini, pentru oa­meni de exceptie.

Monahismul este o institutie a Bisericii, pe care aceasta o pretuieste in mod special. Credinciosii, de asemenea, ii cinstesc foarte mult pe calugari, doresc sa aiba in apropiere calugari si sa se folo­seasca de experienta lor, insa mai putini sunt cei care doresc sa aiba in propria lor familie calugari.

In prezent, putem vorbi si de o anumita criza in monahism, in sensul ca manastirile au fost deran­jate (in activitatea lor privind formarea vietuitorilor) de catre regimul comunist ateu. Criza mai vine si de pe urma influentei laice a veacului acestuia, chiar asupra oamenilor care se inchinoviaza in manas­tire, dintre care cei multi nici nu stiu ce fac cand se fac calugari, precum graia candva episcopul Nicolae Popovici. La aceasta as mai adauga ceva: multi dintre cei ce n-au stiut ce au facut cand s-au facut calugari n-au realizat nici dupa aceea ce inseam­na sa fii calugar.

Sunt multi "improvizati" in calugarie si in viata manastireasca in general, mai ales in ultimii ani, cand s-au infiintat foarte multe manastiri si schituri numai ca sa fie; si au fost primiti oameni fara uce­nicie, fara verificare, ce au fost promovati uneori chiar in functii de conducere inainte de a fi fost ei insisi condusi; oameni care au ajuns mari fara sa fie mici. Acestia sunt oamenii care vor reprezenta monahismul in continuare si bineinteles ca nu o vor face cum trebuie, precum se cuvine unui lucru de felul acesta.

Multi dintre cei care intra in viata calugareasca sunt influentati de cunostinte, de rude; si, in gene­ral, acestia nu depasesc viata comuna, iar in viata monahala sunt niste nechemati, adica traiesc o viata negativa intr-o infatisare pozitiva, fapt care nu promite nici pentru viitor si nu serveste nici in prezent.

Remedii exista: mai intai de toate, sa fie foarte bine cercetati cei ce vor fi recrutati de acum inain­te pentru monahism, adica sa nu se acorde credi­bilitate unui om care vine spre calugarie fara sa stie ce alege. In ultima vreme au fost primiti in manastire chiar minori, chiar oameni fara responsabi­litate; aceasta nu este o realizare, ci o anormalitate, cu grave consecinte pentru, buna rancluiala a cinu­lui monahal.

Deci se cere si o studiere foarte atenta a perso­nalului conducator, si a candidatilor la monahism, pentru ca de multe ori graba in a promova pe cine­va duce la nereguli pentru manastire, creand neajun­suri si vietuitorului insusi, caci el, nestiind ce face, negasindu-si adevarata vocatie, merge pe doua cai. Se recomanda, asadar, mai multa seriozitate, mai multa luare-aminte si mai multa exigenta, chiar daca obstea are o reala, o stringenta nevoie de oameni. Manastirea sa nu-si urmareasca predilect interesele ei, ci numai pe ale vietuitorilor, neacceptand pe noii veniti la varste nedepline si neavansand pe cei ce nu-si cunosc calea si nu stiu ce au de facut.

Se cere apoi o mai atenta educatie monahala si mai multa grija pentru novicii sau incepatorii vietii dintr-un asezamant monahal.

Si, in sfarsit, sa nu-si inchipuie cineva ca numai daca esti calugar, esti primit de Dumnezeu spre mantuire. Eu cred ca cei mai multi ratati si cei mai multi "improvizati" sunt in viata calugareas­ca. De ce ? Pentru ca viata calugareasca este o viata de exceptie, iar daca se strecoara in ea oa­meni comuni, atunci oamenii aceia nu vor putea face niciodata lucruri care tin de o viata superioa­ra. E mai bine pentru toata lumea ca unii ca aces­tia sa ramana in afara manastirilor.

Arhim. Teofil Paraian