MĂRTURIA TATIANEI BONDARENKO1
Din amintirile primei mele întâlniri cu Mitropolitul Antonie, Londra, 1996
Dintotdeauna pentru mine Biserica a fost ceva de neînţeles. Cine eram eu? Cine să fiu: o tânără trecută prin Komsomol, printr-o copilărie şi o adolescenţă în care singura atitudine faţă de ea era batjocura şi ironia. La începutul anilor ’90, când încetul cu încetul Biserica a început din nou a se face simţită în Rusia, această sete către viaţa religioasă cumva m-a cuprins şi pe mine. Doar că nu-mi măsurăm credinţa în numărul de cărţi de teologie citite, nici în numărul de slujbe la care participam, aşa încât pot spune cu uşurinţă că la venirea mea la Londra eu nu eram un om cu viaţă duhovnicească. Pot spune că singurul lucru pe care mi-l însuşisem cu acrivie era acela că popii sunt fiinţe răutăcioase, în biserică trebuie să porţi fuste cât mai lungi şi să ţii ochii doar în pământ. Cam atât.
Faptul că biserica din Londra era îngrijită exclusiv de oamenii din parohie, şi ca atare orele când puteai găsi pe cineva înăuntru erau foarte stricte, fireşte că îmi era necunoscut! Aşa se face că am ajuns la biserică în vremea „orelor suplimentare”. Nu-mi mai amintesc exact când. Uşile nu erau închise, numai că în biserică nu era nimeni.
In geamurile icoanelor din semiîntunericul acela al bisericii, plin de mirosul de tămâie, luceau slab luminiţele candelelor. Mirosea atât de altfel... Pe mine parcă mă lovise paralizia. Cum să mă port? Ce să fac? De întrebat, nu aveam pe cine. Oare pot să iau o lumânare din sertăraşul cu lumânări? Dar unde să o pun? Nu era nicăieri nici o lumânare, sfeşnicele erau curăţate şi lustruite cu ulei.
Dintr-odată s-a deschis o uşă laterală şi în biserică a pătruns uşurel, de-abia ghicit, un monah bătrân şi nu prea înalt, aş fi spus poate chiar scund. Se grăbea la treburile lui, aşa încât să-l fi oprit ar fi fost nepotrivit. S-a oprit însă el singur. Puţin mirat şi cumva bucuros, s-a întors spre mine şi m-a întrebat ceva. Era ceva simplu. Se uita la mine ca şi cum m-ar fi cunoscut şi m-ar fi iubit de mult. M-am gândit că mă confundă cu cineva şi m-am grăbit să-i spun cine sunt. Dar nu, nu! Nicidecum nu mă lua drept altcineva, pur şi simplu se interesa cine sunt eu, de ce am venit. Eu m-am fâstâcit, i-am spus ceva acolo, dar nu-mi amintesc ce, pentru că mă zăpăcisem de tot, îmi tot ceream scuze, iar el... el se uita la mine cu ochii aceia ai lui, atât de plini de dragoste, încât m-am gândit: „Ia uite cum sunt îngrijitorii de biserici!” El a înţeles că mă pierdusem de tot, a râs şi a fugit, spunându-mi să mă simt ca acasă. Mi-am dorit apoi să-l văd iarăşi pe „îngrijitorul bisericii”, aşa încât m-am dus la Liturghie şi... l-am văzut. Numai că de data aceasta nu mai era îmbrăcat cu dulama neagră, încinsă la brâu cu o curea scorţoasă, ci purta veşminte praznicale de arhiereu.
Ce fel de om era, ce atmosferă a creat în jurul său - nu linguşeli, ci frăţietate şi egalitate!
Intotdeauna l-am iubit ca pe tatăl meu. L-am îngropat ca pe tatăl meu şi mi-e dor de el; e ca şi cum nu-l mai am pe tatăl meu, ca şi cum nu-l mai am pe prietenul meu cel mai drag.
septembrie 2013
VIATA MITROPOLITULUI ANTONIE - OMUL CARE L-A VĂZUT PE DUMNEZEU; EDITURA SOPHIA
Cumpara cartea "VIATA MITROPOLITULUI ANTONIE - OMUL CARE L-A VĂZUT PE DUMNEZEU"
1 Enoriaşă a Catedralei Adormirii Maicii Domnului din Londra, membră a corului mitropolitan.
-
Interviu cu Arhiepiscopul Antonie de Suroj
Publicat in : Interviuri -
Marturia Mitropolitului Kallistos Ware despre Mitropolitul Antonie de Suroj
Publicat in : Interviuri -
Rugaciunea
Publicat in : Dumnezeu si omul
-
Pilda fiului risipitor - IPS Antonie de Suroj
Publicat in : Duminica Fiului Risipitor -
Raspunsuri duhovnicesti - IPS ANTONIE DE SUROJ
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.