Ecumenismul - o suma de adevaruri ?

1. In Consiliul Ecumenic, fiecare Biserica isi pastreaza identitatea intacta. E conditia sine qua non pe care o cer toti cei care i se afiliaza. Fiecare vine si ramane cu tezaurul sau de dogme si traditii, si nu se lasa nici absorbit, nici reprezentat de Consiliu. Consiliul e doar un catalizator.

Fiecare Biserica gandeste ca adevarul intreg e de partea ei si toate sunt incredintate ca celelalte sunt cazute in mrejele unor grave erori cu privire la Dumnezeu, cu privire la mijloacele mantuirii, cu privire la ierarhie, cu privire la taine, cu privire la starea din urma s.a.

Bisericile, potrivit cu esenta lor de instrumente ale mantuirii, opereaza numai cu masuri intregi, cu adevarul sau cu eroarea. Unde nu e adevarul intreg, eroarea, chiar partiala, atrage dupa sine condamnarea vesnica. De aceea, in principiu fiecare gandeste in termeni de tertium non datur, si orice jumatate de masura e un tertium. De aceasta trebuie tinut seama ori de cate ori operam cu Bisericile si cu ecumenismul, si ne ocupam de dialogul pentru unitate.

Fiecare spera ca celalalt isi va corecta erorile si, daca se angajeaza in dialog ecumenic, o face cu sentimentul sigur ca-si ofera bunele servicii pentru descoperirea erorilor preopinentului. Ceea ce aduce fiecare pe masa dialogului, si numai ceea ce aduce el, e dreapta invatatura!

Ecumenismul e astfel o incercare de dialog intre "adevaruri" diferite cu privire la aceeasi problema, adevaruri care se suspecta reciproc de eroare, pe viata si pe moarte.

Nu exageram deloc. Istoria Bisericii universale si Vietile Sfintilor sunt pline de exemple de martiri pentru adevar, uneori pentru un adevar particular, cu privire la o singura problema din Credo-ul confesiunii lui, problema care fiind adevar de credinta, avea valoare de adevar global. Si aceasta nu s-a intamplat numai in veacuri de exaltare religioasa, sau de confruntare cu Cezarul, care puteau crea reactii in replica, pana la fanatism; aceasta s-a intamplat si in veacuri mai luminate, unor umanisti care n-au vrut sa abzica de la ceea ce credeau ei a fi adevarul lor religios. Au platit credinta in adevarul lor cu pretul vietii. Ar fi fost de ajuns sa retracteze cu o vorba, ca sa scape cu viata, dar n-au facut-o. La randul lor si cei care pronuntau sentintele de condamnare la moarte si le executau, isi puneau si ei in joc situatia lor eterna, tot in numele adevarului. Al adevarului lor, altul decat cel al condamnatului, dar despre acelasi subiect. Fireste, situatia judecatorului era mai comoda. Confruntarea lui cu Cel care urma sa-l judece si pe dansul si sa-i confirme sau sa-i infirme sentintele ce pronunta, urma sa fie mai tarziu. Riscul sau era mai mic. Al condamnatului, care isi sustinea adevarul sau diferit de cel oficial, era imediat. Rugul se ridica in timp ce inchizitorul ancheta.

Suntem intr-un domeniu in care din totdeauna s-a operat cu valori ultime. Adevarul fiind ultima valoare in confruntarea cu eroarea, corespondentul ei in confruntarea cu timpul era eternitatea. Adevarul te angajeaza pentru eternitate, de aceea nu te poti juca cu el. Orice compromis, compromite viata vesnica. Purgatoriul, starea intermediara, e un compromis de neinteles pentru "ortodocsi", o incercare de fofilare pe usa din dos.

Scriptura e categorica si insusi exemplul lui Hristos e definitoriu. Pilat astepta aproape cu nerabdare ca cel din fata lui, Homo, sa accepte un compromis pentru ca el, detinatorul autoritatii, sa-si poata exercita "puterea" de a-L elibera. Dar acest Homo nu era un obisnuit, si nici cauza pentru care i se cerea "sa raspunda" nu era obisnuita. Era un caz de competenta altcuiva decat a lui Pilat. Era vorba de adevar. Si nu putea face altfel decat sa accepte, pentru adevar, in numele adevarului, sa-si decline adevarata identitate. Aceea care, stia sigur - o spusese - il va duce la moarte. Dar a muri pentru adevar, pentru "ortodox" e moarte naturala. Iisus era un "ortodox" in privinta aceasta. Pilat nu L-a inteles desigur, pentru ca romanul era sceptic. Il va fi compatimit cand L-a intrebat "ce este adevarul?" Dar l-a compatimit si Iisus si nici n-a mai socotit necesar sa-i raspunda. Spusese de fapt candva: "Eu sunt adevarul".

Astazi nu se mai intampla asemenea confruntari dramatice, dar intransigenta cu privire la adevar a ramas aceeasi. "Ortodocsii" nu mai sunt atat de radicali in fapta, nu mai condamna la moarte fizica, dar la moarte spirituala continua sa condamne. Au devenit mai rabdatori doar cu privire la moartea fizica.

Ecumenismul e o adunare de "adevaruri", care nu dau la total "un adevar". Aceasta e realitatea. Dar nu mai este o piata in care se ridica ruguri. Si acest lucru e desigur marea cucerire a spiritului modern. Cand va da la total un adevar, va fi Biserica, una. Dar pana atunci mai este.

Pana atunci Bisericile trebuie sa existe in aceasta situatie ciudata de existente paralele care se accepta si nu se accepta, ar trebui sa se lupte si n-ar vrea sa se mai lupte, ar trebui sa se anatematizeze si n-ar vrea sa se mai anatematizeze.

Consiliul Ecumenic, care aduna intr-un organism aceasta situatie antagonica, nu este si nu poate fi Biserica. Aduna Biserici, dar n-are teologie, n-are eclesiologie. E ca un spatiu de armistitiu. In clipe in care si-ar schita o eclesiologie, ar inceta de a mai putea fi aceasta agora cu statut de no man's land - de tara a nimanui - in care nu opereaza legi discriminatorii, si ar deveni el insusi, in aceeasi clipa, o noua confesiune, o noua denominatiune, deci ar purta un nume printre celelalte, s-ar micsora pana la dimensiuni abia vizibile.

Aceasta intransigenta in ceea ce priveste fidelitatea fata de adevar si condamnarea celui ce nu crede adevarat, vine din trecutul indepartat, din vremea cand adevarul si erezia nu se suportau si nu puteau coexista sub nici o forma. Ea s-a prelungit peste secole si mostenirea ei se simte pana in vremea noastra. Vom da cateva exemple, numai pentru a arata, o data mai mult, pe ce teren sta ecumenismul si de unde trebuie sa iasa spre a putea porni pe drumul unitatii.

2. Epoca Sinoadelor ecumenice ne-a lasat definitii clare ale ereziei si a indicat tot atat de clar respingerea oricarei comuniuni cu ereticii. N-a permis nici comuniunea in rugaciune. Sfantul Ciprian spune ca "in afara Bisericii nu exista mantuire" si Fericitul Augustin este de acord cu aceasta. Canonul 1 al Sinodului al II-lea Ecumenic nu indeamna la unire, ci anatematizeaza pe toti ereticii si toate ereziile. Daca mergem mai adanc in istorie, intalnim apologeti care ataca toate ereziile. Dar astfel de atitudini nu s-au manifestat numai in trecutul indepartat.

Teologii de mai tarziu, cei pe care Voronov ii numeste confesionalistii rusi, spre exemplu, erau tot atat de categorici. Pentru arhiepiscopul Ilarion Troitki, catolicii nu sunt nici Biserica si nici macar crestini, pentru ca pentru el, "in afara Bisericii nu exista crestinism". Anglicanii, intrucat au primit harul de la catolici - care ii pierdusera in 1054 – nu au nici un fel de har, iar despre protestanti spune: "La noi, multi sunt inclinati sa-i socoteasca pe protestanti crestini. Este greu sa socotesti ca cei care gandesc asa sunt in toate mintile".

Insusi Homiacov socotea ca, "romano-catolicismul s-a sinucis si a incetat de a mai fi Biserica". Numarul teologilor care au gandit la fel s-ar putea inmulti. Si in vremea noastra, Mitropolitul Filaret din America si unii ierarhi rasariteni, sustin exact acelasi lucru si vorbesc de "pericolul si eroarea ecumenismului" si de faptul ca nimeni nu mai crede in Biserica Una, ci in comunitati cu diferite grade de eroare, ceea ce inseamna indiferenta fata de adevar.

Declaratii similare referitoare la propria lor Biserica, drept detinatoare exclusiva a adevarului, se pot lesne cita din scrierile multor teologi romano-catolici si protestanti, declaratii exaat tot atat de exclusiviste si confesionaliste. Karl Barth spune ca "singurul lucru pe care il au de facut protestantii fata de romano-catolici si desigur fata de ortodocsi, este sa le predice Evanghelia, nu sa se uneasca cu ei".

E firesc sa fie asa? Bineinteles ca in conditia de despartire a Bisericilor e firesc. Nefiresc ar fi sa nu fie asa.

Foarte multi comentatori ai acestei situatii fac apel, pentru iesirea din acest exclusivism, la iubire. Dincolo de adevar, ar trebui sa oficieze iubirea. Sa-i cheme pe toti la unitate. Sa le inmoaie inimile. Asistam astfel la inca o dilema: iubirea e chemata sa apropie, dar adevarul se incapataneaza, insensibil, sa desparta.

L. A. Zander, pentru care aceasta situatie este paradoxala, spune: "Esenta paradoxului ecumenic poate fi exprimata prin aceste cuvinte: ii iubesc pe eretici", dar adauga: "Aceste cuvinte sunt inevitabil suparatoare", caci vechile randuieli bisericesti porunceau sa nu ai nici o impartasire cu ereticul.

L. Zander exclama deci: "Nu, adevarul e ca ecumenismul e posibil numai in ciuda logicii sau, mai degraba, independent de ea". Si se declara de acord cu P. Evdokimov care caracterizeaza ecumenismul "un miracol". Si Philip Potter, secretar general al Consiliului Ecumenic al Bisericilor, crede ca in situatia aceasta e un semn al lucrarii harului divin, ca Bisericile sunt totusi in dialog.

Ar trebui ca prin dragoste sa putem mai mult decat prin dialogul teologic. Sa ajungem la adevar mai repede. Sa topim diferentele. In deceniile trecute, in anii saizeci, dialogul iubirii a fost problema acelui deceniu, pusa in special de Patriarhul Atenagora al Constantinopolului si gata sa fie insusita de Papa Ioan al XXIII-lea, si apoi de Papa Paul al VI-lea.

3. Ecumenismul contemporan a reusit totusi o stimulare a iubirii, intr-o masura nemaicunoscuta inainte, si aceasta ii face pe crestini sa sufere din cauza piedicilor puse de adevar. Ei resimt aceasta suferinta mult mai mult decat inainte. De aceea s-au si "imaginat" solutii care sa sileasca adevarul sa urmeze iubirea.

S-a propus, de pilda, sa se treaca direct la inter comuniune si unitate, urmand ca diferendele teologice sa fie rezolvate dupa aceea. Propunerea a fost facuta printre altii de Roger Schutz la Taize, in anii '60. El cerea aceasta pe baza unei "unanimitati in fundamental", prin care el intelegea iubirea in forma ei de slujire reciproca. Pe buna dreptate a observat Pr. Prof. D. Staniloae ca "aceasta ar putea da impresia ca adevarurile dogmatice nu sunt fundamentale".

Insusi patriarhul Atenagora al Constantinopolului a fost dispus la un moment dat sa acorde iubirii primatul in realizarea unitatii, lasand teologilor sarcina sa lamureasca ulterior ceea ce, spunea el in gluma, tot ei au incurcat. Ideea tindea sa se impuna in mod serios in miscarea ecumenica, ca "doctrina Atenagora", reprezentand Ortodoxia, dar in urma patriarhul a renuntat el insusi la "doctrina" sa.

Papa Paul al VI-lea, cu care patriarhul Atenagora credea ca se va intelege pe linia iubirii, s-a declarat si el impotriva comuniunii fara acord dogmatic.

De ce s-a intamplat asa? Pentru ca adevarul si iubirea trebuie sa mearga mana in mana. Sunt cele doua fete ale aceluiasi lucru. Tensiunea dintre iubirea favorabila unitatii fara conditii si adevarul care pune conditii, cum s-a zis, e o falsa tensiune. Iata ce spune despre aceasta Pr. Prof. D. Staniloae, adancind relatia iubire-adevar: "Nu se poate separa iubirea de oameni, care indeamna si la unirea crestinilor, de un fundament de credinta si nici fundamentul de credinta de iubirea care trebuie sa duca la unitatea intre crestini si la servirea oamenilor. Nici numai una, nici numai alta nu e in masura sa promoveze unitatea crestina solida si trainica. De aceea este tot asa de gresit a sustine pe una sau pe alta in mod exclusiv, sau macar o prioritate. Aceasta pentru ca in ele insele, adevarul si iubirea, constituie, in intelesul lor direct, o singura realitate. Adevarul si iubirea nu sunt doua parti ale unei alternative, intre care trebuie sa se aleaga, ci doua fete indisolubil unite ale aceleiasi realitati ultime si dinamice. Unitatea se cere zidita deopotriva in adevar si iubire, redescoperite ca o singura realitate".

Situatia actuala de tensiune, dupa parerea Pr. Prof. D. Staniloae, se datoreste nu raportului in sine iubire-adevar, ci unei iubiri "insuficient crescute". Raportul in sine iubire-adevar este de armonie. "Pe masura ce se creste in iubire, se creste si in unitatea adevarului".

Ideea e foarte pretioasa prin ceea ce spune si prin ceea ce implica. Iubirea inseamna daruire, daruirea inseamna smerenie, smerenia inseamna deschidere. Iubind, fiecare e gata sa renunte la mandria sa, la parerea sa, la exclusivismul sau; devine mai obiectiv si astfel poate recunoaste adevarul celuilalt fara sa se simta pagubit, lezat.

Acesta este modul ideal al conjugarii iubirii cu adevarul. Cel care iubeste, intra intr-o autenticitate. Poate convinge si poate fi convins. Iubirea e autentica numai in adevar. In sensul acesta trebuie inteles si cuvantul Sfantului Apostol Pavel, ca adevarul nu inseamna nimic fara iubire. E sterp.

Putem, deci, conveni cu Pr. Prof. D. Staniloae, ca tensiunea care se afirma intre adevar si iubire, ca instrumente ale unitatii, e o tensiune de suprafata.

Cu alte cuvinte, nu e vorba de doua cai spre aceeasi tinta, una scurta si usoara, pe care teologii si Bisericile ar refuza-o in chip absurd, si una lunga si dificila, pe care ar prefera-o din motive la fel de neintelese. Cardinalul Suenens citeaza undeva un mot al lui Saint Exupery, foarte elocvent in tema noastra: "Aimer, ce n'est pas se regarder l'un l'autre, c'est regarder ensemble dans la meme direction".

Mai simplu spus: iubirea nu se ia la intrecere cu adevarul. Ea e climatul obisnuit al adevarului. Adevarul nu are acelasi impact asupra a doi care nu se iubesc. Poate ca de aici si vine adesea neintelegerea. Unde e iubire autentica e si adevar. Si invers: iubirea autentica infloreste acolo unde are drept fundament adevarul. "Dragostea sa nu fie invocata impotriva adevarului", sfatuieste si un teolog ca Florovsky.

4. Rugaciunea pentru unitate e veche cat crestinismul. Ortodocsii se roaga "pentru unirea tuturor" la liturghie si la toate slujbele cu ectenii. Dupa multe veacuri, in vremea noastra, rugaciunea pentru unitate a fost redescoperita si de celelalte confesiuni crestine. Un rol important in institutionalizarea ei, sub forma unei "Saptamani de rugaciune universala a crestinilor pentru unitatea crestina", a avut in 1933, la Lyon, abatele Cduturier. Ideea au avut-o insa, inainte de el, doi preoti anglicani - deveniti mai apoi catolici - Paul Waittson si Spencer Jones, in 1908. Se mai vorbise insa, si inainte de acestia, de o Saptamana de rugaciune pentru unitate in "Alianta Evanghelica Mondiala", in 1846. Ea a fost insusita dupa aceea de romano-catolici si de anglicani.

Conferinta de la Lambeth din 1958, in rezolutia 57, spunea: "Conferinta doreste sa sublinieze importanta unei rugaciuni larg raspandite pentru unitatea crestinilor si recomanda tuturor anglicanilor observarea unei Saptamani de rugaciune pentru unitatea crestina in spiritul Abatelui Paul Couturier, care i-a invatat pe multi sa se roage pentru unitatea poporului lui Hristos, asa cum a vrut-o El si cu mijloacele pe care le-a ales El".

Consiliul Ecumenic al Bisericilor a recomandat si el tuturor Bisericilor membre: "A te ruga impreuna, inseamna deja a te apropia. Cerem deci sa se observe, peste tot unde este posibil, Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestina, pentru a marturisi public ca rugaciunea e cea care duce la unitate".

In 1966 s-a hotarat ca o Comisie speciala sa alcatuiasca textul rugaciunilor din Saptamana fiecarui an. Inca abatele Couturier preciza ca nu e vorba de o rugaciune liturgica, pentru ca fiind inca despartiti, crestinii nu s-ar putea practic uni intr-o rugaciune liturgica, ci de o rugaciune pur si simplu.

Odata cu aceasta, ne intalnim cu ceea ce s-a zis a fi dificultatea, daca nu chiar paradoxul rugaciunii pentru unitate: Pentru care unitate ne rugam? Aceasta rugaciune e foarte diferita de la o confesiune la alta, pentru ca fiecare se roaga pentru incorporarea celorlalti in confesiunea sa, pentru intoarcerea celorlalti la Biserica cea adevarata. Si fiecare crede ca Biserica sa e cea adevarata.

Iata cateva exemple: insusi Abatele Couturier si-a numit la inceput Saptamana "pentru intoarcerea crestinilor separati la unitatea Bisericii". In chip cu totul limpede intelege rugaciunea pentru unitate, ca pe o intoarcere a tuturor la Biserica romano-catolica, iezuitul Charles Boyer. El e constient de dificultatea pe care o creaza ecumenismului, dar nu poate face altfel. "Cand catolicii se roaga pentru unitate, ei cer o unitate care, atata vreme cat despartirea continua, nu poate fi ceruta si de catre ceilalti crestini".

De altfel aceasta teza a rugaciunii pentru intoarcerea tuturor la staulul roman o gasim si in Lumen Gentium (Nr. 15) a Bisericii romano-catolice. Charles Boyer isi motiveaza pozitia cat se poate de bine: a nu face asa, ar insemna a recunoaste ca nu noi detinem adevarul, ca nu Biserica noastra e cea adevarata, ca nu oferim cu fermitate si certitudine garantia mantuirii. Rugaciunea pentru unitate facuta altfel decat ca cerere de intoarcere a celorlalti la noi, ar duce la "diminuarea convingerilor" si la asertiunea implicita ca nu mai exista pacatosi si oameni care gresesc.

Trebuie sa marturisim ca in aceasta dilema suntem si noi ortodocsii. Si noi gandim la fel. De altfel, ca sa nu-i socam pe credinciosii nostri, cu toate ca din cand in cand le mai spunem cate ceva despre ecumenism si le mai prezentam in biserici frati de alte confesiuni care ne viziteaza, si le vorbim de unitate, nu mergem prea departe cu explicatiile. Si n-am introdus practic "Saptamana de rugaciune pentru unitate", desi ne rugam la fiecare slujba "pentru unirea tuturor". In fond, preferam aceasta formula liturgica si pentru ca ea are garantia traditiei. Dar in mod sigur cei care au instituit-o, au avut in vedere unitatea cea dintai, ortodoxa.

Nici protestantii nu sunt prea departe de noi. Am citat mai inainte pe Karl Barth. Iata ce spune un alt protestant: "Cat despre vocea protestantismului, ea exprima parerea ca atat catolicismul, cat si ortodoxia, trebuie sa se elibereze de toate adaosurile istorice care, din punct de vedere evanghelic, nu pot subzista in prezenta Evangheliei pure". Noi am incarcat crestinismul cu adaosuri! Ca si cum noi am aparut in secolul XVI! De obicei ni se repraseaza ca am ramas inchistati in formulele prea vechi. Astfel de consideratii mai echilibreaza totusi lucrurile!

Asa stand lucrurile, dilema ia forme si mai dramatice, de-a dreptul paradoxale: rugandu-ne pentru unitate, ne rugam de fapt pentru perpetuarea despartirii. Nu, noi bineinteles nu ne rugam pentru despartire, dar ne rugam doar pentru noi insine si pentru ca toti sa fie ca noi. Acolo sus, la Dumnezeu, se receptioneaza deci o rugaciune pentru o anumita unitate, de fapt pentru mai multe unitati. Saptamana aduna toate confesiunile la un loc - dar cuvantul "unitate" inseamna pentru fiecare altceva. In cazul acesta, ar fi mai bine sa nu ne rugam deloc pentru o astfel de unitate!

Exista iesire din dilema? Exista o iesire, dar inima fiecaruia, inima ca loc al convingerilor secrete si ferme, ramane totusi in dilema si dupa aceia. Situatia va fi si dupa iesire - fiindca de iesit trebuie sa iesim, ca sa raspundem chemarii profetice a Mantuitorului - de esenta paradoxala, pentru ca le vom face pe amandoua: ne vom ruga pentru unitate, dar vom crede in adevarul Bisericii noastre. S-au gasit insa pentru prima parte a acestei dileme: "ne vom ruga pentru unitate", expresii multumitoare pana la a o justifica in fata legilor logicii, cu toate aparentele de imposibilitate.

Insusi abatele Couturier si-a modificat prima formula si Charles Boyer a revenit asupra intransigentei de la inceput, cu corectivul ca trebuie sa li se explice credinciosilor, in cateheze speciale, inainte de a-i chema la rugaciunea pentru unitate, ce este ecumenismul si ce este Biserica, in cazul sau Biserica sa, romano-catolica.

Iata formula abatelui Couturier: sa ne rugam pentru unitatea pe care o va voi Dumnezeu, prin mijloacele si caile pe care le va voi El. E o formula mult diferita de formula mai concesiva in cele din urma a lui Charles Boyer: "fiecare sa se roage dupa exigentele constiintei sale in respectul celorlalti". Un raspuns lui Charles Boyer, incercand o iesire teologica din dilema: rugaciune pentru unitate - rugaciune pentru intoarcerea tuturor la noi, i-a dat cunoscutul teolog dominican Yves Congar.

El arata ca chiar in lumea romano-catolica, optica nu este exclusiv cea din Lumen Gentium. Papa Ioan al XXIII-lea, in enciclica Ad Petri Cathedram nu sprijina teza lui Boyer. Si n-o face nici decretul asupra Ecumenismului. Parintele Yves Congar gaseste si el trei inconveniente formulei lui Boyer:

a. Ea specializeaza rugaciunea prea mult si limiteaza procesul restaurarii unitatii la un singur aspect. Spre exemplu, decretul Unitatis Redintegratio vorbeste si de reinnoirea Bisericii si de convertirea inimilor. Si apoi, de ce sa fim chiar atat de siguri ca vederile lui Dumnezeu coincid exact cu ale noastre? Sa lasam judecatii Sale si necunoscutului partea lor. De altfel, Congar mai citase o data pe catolicul Gabriel Marcel care spusese ca nu stie decat foarte putin "ce gandeste Dumnezeu despre Reforma". Daca tinem neaparat ca rugaciunea pentru unitate sa aiba o intentie, ea trebuie de asemenea acordata la un anumit dinamism care are in vedere si depasirea propriilor forme istorice ale fiecarei Biserici.

b. Rugaciunea pentru unitate nu trebuie sa porneasca de la Biserica noastra, in care noi credem cu convingere si care ramane asa, ci de la ecumenism, care este cercetare. Se intelege, zice Congar, ca noi gandim si nu ascundem ca dorim ca toti sa se intoarca la Cathedra Petri, dar si ecumenismul se bazeaza pe o oarecare comuniune care merge spre comuniunea deplina. Pentru aceasta, cei care se situeaza in ecumenism, se situeaza pe pozitii de cercetare. Cercetarea pastreaza intacte convingerile noastre eclesiologice si totusi e deschisa. Formula lui Boyer nu tine cont de acestea.

c. Formula abatelui Couturier nu comporta nici un pericol in sensul celor de care se teme Boyer. "Ea nu ma face sa abdic, zice Congar, de la convingerile mele dogmatice, ci respecta misterul a ceea ce Dumnezeu gandeste despre Reforma si chiar despre Biserica romano-catolica in realitatea ei istorica.

O iesire din dilema exista deci, dar e totusi o iesire de indrazneala si curaj nu una obisnuita si simpla. De aceea si abatele Couturier va constata ca: "nici rugaciunea catolica, nici rugaciunea ortodoxa, nici rugaciunea anglicana, nici rugaciunea protestanta, nu smt suficiente. E nevoie de toate si de toate la un loc".

Si Charles Boyer in cele din urma a renuntat la aceste piedici teoretice, scriind: "Cu cat rugaciunea va fi mai ferventa, cu cat studiul va fi mai profund, cu atat ne vom apropia mai repede de tinta".

+ IPS Dr. Antonie Plamadeala

.