False frustrari

False frustrari Mareste imaginea.

In diferite contexte, cu suficienţă, automulţumire şi pretinsă nevinovăţie, apare credinciosul frustrat în faţa duhovnicului, „popă” de rând sau „călugăr” mediatizat, aducând donaţia şi/sau pomelnicul prin care speră că va rezolva problema neajunsurilor materiale, cum se zice în popor „că nu-ţi merge bine”.

In mod dubios, dacă situaţia nu e prezentată în mod simplist, detaliile abundă, pline de amănunte nesemnificative vis-a-vis de problema discutată. Sunt evocaţi vecinii, cunoscuţii, vrăjmaşii sau societatea drept factori determinanţi în apariţia problemelor prezentate. Iniţiind tacit un transfer de responsabilitate, prezintă situaţia, scrie un pomelnic personalizat, lasă banul şi pleacă. Propria stare sufletească, devenită deja un subiect tabu, nu interesează. Se evită cu obstinenţă abordarea intimităţii, ca formă de impietate. Un înveliş de protecţie baricadează cu sfioşenie orice diagnosticare a ceea ce se consideră intim, nepătruns. Dreptul la această rezervă de intimitate, chiar în cadrul spovedaniei, pare să justifice duplicitatea, ascunzişurile inimii.

Imposibilitatea dialogului, prin care duhovnicul ar pune în discuţie reevaluarea unui trecut viciat, dorinţa îndreptării lucrurilor printr-un program, rânduială de viaţă spirituală, îngreunează cu mult rezolvarea oricărei probleme. De cele mai multe ori, după încercări repetate pe la doctori, psihologi, vraci şi ghicitori, ajunge şi preotul să fie căutat, în ultimă fază, pentru o slujbă, dezlegare, mai puţin şi pentru sfat duhovnicesc. Nu se pretind taxe în principiu, deşi vocile anticlericale vor să impoziteze până şi banul văduvei, donaţiile.

O altă categorie, prezentă statistic chiar în recensăminte, dezavuând cu indiferenţă Biserica de orice lolos spiritual pentru dânşii, obişnuieşte mai ales să Impute acesteia neimplicarea în plan social. Şi dacă totuşi ar face-o şi în plan economic şi politic, cât i-ar mai deranja!

A demara proiecte social-caritative şi culturale presupune, în acelaşi timp, o împreună colaborare şi cofinanţare din partea forurilor statale. în afara unei asemenea coimplicări, reproşurile apar mai ales când biserica rămâne „la mila statului”, „a politicienilor”, „patronilor” şi, nu în ultimul rând, a credincioşilor. Constatând chiar progresul exterior al acesteia, vocile nemulţumite ar fiscaliza şi „banul văduvei”, pomelnicul sau eventualul beneficiu de la pangar. Cu pangar sau fără buget, tot preotul apare vinovat că lâce ori nu face ceva. Unii vociferează pe baza oricărui beneficiu venit din muncă cinstită, alţii te judecă cum că nu faci nimic. A fost oare cândva interesat facebook-ul şi agenţiile de ştiri de preoţii şi călugării care mai lucrează manual la munca câmpului? Au ştiut ei câtă lume mănâncă gratuit la mănăstiri? S-au mediatizat suficient taberele gratuite organizate cu cheltuială, totuşi, în cadrul unor astfel de instituţii? Ajungem chiar până la penibila situaţie în care Biserica e nevoită să iasă în faţa societăţii cu statistici de milioane de euro întrebuinţaţi în spitale proprii, cantine şi alte aşezăminte sociale. Nu sunt necesare chiar atâtea imagini, videoclipuri mediatizate cu persoane clericale pozând în cazul marilor filantropi. Legitimitatea spirituală nu dobândeşte o aşa mare valoare în faţa celor ce nu înţeleg cum că nu există vreo parohie sau mănăstire care să nu fi făcut măcar minime acte caritabile. Mai nou, sunt şi proiecte de genul Hristos împărtăşit copiilor, îmbracă un copil de sărbători, Fondul Filantropia pentru săraci etc., implementate în Biserica Ortodoxă Română la nivel oficial. Şi casele pentru sinistraţi pe care Biserica le-a realizat în mod operativ nu sunt de neluat în seamă, în asemenea realizări, nu au luat clericii bani de la autostrăzi. Şi totuşi dacă societatea anticlericală lua măsuri vis-a-vis de banii fraudaţi politic, gaze, pământuri, lemne şi resurse vândute la străini, poate că erau mai dotate spitalele pentru o Românie întreagă, păcălită şi diabolizată. Şi dacă totuşi nu am fi lipsiţi de spirite luminate plecate în străinătate şi dacă nu se ajungea la atâtea avorturi, şi dacă printr-o economie necenzurată mai mult s-ar produce decât s-ar importa, frustrările ar fi poate mai mici.

In contextul violenţei şi terorismului iminent, al depopularizării, prostiei consacrate şi manelizării existenţei, iată, vine Biserica, pe lângă bogatul program liturgic, ineficient în gândirea unora, şi prin actiivităţi, programe cu tineri şi bătrâni, documentare, dialoguri şi răspunsuri la radio şi TV (Trinitas, Doxologia, Reîntregirea, Renaşterea etc.), vrând să ne arate că viaţa poate fi şi altfel, chemându-ne cu smerenie şi nobleţe într-o lume mai bună. A împroşca mereu cu noroi, a vedea numai opulenţă în mijloace de transport, construcţii, veşminte şi podoabe liturgice denotă o mare carenţă umană şi spirituală. Câţi dintre avocaţii anticlericalismului se gândesc la preoţii fără salariu, la jertfele monahilor şi chiar la eforturile nenumărate ale credincioşilor umili şi săraci?

O viitoare evidenţiere a activităţilor de culturalizare şi întrajutorare iniţiate de Biserică în trecut şi prezent, fapte de măreţie şi pentru neam, ar descoperi o mână întinsă în cele mai multe dintre situaţii. Intervine însă un alt aspect legat de imputarea neimplicării în social, aspect cu implicaţii culturale şi teologice.

Prioritatea unei asemenea instituţii nu vine cu numerotare pentru implicarea în celelalte planuri, ca să-l neglijeze pe cel profund, liturgic, deşi teologii şi clericii cunosc prea bine ceea ce înseamnă „taina fratelui”, „slujirea aproapelui”, „Liturghia de după Liturghie”. Problema apare atunci când unii nu văd altă eficienţă a Bisericii decât una pur materială, prosperă şi socială, prin care să iniţieze şi susţină proiectul bunăstării, realizând cu slugărnicie proiecte de genul.

Dacă dogmatica mântuirii în comuniune face ca Biserica să-i poarte pe toţi în rugăciune, dacă fiecare Liturghie reînnoieşte existenţa, dacă transmitem o învăţătură a coresponsabilităţii, unde fiecare mădular al trupului mistic suferă lipsa şi durerea celuilalt ca parte a întregului, fenomenul anticlerical devine iluzoriu, încărcat de penibil.

Clerici sau credincioşi implică de cele mai multe ori eforturi smerite, umilitoare, ca să vină „deştepţii” antispirituali, antisociali şi neumani, împrăştiind cu noroi peste eforturile altora. Psihopatologia unei asemenea atitudini face ca cel ce e departe de Dumnezeu să ajungă a judeca nu numai păcatele unui cleric, dar şi simpla lui implicare pentru bine. Lucrul devine explicabil când insul, considerându-se „beneficiar” al tuturor serviciilor spirituale şi sociale, separă sacrul de profan. Se simte nevoit să transfere pe umerii altora lipsa lui de omenitate şi sacralitate. Din poziţia viciată emite pretenţii de sfinţenie clericală, postulând asupra Eclesiei haina imaculată a perfecţiunii, pe care el nu doreşte să o atingă.

O anumită rezervă de sfinţenie totuşi trebuie să existe undeva, aceasta fiind idealizată şi rezervată exclusiv clericilor, el, anticlericalul, păstrându-şi dreptul de a fi neutru în propria laxitate. Ar simţi totuşi nevoia unei asigurări spirituale, o rezervă de sfinţenie ca suplinire a lipsei sale, ce trebuie să existe oriunde altundeva decât în sine însuşi.

Când aceasta pare periclitată prin ceva anume, în ochii acestuia greşeala clericală ia proporţii. Dacă ar putea, L-ar ucide chiar pe Dumnezeu, dar răzvrătirea i se îndreaptă de cele mai multe ori spre Biserică, ea reprezentând şi partea vizibilă, concretă, a lucrurilor.

Privirea încrucişată strecoară ţânţarul şi lasă armăsarul. Greşeala clericală ia proporţii când preotul, ierarhia sunt clasaţi (situaţi) intr-un spaţiu fără pretenţii materiale, despuiaţi de posibilitatea lui „a avea”, condamnaţi la ingrata situaţie de a nu deţine nimic, fiind totuşi datori totdeauna cu totul.

Se argumentează asemenea atitudini prin evidenţierea sărăciei evanghelice, când apostolii nu deţineau proprietăţi, automobile. Nu neapărat o Dacia Logan i s-ar fi potrivit Sfântului Pavel, dacă era contemporan zilelor noastre. Modelele clasice şi second le sunt bune şi lor, anticlericalilor! Dacă „Apostolul neamurilor”, Sf. Pavel, dimpreună cu ceilalţi, trăiau în zilele noastre, nu utilizau o tehnologie, un autoturism? Cred ei, anticlericalii, că nu-şi permiteau măcar o barcă cu motor? El, care care vindea lucrul mâinilor sale, pentru a nu pretinde bunuri de la alţii, a emis şi textele referitoare la muncă, la valorificarea tuturor talanţilor, inclusiv a celor materiali.

Măsura decăderii aplică în afara ei criteriul impecabilităţii, urmat de judecata scrupuloasă. Ca avocat al legii spirituale, anticlericalismul poartă brevetul dreptăţii sociale. îmbracă haina înţelepciunii, explicând, în tot cazul, cum ar vedea el lucrurile. Ia sceptrul corectitudinii. De aici urmează judecata, bâlciul jurnaliştilor, sminteala, ca şi cum prostia, lenevirea şi sărăcia unora se datorează acelora care prin muncă şi osteneală au reuşit să facă ceva în viaţă. Mulţi impută la nivel general furtul şi şarlatania, dar când puteau să facă ceva, au urmat calea laşităţii.

Falsa raportare la Dumnezeu, sine şi ceilalţi induce în asemenea situaţii câteva efecte psihologice de durată:

- anticlericalismul diabolizează cu sau fără motiv greşelile slujitorilor, autojustificându-şi în acelaşi timp căderile proprii. Vinovăţia se disipă prin generalizare. Ştacheta vieţii morale e coborâtă. Vinovăţia devine universală (toţi greşesc), cu atât mai puţin semnificativ cea personală.

- prezumţia rezolvării mecanice, aproape magice, a problemelor, într-un context de prestări servicii, aduce o nemulţumire sporită în cazul decepţionării. Şi aici Biserica, preotul nu poate garanta rezolvarea problemelor, mai ales în situaţia în care el este căutat ultimul. Nu e decât o unealtă, un slujitor care va mijloci şi el mai departe, înfăţişând toate înaintea lui Dumnezeu.

- deranjează orice formă de exprimare spirituală, devenită un ghimpe în conştiinţă, un semnal la adresa indiferentismului. Ar vrea ei, aceştia, ca niciun cleric să nu zică nimic, să nu ia nicio atitudine, timp în care să-şi rezerve ei dreptul de a diaboliza totul.

PR. VASILE DUNCA

Fragment din cartea "ÎNNOIRE PRIN IZVOARE", Editura Agnos

Cumpara cartea "ÎNNOIRE PRIN IZVOARE"

 

Pe aceeaşi temă

08 Aprilie 2021

Vizualizari: 839

Voteaza:

False frustrari 5.00 / 5 din 1 voturi.

Cuvinte cheie:

frustrarea

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE