Despre saracie, castitate si ascultare

Despre saracie, castitate si ascultare Mareste imaginea.

Ne-am obișnuit mental să asociem cele trei „sfaturi evanghelice” (sărăcia, fecioria și ascultarea) cu libera asumare a celor ce viețuiesc în mănăstiri. Totuși, aceste „voturi monahale”, a căror sensuri duhovnicești depășesc înțelegerea noastră de suprafață, privesc în mod direct pe toți creștinii.

În primul rând, pentru că ele sunt „antidotul” celor mai importante patimi, din care se nasc toate celelalte păcate. Aceste patimi capitale sunt cele cu care diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Iisus Hristos în Muntele Carantaniei: iubirea de avere, iubirea de plăcere și iubirea de mărire.

Despre aceste „răutăţi” vorbește Sf. Evanghelist Ioan, cuvântul său fiind la fel de valabil şi de actual, mai ales pentru omul „modern”, al zilelor noastre: „Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el. Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume” (I In. 2, 15-16).

Şi pentru că în cer viaţa oamenilor va fi îngerească, unii oameni o încep și o asumă cu râvnă și bucurie încă de aici, de pe pământ. Ei sunt cei care iau în serios chemarea Domnului Iisus Hristos şi astfel unii devin călugări, alții mărturisitori ai lui Dumnezeu, în mijlocul cetății, vieţuind în chip îngeresc și păstrând în mod firesc neagoniseala, castitatea și ascultarea.

Sărăcia
Bunul Dumnezeu nu-i cere omului să fie sărac, dar îi atrage atenţia că bogăţia poate fi o mare ispită pentru mântuire: „Cei ce vor să se îmbogăţească, dimpotrivă, cad în ispită şi în cursă şi în multe pofte nebuneşti şi vătămătoare, ca unele care cufundă pe oameni în ruină şi în pierzare” (I Tim. 6, 9).

În înțelesul duhovnicesc al cuvântului, „sărac” nu este cel care are puţine din cele materiale şi se mulţumeşte cu acestea, ci cel care pofteşte multe, din cele trecătoare ale lumii, și oricâte ar avea nu poate să se sature. Mai de preţ este însă bogăţia duhovnicească decât cea materială, precum şi decât sărăcia omului cârtitor, mereu nemulțumit şi împătimit, care nu face nimic, doar lenevește și îi invidiază pe alții pentru bunăstarea lor sufletească și materială dobândită prin râvnă curată și muncă cinstită (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 108).

Bogăţia nu-l face pe om fericit, dar nici sărăcia nu-l face nenorocit, întrucât scopul vieţii este mântuirea sufletului. Nici bogăția și nici sărăcia nu sunt o virtute, dar nici cale deschisă spre pierzanie.

Păcatele și patimile noastre sunt cele care ne netrebnicesc, care ne pervertesc firea și ne schimbă în oameni de nimic.

După cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur, bogat nu este cel care are multă avuţie, ci cel care nu are nevoie de multe. Şi, de asemenea, nu acela este sărac care posedă puţin, ci cel care pofteşte multe (Sf. Ioan Gură de Aur, „Predici la duminici şi sărbători”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2005, p. 170).

Omul smerit este cel mai bogat, deoarece are toate virtuţile. Acela are toate aromele duhovniceşti: simplitate, blândeţe, dragoste fără margini, bunătate, nerăutate, jertfă, ascultare şi celelalte. El are toată bogăţia duhovnicească tocmai pentru că are „sărăcia duhovnicească” (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 166).

Prin aceste cuvinte, Sf. Paisie Aghioritul face trimitere la predica de pe munte, rostită de Mântuitorul Iisus Hristos: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor” (Mt. 5, 3).

Castitatea
Călugării sunt cei care s-au făcut „fameni” pe ei înşişi pentru Împărăţia lui Dumnezeu, precum Domnul Iisus Hristos spune: „Că sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni, şi sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înşişi pentru împărăţia cerurilor. Cine poate înţelege să înţeleagă” (Mt. 19, 12).

Neprihănirea înseamnă locaşul râvnit al Domnului Iisus Hristos şi „cerul pământesc al inimii”, lepădarea mai presus de sine a firii omeneşti şi asemănarea cu puterile cele fără de trup (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 73).

Cuviosul Paisie Aghioritul nu s-a referit însă numai la monahi, întrucât cu adevărat fericit este acela care, la orice vârstă s-ar afla, a dobândit nepătimirea desăvârşită. Nu doar castitatea trupească, ci mai ales neprihănirea minții și a sufletului.

De aceea îi îndemna pe cei tineri să-şi păzească fecioria cu mare atenţie şi priveghere, întotdeauna şi pretutindeni, pentru că neprihănirea n-a vătămat cu nimic şi niciodată pe nimeni.

În schimb, cel ce cade în păcatul trupesc este mizerabil, dar mai mizerabil este cel care îl trage şi pe altul în cădere. Pentru că vina pentru cele două căderi revine asupra lui (Ibidem, p. 74).

Din această cauză este mai bine pentru tinerii care vor să-şi păstreze fecioria să se depărteze de femei, precum şi tinerele fete de băieţi, decât îndrăznind, să fie ciuntiţi ca şi „copăceii de capre” şi astfel să se netrebnicească. Și cred că Hristos nu-i va lua în nume de rău, deoarece fac aceasta din pricina neputinţei vârstei lor (Sf. Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 26).

Ascultarea
Sfânta Scriptură arată că Domnul Iisus Hristos este modelul absolut de ascultare: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Mt. 26, 39).

Ascultarea este temelia vieţuirii în comuniune de iubire și bună înțelegere, iar smerenia este temelia tuturor virtuţilor. Din ascultare se naşte smerenia, iar din smerenie nepătimirea.

Iar acela care nu se găseşte sub ascultare, nu este cu putinţă să dobândească smerenia, pentru că oricine învaţă de unul singur o artă cade în egoism şi paradă (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, p. 165).

Aşa cum ascultarea dă viaţă, la fel şi neascultarea aduce moarte sufletească. Astfel, cel care refuză cercetarea din partea celorlalţi, fie dreaptă, chiar și nedreaptă, s-a lepădat de mântuirea lui, în timp ce acela care o primeşte, va dobândi iertarea păcatelor sale.

Pe cel care ascultă de Dumnezeu şi Dumnezeu Îl aude cu siguranţă. Când ascultăm de ceea ce ne învaţă Bunul Dumnezeu, atunci ne vom învrednici să moştenim şi Împărăţia Cerurilor.

În toate trebuie să cerem sfat şi să ascultăm de părintele nostru duhovnicesc, altfel se întâmplă cele despre care Sf. Paisie Aghioritul zicea: „Omul care ascultă de gândul său, dacă este monah cade în înşelare, iar dacă este mirean înnebuneşte” (Atanasie Rakovalis, „Părintele Paisie mi-a spus...”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 133).

Gândul „raţionalist”, care se opune cu trufie cugetului duhovnicesc, apoi vorbirea împotrivă, voia proprie, neascultarea şi obrăznicia, toate sunt însuşiri ale diavolului.
Cu toate că ştiinţa a înaintat atât de mult şi a făcut un progres atât de mare, chipurile ca să ajute lumea, fără să ne dăm seama, de fapt ea distruge lumea. De aceea, Dumnezeu a lăsat pe om să-şi facă de cap, pentru că nu Îl ascultă şi astfel el îşi mănâncă sieşi capul. Omul se distruge singur prin cele ce face (Sf. Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 118).

Progresul tehnologic actual, împreună cu această „libertate păcătoasă”, a adus în lume „sclavia” duhovnicească. Libertatea duhovnicească este de fapt „supunere” faţă de voia lui Dumnezeu. Ascultarea în Duhul lui Dumnezeu este adevărata libertate, în timp ce diavolul, din răutate, o prezintă ca pe o „robie”, de aceea copiii și tinerii s-au otrăvit de duhul răzvrătirii (Ibidem, p. 230).

Acei tinerii care nu simt ascultarea ca pe o „necesitate”, ca să se păzească astfel de ispite prin sfaturile celor care le vor binele, ci se mişcă liber după voia lor, vor fi repede „răniţi de moarte” de către vrăjmaşul şi vor fi luaţi robi, deoarece „libertatea lumească” duce la robia minții și a sufletului (Sf. Paisie Aghioritul, „Epistole”, p. 99).

Ascultarea trebuie făcută cu bucurie şi de bunăvoie, din respect şi dragoste, iar nu din frică sau din constrângere. Doar atunci ea ajută foarte mult. Şi puţină minte de ar avea cineva, dacă face ascultare se face „filosof”.

De ar fi cineva inteligent sau prost, sănătos ori bolnav sufleteşte sau cu trupul, tot se chinuieşte de gânduri. Dar dacă face ascultare, atunci se eliberează.

Ascultarea este eliberare. Cel mai mare egoist este acela care se ia după gândurile lui şi nu întreabă pe nimeni. Unul ca acesta se autodistruge (Sf. Paisie Aghioritul, „Nevoinţă duhovnicească”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2002, p. 54).

Din nefericire, în vremurile noastre, până și stareţii din mănăstiri au ajuns să facă ascultare faţă de ucenici şi nu ucenicii faţă de stareţi (Nicolae Zurnazoglu, „Cuviosul Paisie Aghioritul. Mărturii ale închinătorilor”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2006, p. 245).

Întreaga lume pare că a ieșit de pe făgașul ei firesc și din buna rânduială a lui Dumnezeu, că a schimbat macazul, orbecăind acum pe o cale ce duce spre nicăieri.

„Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim. Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea Cea de o ființă și nedespărțită!”

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
128 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

18 Octombrie 2018

Vizualizari: 210

Voteaza:

Despre saracie, castitate si ascultare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE