Aşa cum a descoperit Iov, Dumnezeu ne poate vorbi prin intermediul suferinţei. Durerea este inevitabilă pentru o viaţă care se încheie cu moartea şi este impregnată de semnele morţii. In urma unei dureri provocate de boala gravă a soţiei sale, cineva a scris: „După trei decenii ne-am alăturat şi noi celor care păşesc în valea suferinţei şi am descoperit de câte nenumărate bezne şi umbre au parte unii ca aceştia. Atâta vreme am fost izbăviţi de ele!".

Credinţa noastră are în centru un Dumnezeu Care suferă. Dumnezeu a răspuns protestului lui Iov în momentul în care Şi-a asumat El însuşi nefericirea omenească, când s-a făcut asemenea nouă în Iisus Hristos. Tăcerea lui Dumnezeu faţă de nefericirea noastră poate fi asurzitoare, însă lipsa Sa e nimicitoare. Dumnezeul meu, unde eşti?

In acele clipe Dumnezeu stă ascuns în spatele evenimentelor, care par să-I pună la îndoială prezenţa. Era ascuns în spatele Crucii lui Hristos, care în acea clipă părea să ia în râs ideea de pronie dumnezeiască. Hristos, asemenea lui Iov, S-a simţit mai degrabă abandonat decât având pe cineva de partea Sa. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?". Insă Hristos Şi-a arătat credinţa desăvârşită atunci când a spus: „Părinte, în mâinile Tale încredinţez duhul Meu. Şi acestea zicând, Şi-a dat duhul" (Lc. 23, 46). S-a încredinţat pe Sine lui Dumnezeu, El Care a simţit că Acesta L-a părăsit, având convingerea totodată că nu era cu desăvârşire absent, ci numai ascuns în spatele evenimentelor tragice ale acelei clipe.

Pentru a acoperi prăpastia dintre aşteptări şi realitate, prăpastie care pare să provoace multă suferinţă la vârsta de mijloc, este nevoie să lămurim ce ne-a făgăduit Dumnezeu şi ce nu. Credinţa nu ne aşază deasupra consecinţelor dureroase şi tragice ale unei rele folosiri a libertăţii omeneşti. Dumnezeu nu ne-a făgăduit că va face ceea ce fac părinţii iresponsabili şi răi care, împiedicând consecinţele neplăcute ale alegerilor şi actelor de autodistrugere ale copiilor lor, îi privează de ocazia de a învăţa că alegerile şi actele de autodistrugere pot avea consecinţe catastrofale, expunându-i astfel unor pericole fatale. Ceea ce ne-a făgăduit Dumnezeu este să fie mereu prezent în viaţa noastră, oricât de rele şi păcătoase ar fi alegerile şi faptele noastre şi să ne dea puterea de a înfrunta dificultăţile pe care le întâlnim, chiar dacă acestea nu sunt decât consecinţele faptelor noastre necugetate. Ne-a făgăduit, de asemenea, să folosească experienţele noastre, oricare ar fi ele, ca mijloace prin care să ajungem la împlinirea şi la realizarea chemării noastre. Cu alte cuvinte, ne-a făgăduit să folosească totul ca să dea sens vieţii noastre şi să ne desăvârşească cu speranţa însănătoşirii şi biruinţei noastre.

Durerea aceasta în ea însăşi ne poate „spune" ceva. Durerea somatică, de obicei, ne mustră pentru reaua întrebuinţare a trupurilor noastre sau ne îndeamnă să purtăm de grijă mai bine de ele. La fel se întâmplă şi cu durerea psihică. Ne poate spune ceva despre modul nostru de viaţă, despre valorile noastre, despre atitudinea noastră faţă de noi înşine şi de ceilalţi. E nevoie să acordăm atenţie celor pe care durerea noastră ni le „spune".

Nefericirea are o înrâurire diferită asupra oamenilor, în genere. Suferinţa intensă necesită multă atenţie. Când devine cronică, absoarbe cea mai mare parte din energia noastră şi ne face să ne îndreptăm spre noi înşine. Durerea poate în aceeaşi măsură deveni mijlocul prin care ajungem să ne dezvoltăm. Compasiunea noastră pentru ceilalţi în faţa suferinţei lor creşte atunci când învăţăm cum e să suferi. Este compasiunea lui Hristos care L-a adus aproape de cei „săraci, neputincioşi, şchiopi, orbi" (Lc. 14, 14). Referindu-se la membrii Bisericii ca mădulare ale Trupului lui Hristos, Pavel afirmă: „Mădularele se îngrijesc deopotrivă unele de altele. Şi dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună" (I Cor. 12,25-26). Nefericirea poate să ne conducă mai direct la identificarea cu familia lărgită prin compasiunea care vine din experierea durerii.

Cu toate acestea, în viaţa de familie nefericirea ne poate conduce la exagerarea şi denaturarea caracterului ei dramatic. Nu vrem ca şi copiii noştri să încerce suferinţa de care am avut noi parte. Dar dacă încercăm să-i ferim de ea, s-ar putea să-i privăm de experienţele de care au nevoie pentru a se pregăti în vederea înfruntării acestei lumi. Părinţii trebuie să-şi lase copiii să aibă de-a face cu consecinţele fireşti ale actelor lor, chiar dacă sunt dureroase, pentru a învăţa din propria lor experienţă. Astfel, devin persoane responsabile, care se raportează realist la viaţă. Deşi au nevoie de ajutorul nostru pentru a face faţă provocărilor, trebuie, de asemenea, să fie stăpânii problemelor lor şi responsabili de rezolvarea acestora. In momentul m care conştientizăm că necazurile noastre, în afară de faptul că au fost dureroase, au contribuit decisiv la dezvoltarea şi maturizarea noastră, ne putem modera compasiunea faţă de necazurile copiilor noştri, astfel încât să le acordăm sprijinul, de care au nevoie ca să opteze pentru acte responsabile, în loc să ajungem un obstacol în calea acestor acte.

PR. FILOTEU FAROS

LA JUMĂTATEA DRUMULUI. CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC, Editura Sophia

Cumpara cartea "LA JUMĂTATEA DRUMULUI. CRIZA VÂRSTEI DE MIJLOC"

 

• Sa nu ne razbunati – Marturii despre suferintele romanilor din Basarabia
  Publicat in : Religie
• Suferintele care provin de la oameni
  Publicat in : Pilda zilei
• Despre suferintele pruncilor
  Publicat in : Religie
• Bucuriile si suferintele
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: