Ce ar putea însemna dorul după cer, decât dorul dumnezeirii, un dor al singurătății, un dorul de frumusețe, un dor de bine, un dor de adevăr, o promisiune a lui Dumnezeu. Cosmosul, în toată splendoarea lui, poate reprezenta o complexitate de idei pietrificată sub forma a două cuvinte: știință, credință. Și dacă ar fi să înțeleg ideea aceasta din urmă mai bine, ea ar suna astfel: chemarea cerului.

Sunt două noțiuni ce par a nu avea nimic în comun și totuși, acestea se regăsesc una în cealaltă și se completează reciproc. Pe de o parte, credința are nevoie de știință pentru a nu aluneca pe panta mistificării extreme și a ridicolului, pe de altă parte, știința are nevoie de credință pentru a pătrunde dincolo de rațiune, pentru a înțelege miracolul vieții. O amplă dezvoltare a întregului și o amănunțită disecție în ceea ce privește fiecare părticică a universului. Cu siguranță, că dacă nu ar exista Dumnezeu, nu ar exista nici dorința omului după cer. Dar ce legătură poate exista între bine, frumusețe, adevăr și niște idei reci disecate în mii de îndoieli și părticele, ce par să alcătuiască universul? Răspunsul este simplu: universul reprezintă o plăcere deosebită a științei, o cauză și un efect simultane, iar credința, prin simpla ei explicație, relevă cele mai adânci mistere ale Cerului.

De altfel, cucerirea văzduhului nu înseamnă decât îndeplinirea celui mai frumos vis al omenirii. Un vis asemănător unei obsesii, unui devotament pentru înălțarea omului pe verticală. Și totuși, credința este cea care înglobează în esența ei ideea dorului după Cer, pentru că ea cuprinde întreaga existență, întregul cosmos.

În aceeași ordine de idei, nu putem vorbi de ordinea desăvârșită a lumii, ca expresie a înțelepciunii lui Dumnezeu, fără a face referire la viziunea creștină și, în mod special, la cea ortodoxă asupra Cosmosului. Astfel, Sfântul Dionisie Areopagitul, unul din stâlpii de lumină ai creștinismului, conturează întregul Cer, văzut și nevăzut, constituit după normele universale ale Bisericii: o Liturghie Cosmică înaintea Creatorului. În cartea sa „Despre ierarhia cerească”, ne prezintă ca model de structură organizațională universală – ierarhia, învestită cu ordine, știință și lucrare. Distingem în lucrarea sa două ierarhii: Ierarhia Cerească, alcătuită din lumea nevăzută, adică îngerii, și Ierarhia Bisericească, formată din lumea văzută, adică oamenii. Precum și faptul că între universul îngerilor și universul oamenilor nu există nicio prăpastie, ci o comuniune continuă de participare la viața veșnică cu Dumnezeu.

Un alt stâlp de lumină al Bisericii Ortodoxe, Sfântul Grigore Palama ne vorbește în operele sale despre energiile divine necreate, prin care Dumnezeu comunică permanent cu lumea creată. Oamenii pot cunoaște aceste energii sub forma harului divin, prin darurile Sfântului Duh, care sunt infinite. Acesta este nivelul maxim la care cunoașterea umană poate ajunge, deoarece esența Cerului rămâne, totuși, necunoscută.

Mai mult, dorul după cer este o promisiune a dumnezeirii, a Tatălui Ceresc, prin Fiul. Iisus Hristos ne face o promisiune certă: „În casa Tatălui Meu multe locașuri sunt. Iar de nu, v-aș fi spus. Mă duc să vă gătesc loc. Și dacă Mă voi duce și voi găti loc, iarăși voi veni și vă voi lua la Mine, ca să fiți și voi unde sunt Eu. Și unde mă duc Eu, voi știți și știți și calea” (Ioan 14, 2-4).

Aceasta este cea mai mare încredințare a faptului că fiecare dintre noi, avem un loc în cer, avem o casă, de aceea se folosește foarte mult expresia „merg acasă, la Tatăl”. Dacă noi oamenii ținem să ne respectăm promisiunile unii față de alții, cu atât mai mult își va respecta promisiunea Dumnezeu pe care a făcut-o nouă, oamenilor.

Iată de ce, dorul dumnezeirii nu este altceva decât o tainică, liniștită și plină de iubire cufundare în Dumnezeu, a cărei căldură pătrunde sufletul de dragoste, precum și tânjirea miraculoasă a întoarcerii „acasă”, la Tatăl. Și, într-adevăr, contemplația este o știință a iubirii. Sufletul încărcat cu dorul după Dumnezeu e un suflet tandru, blând și răbdător. Când ajungi să cunoști, să simți și să trăiești dorul dumnezeirii, nicio glorie a pământului, nici cel mai bun prieten, nici cea mai mare iubire, nimic din toate aceste lucruri nu mai prezintă importanță pentru tine, deoarece atunci trăiești o pregustare a împărăției cerurilor, atunci trăiește Hristos în tine.

Ștefan Popa

• Sfintenia lui Dumnezeu si sfintirea omului
  Publicat in : Dogma
• Sfintenia, transparenta lui Dumnezeu in constiinta omului
  Publicat in : Editoriale
• Sfintenia, nebunia normalului intr-o lume anormala
  Publicat in : Duminica Tuturor Sfintilor