Despre pesimismul tinerilor

Munceşte şi nu deznădăjdui.
Chemarea fiecărui om în lume este să lucreze.
Binecuvântat este cel ce trudeşte cu cinste.
Vrednică de luat în seamă este zicala vechilor monahi: „laborare est orare" (munca este rugăciune).
Vitejie nu este să murim cu demnitate, ci să trăim cu bărbăţie.
Omul nu trebuie să cârtească din pricina epocii în care trăieşte.
Nemulţumirea la nimic nu-i foloseşte.
Dacă epoca este rea, eşti tu chemat să o faci mai bună. (Carleil)

Dragii mei tineri, vreau să vă mulţumesc pentru că m-aţi invitat să vorbesc despre pesimismul tinerilor şi doresc să vă rog următorul lucru: să nu îngăduiţi niciodată eului vostru să vă înşele, nici să vă lăsaţi impresionaţi de poziţia, de meseria sau de vestimentaţia vreunui om. Să ştiţi că locul nostru în societate depinde mai mult de societatea în care trăim decât de noi înşine. Din acest motiv este bine să nu evaluaţi niciodată pe cineva numai după poziţia lui socială sau numai după titlul pe care îl are, pentru că puteţi greşi.

Nu judecaţi oamenii după vestimentaţie şi după înfăţişarea lor exterioară, ci după interiorul lor şi după cele ce depind de ei. Locul nostru în societate nu de-pinde de fiecare dintre noi. Ceea ce depinde de noi înşine este calitatea sentimentelor noastre, calitatea gândurilor noastre şi calitatea voinţei noastre. Cu alte cuvinte, de noi personal depinde numai calitatea sufletului nostru. Calitatea sufletului nostru depinde de noi înşine - noi suntem stăpânii acestei calităţi.

M-aş bucura să ştiu că prin cuvântarea aceasta aş reuşi să fiu de folos societăţii. Mă bucur şi bine-ar fi să reuşesc să vă insuflu curaj şi optimism prin cuvântul meu. M-aş bucura dacă eu, ca monah, purtător de rasă, aş reuşi să vă ofer ceva bun prin această cuvântare, pentru că astfel va fi şi pentru voi mai uşor să oferiţi mai departe ceva bun societăţii. Voi, care veţi fi profesorii, comandanţii, judecătorii, politicienii, miniştrii de mâine. Titlul şi poziţia pe care le veţi avea în societatea de mâine vă vor ajuta să oferiţi binele. Desigur, poziţia socială şi titlul pe care le veţi avea în viitor nu vă vor înfăţişa de la sine capabili de a săvârşi ceea ce este corect, dacă voi înşivă nu veţi lupta cu şinele vostru pentru a vă înzestra cu calităţile necesare de a face fapte bune.

Epictet, filosoful stoic, era sclav şi, cu toate că era sclav, era atât de bun încât devenise prototip şi exemplu, în contrast cu Caligula, care, cu toate că era împărat, era infam şi imoral.

Vestimentaţia de comandant nu vă va face viteji; nici rasa preotului, milostivi; nici toga de judecător, drepţi; nici scaunul de ministru, puternici, dacă sufletul vostru nu este plin de generozitate, milă, dreptate şi putere sufletească.

Trebuie să aveţi suflet puternic, capabil de trei lucruri: să rabde, să iubească viaţa şi să se jertfească. Astfel de suflet nu veţi avea niciodată dacă veţi fi pesimişti.

Pesimistul nu este capabil să-şi jertfească viaţa, deoarece viaţa pentru el nu are valoare; poate numai să se „avânte", nu însă să se jertfească. Când omul dăruieşte ceea ce iubeşte, atunci se jertfeşte; iar când dă ceea ce urăşte, nu se jertfeşte, ci „aruncă".

Pesimistul nu poate preţui viaţa, deoarece i se pare că nu are sens şi este lipsită de bucurie. Pentru un astfel de om, viaţa este stupiditate, durere, nesăbuinţă, tristeţe şi, astfel, nu o poate preţui.

In cele din urmă, pesimistul nu poate suporta viaţa, din aceleaşi motive pentru care nu o poate iubi. Omul poate suporta o durere care are un oarecare sens şi finalitate. însă nu poate suporta durerea lipsită de substanţă şi fără sfârşit. Viaţa oamenilor pesimişti este o suferinţă fără sens şi nesfârşită.

Dacă sunteţi pesimişti nu veţi putea nici să vă jertfiţi, nici să iubiţi viaţa şi nici chiar să o suportaţi. Sufletul vostru nu va fi în stare de nimic din cele de mai sus. Dimpotrivă, va fi capabil doar de inepţii, rătăciri fără sens, intrigi, apatie sau sinucidere. In ultimele trei situaţii, nu veţi mai fi de folos vieţii, şi nici viaţa nu va mai avea importanţă pentru voi. Astfel, viaţa, în cursul ei ameţitor, vă va „privi" cu dispreţ şi va trece foarte repede pe lângă voi.

Viaţa, ca un râu fermecător şi argintiu, va trece şi va lăsa în urmă foarte repede mocirla voastră pesimistă.

In zadar veţi arunca din mocirla aceasta noroi şi calomnii, încercând să defăimaţi viaţa. Credeţi că veţi discredita viaţa? Nu. Veţi discredita doar punctul vostru de vedere şi sufletul vostru. Credeţi că prin pesimismul vostru veţi opri şi veţi distruge viaţa? Este atât de imposibil să o distrugeţi, cât este de imposibil pentru un elefant, care stă sub cascadele Niagarei, să întoarcă înapoi apele cascadei cu trompa sa.

Pesimismul constituie o îndărătnicie neputincioasă împotriva vieţii. Din această îndărătnicie se îmbolnăveşte şi suferă omul pesimist, care reprezintă numai o parte din viaţă. Viaţa însăşi nu păţeşte nimic.

M-am gândit să vorbesc astăzi despre pesimismul tinerilor, deoarece pesimismul vostru provoacă durere şi tristeţe.

Pesimismul provoacă durere şi tristeţe şi vă afectează întâi pe voi care sunteţi tineri şi care aveţi dorinţă arzătoare de bucurie. Mai departe, pesimismul provoacă durere şi tristeţe patriei, care vă formează pentru a vă umple de cinste şi ea însăşi (patria) este onorată prin operele voastre. Vă formează pentru a vă umple de slavă prin operele voastre, iar nu să vă deplângeţi soarta pe malurile râului Sava şi ale Dunării, întemniţaţi în gânduri de jale. Vă formează nu pentru a sta, aşa cum stăteau şi plângeau israeliţii la râurile Babilonului în vremea robiei sub Nabucodonosor. Pesimismul vostru seamănă cu un tiran răufăcător din Orient, care-i leagă în lanţuri şi-i asupreşte pe oameni. Vă doresc din tot sufletul să găsiţi resursele şi să aveţi tăria de a vă ruşina când veţi simţi că deveniţi sclavi ai întunecatului tiran răufăcător al pesimismului.

Sunt două feluri de pesimism întâlnit la tineri: imul are de-a face cu viaţa în general, iar celălalt are de-a face cu viaţa în special.

Pesimismul indian cuprinde şi stăpâneşte sufletele tinerilor care trăiesc sub impresia unei tristeţi universale. Cu cât această impresie durează mai mult, cu atât devin stăpâniţi de aceasta tot mai mulţi oameni, cu atât mai mult aceasta devine universală. Precum cel ce fură începe încet-încet să creadă că toată lumea fură şi precum cel drept crede că toată lumea spune adevărul, tot aşa şi omul nenorocit crede că întreaga lume este nenorocită.

In cărţile sfinte ale Indienilor, Upanişade, scrie: Omul care are voinţă, gândire şi credinţă, este sclav. Liber este cel ce nu le are pe acestea. Astfel, când omul se va elibera de voinţă, de gândire şi de credinţă, devine liber - este semn că-şi capătă libertatea. Aceasta este calea care conduce la Brahma şi deschide uşa prin care trece cineva în cealaltă parte a întunericului. Adică trece şi ajunge în Nirvana.

Există însă muritor care să nu aibă voinţă, gândire şi credinţă? Şi care muritor s-a eliberat de acestea trei şi a supravieţuit? Nimeni. Nici Buddha însuşi, cel mai de seamă învăţător al filosofiei indiene. Nici el nu a reuşit până la sfârşitul vieţii sale să se elibereze de voinţă, de gândire şi de credinţă. Până în clipa morţii avea dorinţe, gândea şi credea. Credea cu statornicie în starea Nirvana. Gândea fără întrerupere că lumea este transparentă, plină de durere şi că există metempsihoză. La sfârşit voia să se elibereze de dorul după lumea aceasta şi dorea să-i conducă şi pe alţi oameni spre aceeaşi convingere. Unii oameni au reuşit să-şi însuşească conceptul promovat de Buddha, însă n-au reuşit să-şi renege voinţa, gândirea şi credinţa. In dorinţa lor de a se elibera de voinţă, gândire şi credinţă, adepţii lui Buddha au reuşit doar să slăbească aceste trei capacităţi, care de fapt constituie conţinutul vieţii.

Ce a reuşit Buddha prin pesimismul lui? A reuşit doar să transforme un popor luptător şi plin de viaţă, cum erau indienii dinaintea lui, într-un popor lipsit de vigoare şi apatic. Cu toate că erau trei sute de milioane, locuitorii Indiei nu au reuşit să opună rezistenţă unei armate de cincizeci de mii de oameni care nu credeau în Buddha.

Pesimismul indienilor a fost răspândit şi-n Europa, aşa cum a fost răspândită şi ciuma. Dintre aceste două rele pe care le-a transmis India Europei nu ştim care este mai mare. Ciuma ruinează trupul, iar pesimismul ruinează sufletul. Hristos a spus: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai degrabă de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă (Matei 10, 28).

Cel care a transplantat pesimismul filosofiei indiene în Europa a fost Schopenhauer. El a devenit astfel „ucigaş" al multor suflete, în special ale tinerilor. Schopenhauer a eliminat din învăţătura lui Buddha doar reîncarnarea, transformarea bruscă a sufletului după moarte. A păstrat însă toate datele de bază ale învăţăturii budiste...

Pesimismul lui Schopenhauer a fost zguduit de creştinismul european, deoarece creştinismul nu numai că l-a combătut, d dimpotrivă, a binecuvântat şi a susţinut voinţa omului. Creştinismul a păstrat avantajul voinţei ca rezultat al teleologiei. Schopenhauer învăţa că fiecare act al voinţei umane în lume este condus de un scop. Insă voinţa universală, generală, nu este condusă de un scop. Creştinismul a învăţat dintotdeauna şi învaţă că fiecare lucrare a voinţei umane în lume este condusă de un scop şi că există o voinţă generală sfântă. Lumea, conform creştinismului, este un sistem teleologic. Operele izolate, individuale şi trecătoare, dar şi totalitatea şi natura tuturor actelor sunt definite de o Fiinţă Supremă.

Schopenhauer percepea lumea ca pe o maşină uriaşă cu foarte multe roţi şi axuri. Fiecare roată şi fiecare ax este condus de câte un scop, însă întreaga maşină nu are nici un scop. Roţile şi axurile sunt luminate de lumina lor şi văd cu ochii lor; maşina însă, fără a avea lumina ei şi ochii ei, călătoreşte spre întunericul cel veşnic.

Lumea nu poate accepta teoria lui Schopenhauer. Dacă roţile şi axurile şi toate părţile au un scop, atunci fără îndoială şi întreaga maşină, care simbolizează lumea întreagă, universul, are un scop. Dacă roţile şi axurile au lumină şi văd, înseamnă că şi maşina nu stă în întuneric, nu este oarbă. Fără îndoială, lumea, faţă de membrii ei care sunt oamenii, este condusă de un scop mai mare, chiar şi atunci când un membru al ei se numeşte Schopenhauer. Universul are ochi mai buni şi gândeşte mult mai mult şi decât Buddha, şi decât Schopenhauer. Voinţa generală a lumii este inevitabil unită cu raţiunea universală. Voinţa nu este oarbă, ci este luminată de raţiune şi de inteligenţă.

Schopenhauer n-a putut avea mare succes în Europa şi dintr-un alt motiv: acela că nu a avut darul de a învăţa. Darul de învăţător l-au avut propagatorii răsăriteni ai pesimismului. Schopenhauer însă nu a trăit atât de pesimist, pe cât de pesimist a vorbit. Când citeşte cineva biografia lui Schopenhauer, se încredinţează că modul lui de viaţă nu a fost pesimist. Oricine poate vedea cum s-a îngrijit îndeosebi de viaţa sa şi că n-a avut regrete pentru modul de viaţă pe care l-a trăit. S-a îngrijit de viaţa sa, în timp ce spunea că viaţa nu merită nimic! De asemenea, putem observa că a dispus de voinţă până la adânci bătrâneţi, cu toate că învăţa negarea voinţei. Era plin de dorinţe şi îndeosebi era însetat după slavă şi bani. Vârsta înaintată şi filosofia lui nu i-au potolit dorinţele sale. Când citeşte cineva cărţile şi biografia lui poate spune: Schopenhauer a fost actor, fie în viaţa sa, fie în filosofia sa. Viaţa şi filosofia lui nu se armonizează, nu se atestă reciproc, ci se neagă una pe alta. Fondatorii unei credinţe nu procedează aşa; la ei, gândirea este copia vieţii lor şi viaţa este copia gândirii lor. Viaţa fondatorilor unei credinţe reprezintă cel mai puternic argument al credinţei şi filosofiei lor. Hristos a dovedit adevărul credinţei Lui prin viaţa Sa. El a dovedit tărie nu numai în a răbda viaţa Sa, ci şi în a o iubi. Hristos a învăţat cum trebuie să-şi jertfească cineva viaţa din dragoste pentru viaţă. El însuşi Şi-a jertfit viaţa. Schopenhauer învăţa că trebuie să renegăm viaţa din antipatie faţă de viaţă, însă el însuşi nu şi-a renegat viaţa. Jertfa de sine este mesajul învăţăturii lui Hristos, de aceea El însuşi şi ucenicii Săi s-au jertfit.

Rezultatul învăţăturii lui Schopenhauer este sinuciderea, Schopenhauer însă nu s-a sinucis. Se cuvine ca fiecare filosofie să fie apreciată în funcţie de morala şi de civilizaţia pe care le insuflă oamenilor. Filosofia lui Schopenhauer este morală? El însuşi a dovedit că nu e. Dacă morala ca rezultat al teoriei filosofice a lui Schopenhauer este îndoielnică, înseamnă că însăşi teoria lui filosofică este îndoielnică. Apoi, care este civilizaţia insuflată de filosofia lui Schopenhauer? Nici o civilizaţie. Omul care reneagă voinţa, reneagă şi civilizaţia, deoarece civilizaţia este produsul voinţei.

Schopenhauer este duşman al umanităţii, zicea Helen Keller. Insă nu este aşa, Schopenhauer nu a fost duşman al umanităţii. Numai Buddha a fost duşman al
unui popor întreg. Schopenhauer a fost duşman numai lui însuşi. In râul vieţii umane Schopenhauer reprezintă atât cât reprezintă o piatră în matca unui râu.

Când urmăriţi un râu care parcurge o câmpie întreagă, cu greu observaţi cursul lui. Râul pare să semene cu un leneş care doarme. Insă când vedeţi un râu la munte,
observaţi cum curge, cum se roteşte şi spumegă peste stânci, ca un câine care mârâie şi ameninţă sau latră şi urlă. Astfel, când vedeţi un râu curgând la munte, aveţi
impresia că vedeţi un soldat angajat în luptă, care dă asaltul pentru a ieşi biruitor. O stâncă este Schopenhauer pe râul vieţii umane. O stâncă este şi Buddha... Astfel de stânci sunt toţi pesimiştii, care vor să oprească şi să împiedice cursul vieţii. Fără ei, viaţa ar fi fost asemenea râului care parcurge o câmpie şi care seamănă cu leneşul adormit. Faţă de acei oameni care apar ca stâncile, viaţa trebuie să fie prudentă, întrucât viaţa în esenţa ei este optimistă. Când loveşte în astfel de stânci, dovedeşte că este mai puternică şi când devine asemenea apei înspumate, îşi arată forţa. Focul este duşmanul fierului? Nu, deoarece focul îl transformă în oţel. Aşa şi Buddha, şi Schopenhauer; personal nu mi-au luat curajul şi optimismul. Dimpotrivă, m-au călit. Personal, în operele lor am găsit tot ceea ce poate spune cineva în general împotriva vieţii şi toate acestea n-au fost puţine. Astfel, Schopenhauer nu este duşman al umanităţii, aşa cum spune Helen Keller, doar sieşi.

Cunoaşteţi cumva cine este Helen Keller? Este cea mai mare dezminţire a pesimismului din zilele noastre. O tânără oarbă şi surdomută din cel de-al doilea an al vieţii sale. O fiinţă nenorocită, veţi spune. Dar nu este aşa, în nici un caz. Helen Keller are cel mai optimist suflet. Cu toate problemele ei, a reuşit prin luptă titanică să se înalţe la un aşa spirit de înţelegere şi moralitate, încât a ajuns să facă parte din elita intelectualităţii universale contemporane. Helen Keller, oarba, a devenit călăuză pentru mulţi care văd. Ea, care era surdomută, a ajuns cea mai mare propovăduitoare a optimismului de pe celălalt ţărm al Oceanului Atlantic. Aşa, lipsită de vedere, de auz şi de grai, a reuşit să rabde viaţa. Unii dintre voi care percep soarele şi luna, care aud muzica şi pot vorbi pentru a-şi exprima bucuria şi mâhnirea, nu pot răbda viaţa şi de aceea le trec prin minte gânduri de sinucidere.

Oarba şi surdomuta Helen Keller din America este de apreciat nu numai pentru că îndură viaţa, ci pentru că reuşeşte mult mai mult: iubeşte viaţa. Este cumva vreunul între voi care nu iubeşte viaţa? Imaginaţi-vă orbi şi surdomuţi timp de douăzeci de ani şi închipuiţi-vă că deodată cineva vă scoate din această noapte şi vă conduce în ziuă, vă dăruieşte lumină ochilor, vă dă auz urechilor şi vă dezleagă limba. Aţi iubi atunci viaţa, sau aţi rămâne pesimişti?

Helen Keller iubeşte viaţa, cu toate că trăieşte într-o noapte fără de sfârşit. In noaptea pe care o trăieşte, doar duhul i se luminează. Dacă ar fi putut să vadă cel puţin pentru o clipă ceea ce vedeţi şi auziţi voi, cu siguranţă ar fi iubit viaţa şi mai mult.

Helen Keller, fără văz, auz şi grai, nu doar că în-dură şi iubeşte viaţa, ci doreşte chiar să-şi jertfească viaţa. Helen Keller deja îşi jertfeşte viaţa, fiindcă şi-a oferit viaţa pentru binele altor oameni: pentru binele celor dispreţuiţi, înjosiţi şi batjocoriţi, pentru binele oamenilor descurajaţi şi deznădăjduiţi.

Voi aţi putea să vă dăruiţi viaţa pentru binele altor oameni? Pentru prietenul vostru, spre exemplu? Sau pentru familia voastră? Sau pentru patrie? Sau pentru lume, în general? Dacă sunteţi pesimişti, nu puteţi, fiindcă în esenţă nu aveţi ce jertfi. întrucât, pentru voi, viaţa este lipsită de importanţă. Aşadar, nu puteţi, deoarece credeţi că viaţa nu are valoare. Din acest motiv, pentru voi nu este important să ajutaţi şi să sprijiniţi pe cineva. Dacă veţi fi optimişti, vă va fi uşor şi să iubiţi, şi să răbdaţi, şi să vă jertfiţi viaţa.

Optimist este omul care munceşte având credinţă şi nădejde. Dacă vreţi să fiţi optimişti, munciţi. Pesi-mismul este boală, iar medicamentul cu care se tratează este munca. Niciodată medicina nu va găsi un medicament mai eficient împotriva pesimismului decât munca şi activitatea. Marele gânditor contemporan, Carleil, optimist şi însemnat susţinător al activităţii continue, spune: Munciţi şi nu deznădăjduiţi. Acesta este dictonul în care a crezut şi pe care l-a propovăduit şi celorlalţi. Napoleon n-a avut timp să fie pesimist, fiindcă pentru a trândăvi şi pentru a fi pesimist, ai nevoie de timp. Napoleon muncea optsprezece ore zilnic. Dacă voi aţi munci pe jumătate şi sistematic în fiecare zi, aţi fi norocoşi. Dostoievski, pe când era bolnav scria lunar patru foi de tipografie. Ceea ce a scris atunci reprezintă cele mai frumoase şi mai însemnate pagini de literatură şi proză din limba rusă. Şi cu toate că era sărac şi bolnav, era optimist. Optimişti au fost toţi acei oameni, mari şi mici, care au înfăptuit ceva bun şi folositor în această lume. Intreaga cultură de care voi vă bucuraţi acum este opera oamenilor optimişti. Operele pesimiştilor sunt necunoscute lumii. Lumea cunoaşte doar suspinele şi lamentările pesimiştilor, nu însă şi operele lor.

Cel de-al doilea tip de pesimism care apare în rândul tinerilor vizează viaţa umană. Acest tip de pesimism se dezvoltă din diferite cauze, fie ale trecutului, fie ale prezentului, fie ale viitorului şi poate cuprinde o persoană, un popor sau chiar întreaga umanitate.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Fragment din cartea "Omilii despre pocăinţă, dragoste şi optimism"; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Omilii despre pocăinţă, dragoste şi optimism"

• Sa fim optimisti, orice s-ar intampla
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• O Biserica de incredere
  Publicat in : Editoriale
• Cuvant dedicat tuturor celor care privesc soarele, dar nu-l vad
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: