"Fericita este mintea care a trecut peste toate lucrurile si se desfateaza neincetat de frumusetea dumnezeiasca", ne spune Sf. Maxim Marturisitorul. Depasind situarea dependenta, insistand cu durere si hotarare pe calea jertfei si a crucii lui Hristos, omul ajunge la intalnirea ultima a iubirii, prin inaltari succesive si infinite.

Paul Evdokimov ne spune ca "Sufletul se inalta mai presus de orice semn statornicit, mai presus de orice reprezentare si imagine. Ceea ce este multiplu se simplifica, ajunge «unul»". Ceea ce statea in calea acestei uniri era doar preeminenta ego-ului din care doar prin suferinta jertfelnica a crucii s-a putut iesi. Conditiile sunt asadar implinite, cel putin in ceea ce priveste dezlegarea de patimi si iesirea de sub dependenta lor. In minunata lucrare "Vederea lui Dumnezeu", Vladimir Lossky ne atrage atentia asupra faptului ca „Pentru a iubi pe Dumnezeu Care transcende orice ratiune si cunoastere, Care e liber de orice relatie si natura, trebuie sa depasim, intr-un elan irezistibil, sensibilul si inteligibilul, timpul si eonul si spatiul, sa fim dezlegati total de orice energie a simturilor, a gandirii si a nous-ului, ca sa intalnim in negraire si in necunoastere desfatarile divine mai presus de gandire si minte".

Cand se spune: "Dumnezeu este iubire" inseamna ca Sfanta Treime este iubire; Tatal este iubire, Fiul este iubire, Duhul Sfant este iubire. Acesta-i izvorul si arhetipul iubirii intre ingeri si intre oameni. Izvorul care da fara sa se imputineze, care primeste fara sa se imbogateasca.

Asceza a constituit o conditie esentiala, nu numai in ce priveste trupul, ci si mintea: „Precum trupul murind se desparte de toate lucrurile vietii, la fel si mintea, murind cand ajunge la culmea rugaciunii, se desparte de toate cugetarile lumii. Caci de nu moare cu aceasta moarte, nu poate sa se afle si sa traiasca cu Dumnezeu", ne marturiseste Sf. Maxim Marturisitorul; dar esentiala si importanta este, in afara de pregatirea si de urcusul omului, si actiunea de coborare a lui Dumnezeu, libertatea Lui de a se manifesta plenar, pentru ca, ne spune Vladimir Lossky "vederea lui Dumnezeu este intotdeauna o revelatie care se face prin vointa lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este un obiect cognoscibil prin natura, ci se face cunoscut, Se descopera prin condescendenta, prin iubire".

Pentru ca dragostea indatoreaza, constiinta propriei nevrednicii creste odata cu urcarea spre Dumnezeu. Departe de a vedea un Dumnezeu sadic, avand ca necesitate coborarea in tarana a fapturilor lui, Parintii se simteau tot mai obligati odata ce experimentau fiorul iubirii divine. Inefabilul acestei experiente ii aducea la constiinta nimicniciei proprii: "Tu esti totul, eu sunt praf si cenusa“, striga Avraam.

Dumnezeu vine in intampinarea omului si abia aceasta venire, aceasta initiativa divina aduce si iubirea pentru intreaga creatie. Venirea Lui, cateodata, este atat de absorbitoare, incat inima si mintea, in intregime, sunt ocupate numai de El. Aceasta lume vazuta cedeaza locul unei alte realitati, de sus. Mintea inceteaza sa mai gandeasca discursiv, ea este numai atentie. Inima intra si ea intr-o stare imposibil de descris – este plina de frica, dar de o frica cucernica, facatoare de viata. Respiratia devine retinuta, Dumnezeu Se vede si inauntru si in afara. El umple totul, si pe om in intregime, duhul – minte, inima – simtamintele si chiar trupul traiesc strans cu Dumnezeu.

Dar aceasta venire nu este recunoscuta intotdeauna, cerandu-se sfatul celui care deja a experiat-o pentru certificarea autenticitatii ei: „Intocmai asa se intampla si in ceea ce priveste pe Dumnezeu cel nevazut. Cand il vede cineva pe El descoperit, vede o lumina. Si se minuneaza vazandu-L. Insa cine e, asta nu o stie de indata; dar nici nu indrazneste sa-l intrebe pe El. Cum L-ar intreba pe Cel la care nici nu-si poate ridica ochii si pe care nu-L poate vedea cat e de mare? Caci priveste cu cutremur si cu frica multa, oarecum numai spre picioarele Lui, stiind doar in general ca Cel ce s-a aratat in fata lui este Cineva. Si daca mai exista cel care i-a povestit inainte despre acestea, ca unul ce a cunoscut mai inainte pe Dumnezeu, mergand la el ii spune: «Am vazut». Si acela il intreaba: «Ce ai vazut, fiule?» «O lumina dulce, parinte; o lumina de asa fel, ca nu am destula pricepere pentru a-ti spune cum e.» Si in vreme ce spune aceasta, inima lui salta si palpita si se aprinde indata de dorul Celui pe Care L-a vazut.

Apoi incepe sa spuna cu lacrimi fierbinti si multe: «Mi s-a aratat, parinte, acea lumina. Peretii chiliei mele au disparut indata si lumea a trecut, fugind, socotesc, de la fata ei. Am ramas numai eu, intr-o insotire cu lumina singura. Nu stiu, parinte, de era si trupul meu atunci acolo. De am iesti din el, nu stiu, dar atunci nu stiam de port trup si de sunt imbracat in el. Aveam o bucurie de negrait, care ma insoteste si acum, si o iubire, si un dor mare, incat s-au pornit din mine valuri de lacrimi in rauri, ca si acum, precum vezi.» Acela, raspunzandu-i, zice: «E acela, fiule». La acest cuvant, el il vede din nou si putin cate putin se curateste deplin, iar curatindu-se, capata indrazneala si-L intreaba pe Acela si zice: «Dumnezeul meu, Tu esti?» si Acela ii raspunde si zice: «Da, Eu sunt Dumnezeu cel Care M-am facut om pentru tine. Si iata te-am facut pe tine, precum vezi si te voi face Dumnezeu»“, dupa cum ne marturiseste Sfantul Simeon Noul Teolog.

In cele din urma, in directia unui apofatism care defineste si mai mult abisul ontologic ce desparte pe Dumnezeu de om, miscarea mintii umane inceteaza si "chiar rugaciunea isi schimba natura. «Sufletul se roaga in afara de rugaciune». Aceasta constituie isihia, linistea spiritului, odihna care-i mai presus de orice rugaciune, pacea care depaseste orice pace. Este acel «fata catre fata» indreptat spre eternitate, cand «Dumnezeu coboara in suflet, iar sufletul urca la Dumnezeu»".

Stefan Popa
Cluj-Napoca

.

• Dragostea
  Publicat in : Morala
• Dragostea, iubirea, fericirea
  Publicat in : Editoriale