Hiperprotectia, mostenire grea
Lucrand cu copii cu disabilitati stiu bine cu ce se confrunta familia copilului. Acolo unde vorbim despre copil unic, parintii aproape ca refuza sa intrezareasca un viitor pentru copilul lor. Mi-l amintesc pe tatal unei adolescente de 14 ani, diagnosticata cu autism, spunand cu disperare: "Ce se va intampla cu fata mea, atunci cand eu nu voi mai fi ?"
Fiica, copil unic, dorit, iubit si foarte rasfatat si protejat. Profesorii ei spun ca a progresat mult datorita perseverentei mamei, care lucreaza acasa cu ea tot ce i se recomanda. Fetita invata sa scrie si sa citeasca, este vesela, prietenoasa, canta si danseaza, asa cum poate ea. Ii place sa alerge impreuna cu prietenele ei. Mama spune: Stop nu fugi !
Poate cineva sa raspunda la intrebarea: Cum decodifica un copil diagnosticat cu autism "Stop nu fugi" ?
Cand incearca sa se imbrace singura mama spune: "Stai sa te imbrac!"
Este dependenta. Nu are consolidate deprinderile de autoingrijire si igiena personala, iar programa scolara nu include aceste aspecte. Pentru dezvoltarea abilitatilor de viata semi-independenta sunt in derulare programe finantate de stat, dar fie insuficient popularizate, fie respinse de familie. Am intrebat-o pe mama ce are impotriva alergatului. Transpira , mi-a raspuns. Nu am continuat. Am inteles rezistenta mamei.
Voi continua cu drama prietenei mele, ce o voi numi Jeny.
Jeny avea 5 ani, cand i s-a pus pe umeri o mare responsabilitate. “Cand noi nu vom mai fi, tu va trebui sa ai grija de sora ta mai mare, Raluca” (numele nu este cel real). La finele anului 2009 , Jeny , imi spunea: "De la varsta de 5 ani traiesc cu teama! Nu stiu ce voi face cu sora-mea cand nu vor mai fi ai mei. O sa te rog sa ma ajuti atunci. Raluca este mai mare cu 4 ani si are sechele, post encefalita."
Nimeni nu banuia ca la mijlocului lui 2010 parintii vor fi implicati intr-un grav si fatal accident rutier. Raluca a supravietuit accidentului. Jeny si-a ingropat parintii si apoi a inceput lungul drum al cautarilor unui centru pentru adulti cu disabilitati.
La acea vreme Jeny era medic in Bucuresti, orasul de resedinta pentru o bucata de vreme. Am cautat impreuna solutii pentru a respecta dorinta parintilor: "Sa nu-ti abandonezi sora in azil". Dupa ce am epuizat Bucurestiul si zonele limtrofe, Jeny si-a indreptat atentia catre alte orase din tara. In cele din urma, cautarile au fost incununate de succes, in sensul ca s-a gasit un mic centru de zi, unde Raluca a fost acceptata alaturi de alti tineri.
Raluca s-a nascut intr-o familie de intelectuali, in apropierea unui oras resedinta de judet, si a locuit impreuna cu parintii bucurandu-se de iubire si prosperitate. Encefalita copilului si-a pus amprenta pe destinul a 4 persoane. Parintilor le-a fost greu, micutei Jeny si mai greu. Ceea ce nu au avut putere sa faca parintii, a trebuit sa fac azi Jeny. Parintii au tinut-o acasa, au rasfatat-o, compensand cu ziare, reviste, tv, imbracaminte si anumite mancaruri.
Jeny s-a stabilit in alt oras, a inchiriat o casuta pentru ele, o duce zilnic la centru. Pentru Jeny momentul cel mai dificil a fost sa ajunga intr-un oras unde nu cunoastea pe nimeni. Firul telefonului de 3 luni de zile este rosu. Raluca a facut mari progrese. Imediat dupa ce s-au instalat in casa noua au inceput sa-si invite prietenii de la Bucuresti, apoi au mai venit in vizita. Plimbarile si vizitele au avut efecte pozitive remarcabile asupra Ralucai.
Saptamana aceasta i-a comunicat sorei ei ca-i place un baiat si ca ar vrea sa-si invite colegii acasa daca se poate, asa cum a vazut ca si Jeny obisnuieste.
Azi, mergand la centru sa isi ia sora acasa, Jeny a avut o surpriza: tinerii sarbatoreau de Dragobete. Raluca dansa cu Adi, tanarul despre care deja ii vorbise sorei ei. Administratorii centrului adusesera sucuri, dulciuri si muzica. Raluca a fost dezamagita ca sora ei ajunsese mai devreme sa o ia acasa
Parinti hiperprotectia handicapeaza. Lasati-va copiii sa alerge, daca o pot face. Nu le franati zborul!
Pentru cei care au 2 copii, unul sanatos si altul cu probleme va invit sa reflectati la ceea ce am relatat mai sus. Parintii prietenei mele s-ar fi bucurat mai mult de viata si de cele 2 fiice daca ar fi avut o alta atitudine fata de copii. Fetele de asemeni ar fi fost mult mai fericite si libere de sentimentul de ingrijorare al parintilor.
Saptamana aceasta am vazut un alt caz in care parintii au decis sa franeze unul dintre copii pentru a-l ajuta pe cel mic, cu intelect de limita. Astfel cei 2 baieti, de 8 si respectiv 6 ani, sunt nu doar frati si colegi de camera ci si colegi de clasa. Diferenta de inaltime a facut insa sa nu fie si colegi de banca. Ramane de vazut cum il va marca pe baiatul de 8 ani faptul ca este in clasa intai si ca mereu va fi in urma fata de egalii de varsta.
Motivatia parintilor pentru gestul lor: sa-l ajute pe cel mic.
Sunteti de acord ? Eu nu incurajez astfel de atitudini.
Fratele mai mare al unui baiat cu autism inalt functional imi relata cu tristete in urma cu 3 ani:
Aveam 12 ani cand mama mi-a spus ca eu trebuie sa am grija de fratele meu. Ma simt condamnat. Imi iubesc parintii si fratele,dar nu mi se pare corect sa mi se ia dreptul la viata .Astept sa implinesc 18 ani si sa plec de acasa. La mine la liceu este un alt baiat cam in aceeasi situatie, baietii rad de el pentru ca fratele lui cere mereu ajutor si trebuie sa-l insoteasca pretutindeni.
Psiholog Victoria C. Ion
Psiholog Victoria C. Ion
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.