Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a întrupat din Sfânta Fecioară Maria - cum am arătat - având un scop foarte bine definit: „Ca să mântuiască, prin El, lumea" (Ioan 3, 17); este vorba de întreaga creaţie - care prin păcatele neascultării protopărinţilor - era acoperită de stricăciunea al păcatului. Unica modalitate pe care Fiul lui Dumnezeu a găsit-o potrivită pentru mântuirea şi îndumnezeirea omului a fost înomenirea, adică apropierea atât de mare de creatură încât să ajungă să se identifice cu ea, să Se unească cu ea. Odată întrupat, Dumnezeu-Fiul nu a înţeles să rămână separat de ceilalţi oameni, ci a prelungit întruparea Sa - atât prin recapitularea firii omeneşti în Sine, cât şi prin Sfânta împărtăşanie.

Cuvântul euharistie înseamnă mulţumire, recunoştinţă. Sfânta Euharistie este una dintre Taine prin care - sub forma pâinii şi a vinului - creştinul se împărtăşeşte cu însuşi Trupul şi Sângele Domnului, spre iertarea păcatelor; de aceea, ea este privită ca fiind arvună pentru viaţa de veci.

Sfântul Ambrozie al Mediolanului spune că vechimea Tainelor Bisericii este mai mare decât cea a tainelor sinagogii. Capitolul al paisprezecelea din prima carte a Sfintei Scripturi - Facerea - descrie cum Melchisedec - preotul Dumnezeului Celui Preaînalt, însoţit de regele Sodomei - îl întâmpină pe Avraam cu daruri de pâine şi vin. Sfântul episcop al Milanului vede în gestul de mulţumire pe care Melchisedec îl arată lui Avraam - pentru alungarea ostaşilor lui Kedarlaomer şi pentru recuperarea prizonierilor şi a averilor Sodomei - o preînchipuire a Tainei Sfintei Euharistii.

„Gătit-ai înaintea mea masă, împotriva celor ce mă necăjesc pe mine" (Psalm 22, 6) - spune Sfântul împărat David; Sfântul Chiril al Ierusalimului înţelege aceste cuvinte davidice, ca desemnând realitatea tristă în care se afla neamul omenesc înaintea venirii lui Hristos, când oamenii stăteau la masa diavolului; iar acum - după întruparea Fiului Omului - lumea este chemată la ospăţul Mielului lui Dumnezeu, care întăreşte omul în lupta cu potrivnicii săi. Acelaşi sfânt părinte vede o similitudine perfectă între cuvintele psalmistului: „Şi paharul Tău este adăpându-mă ca un puternic" (Psalm 22, 6) şi cuvintele Mântuitorului, Care zice: „Acesta este sângele Meu, care se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26,28).

Chemarea lui Solomon: „Vino şi mănâncă cu veselie pâinea ta, vino şi bea cu inimă bună vinul tău" (Eclesiast 9, 7) fiind interpretată ca o chemare la ospăţul duhovnicesc din Trupul şi Sângele Domnului. Puterea celor două elemente materiale - pâinea şi vinul, exprimată în cuvintele „pâinea inima omului o întăreşte" (Psalm 103,16) şi „vinul veseleşte inima omului" (Psalm 103, 17) - redă, de fapt, puterea nemărginită a lui Hristos, Care este prezent întreg în cele două materii.

Capitolul şase al Sfintei Evanghelii după Ioan redă - în cele şaptezeci şi unu de versete ale sale - una dintre minunile pe care Mântuitorul le săvârşeşte asupra materiei, înmulţind cinci pâini de orz şi doi peşti; de asemenea, ne prezintă cuvântarea pe care El o rosteşte despre „Pâinea care s-a coborât din cer". După ce a săturat mulţimea - care număra mai mult de 5000 de bărbaţi - Fiul lui Dumnezeu trece de cealaltă parte a mării şi merge la Capernaum. Evreii, hotărându-se să-L pună rege, s-au dus după El şi căutau un moment prielnic pentru a-L instala la Ierusalim ca noul conducător al lui Israel.

Primul lucru pe care îl face învăţătorul - atunci când îi întâlneşte - este să le reproşeze iudeilor faptul că motivul pentru care îl caută este unul omenesc şi nu duhovnicesc, cum s-ar cuveni. Hristos ştia că iudeii L-au urmat nu pentru că au înţeles minunea pe care au trăit-o, ci mai mult pentru faptul că - mâncând din pâine şi din peşti - s-au săturat (Ioan 6,26). în aceste condiţii, Iisus îi învaţă pe cei prezenţi că trebuie să râvnească nu la pâinea pieritoare, cât la hrana vieţii veşnice, pe care o va aduce Fiul Omului. Adică El - Care a fost trimis de Tatăl special pentru a le mijloci această pâine cerească (Ioan 6,27).

Mântuitorul nu Se opreşte aici, ci continuă să le descopere palestinienilor că lucrarea bineplăcută lui Dumnezeu este aceea de a crede în Cel pe care Tatăl L-a trimis (Ioan 6, 28-29). La auzul acestor cuvinte, auditoriul I-a cerut lui Iisus un semn prin care să le arate autoritatea cu care pretinde să fie văzut ca trimisul lui Dumnezeu. în acelaşi timp, iudeii îi amintesc Mântuitorului că Moise le-a demonstrat că este omul lui Dumnezeu prin coborârea din cer a manei şi a prepeliţelor cu care ei s-au hrănit timp de patruzeci de ani în pustiul Sinaiului (Ioan 6, 30-31). „Deci Iisus le-a zis: Adevărat, adevărat, zic vouă: Nu Moise v-a dat pâinea cea din cer, ci Tatăl Meu vă dă din cer pâinea cea adevărată. Căci pâinea lui Dumnezeu este cea care se coboară din cer şi care dă viaţă lumii" (Ioan 6,32-33).

Invăţătorul le dă evreilor un răspuns la care nu se aşteptau. Prin cuvintele Sale, Hristos îi mustră pe aceştia pentru că i-au acordat lui Moise o demnitate care nu i se cuvenea. Chemarea pe care Dumnezeu i-a adresat-o lui Moise a fost aceea de slujitor între El şi popor; adică între fiii lui Israel şi Dumnezeu. El nu a avut puterea Săvârşitorului în cazul manei care s-a coborât din cer, ci el a fost slujitorul puterii dumnezeieşti, el a fost persoana prin care Dumnezeu a lucrat în chip văzut.

Fiul Omului le arată astfel iudeilor că adevăratul Săvârşitor al minunii din Pustiul Sinaiului nu a fost Moise, ci Dumnezeu-Tatăl. în felul acesta, Iisus pune în umbră hrana zilnică a fiilor lui Israel din Pustiul Sinaiului şi aduce în atenţia ascultătorilor un nou tip de mană: Pâinea care se aduce întregii lumi pentru a-i dărui viaţă. Adevărata mană s- a coborât de la Dumnezeu, pogorând din sânul treimic al lui Dumnezeu - cel Unul în fiinţă şi fiind prin fire Dumnezeu şi Viaţă; El este cel care dă viaţă tuturor oamenilor.129 Părintele profesor Dumitru Stăniloae zicea că dacă în Vechiul Testament omul a fost hrănit de Dumnezeu cu o mană creată, în Noul Testament Dumnezeu însuşi se dă lumii ca mâncare prin Persoana Fiului întrupat din Sfânta Fecioara Maria. Aşadar, pâinea care se coboară din cer este însuşi Iisus Hristos.

In scurt timp, Fiul lui Dumnezeu recunoaşte că El este pâinea despre care a vorbit până acum: „Eu sunt Pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată" (Ioan 6, 35). Se observă cu uşurinţă că după ce a descris „pâinea lui Dumnezeu" prin două caracteristici de bază - coborârea din cer şi puterea de a da viaţă - Fiul Omului Se identifică cu ea; pur şi simplu Se numeşte pe Sine a fi „Pâinea vieţii" şi nu „pâinea care s-a coborât din cer", pentru a-i ajuta pe ascultători să facă o diferenţiere a acestor două noţiuni pe care nu trebuiau să le confunde.

Sfântul Ioan Gură de Aur este de părere că prin aceste cuvinte, Mântuitorul nu vorbeşte despre trupul Său, ci despre divinitatea Sa: „El este pâinea fiindcă El este Dumnezeu-Cuvântul, la fel aici El devine pâine prin pogorârea Sfântului Duh".

Aceste enunţuri vin ca să facă diferenţierea firească dintre pâine trupească - cea de toate zilele - şi Pâinea vieţii - cea spre fiinţă sau fiinţare, amintită şi în rugăciunea Tatăl nostru.

Dacă mana a izbăvit de moartea trupească pe evreii conduşi de Moise în Pustiul Sinai, potolindu-le foamea vremelnică, Pâinea-Hristos Se dăruieşte oamenilor ca hrană şi apă, care - odată consumate - împiedică moartea duhovnicească, oprind pentru veşnicie senzaţiile de foame şi de sete. Prin aceste cuvinte, Hristos Domnul făgăduieşte omului dobândirea stării de nestricăciune, prin împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine, adică prin comuniunea cu cinstitul Trup şi scumpul Sânge al Dumnezeu-Omului, Care ni Se dă ca Pâine a vieţii.

Mântuitorul persistă să vorbească despre Sine, continuând paralela dintre moarte şi nemurire, dintre mana din Pustiul Sinaiului şi Pâinea vieţii: „Eu sunt Pâinea vieţii. Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu mai moare" (Ioan 6, 48-50). Aceste cuvinte evidenţiază şi faptul că doar cel ce se hrăneşte cu Pâinea vieţii va dobândi nemurirea în Hristos.

In clipele imediat următoare, Iisus Hristos îi şochează pe ascultătorii Săi, zicând: „Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu" (Ioan 6, 51). Fiind limitaţi doar la o gândire strict omenească, toţi cei care au auzit asemenea cuvinte s-au întrebat pe bună dreptate: „Cum poate Acesta să ne dea trupul Lui să-L mâncăm?" (Ioan 6, 52). Sfântul Chiril al Alexandriei - interpretând enunţul de mai sus - afirmă că Fiul lui Dumnezeu a vorbit despre patima trupului Său, care se va da ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Marcu 10, 45): „Voi muri - zice - pentru toţi (ca) să-i fac vii prin Mine; şi am făcut trupul Meu preţ de răscumpărare pentru trupul tuturor".

Dumnezeu-Fiul merge spre moarte de bunăvoie, aducându-Se ca jertfă de mult preţ pentru viaţa lumii. Caracterul benevol al morţii lui Hristos Domnul se desprinde chiar din spusele Sale. El nu mai spune - ca în versetul 32 - „Tatăl dă", ci „Eu voi da". Se observă din modul cum Se exprimă că hotărârea de a muri, pe care a luat-o Mântuitorul, îi aparţine; nu îi este impusă de nimic altceva, decât de dragostea nemărginită faţă de creatura Sa.

Sfântul Ioan Teologul ne surprinde - în Evanghelia sa - printr-un detaliu foarte important. Dacă evangheliştii sinoptici, atunci când vorbesc despre corpul Fiului Omului, folosesc cuvântul owpa - adică trup - autorul celei de-a patra Sfinte Evanghelii foloseşte substantivul oap^, care înseamnă carne. Acest termen subliniază încă o dată - dacă mai era nevoie - realitatea întrupării, a morţii şi a învierii lui Hristos. De asemenea, el exprimă şi realitatea prezenţei trupului lui Iisus Hristos în pâinea şi vinul euharistic.

Sfântul Teofilact al Bulgariei vede împlinirea acestei profeţii - pe care Fiul lui David o face despre patima Sa - în cadrul instituirii Tainei Sfintei Euharistii, care nu este altceva decât o anticipare - şi în acelaşi timp - o trăire tainică a Jertfei sângeroase de pe Golgota.137 în joia anterioară sărbătoririi Paştelui iudaic, Iisus Hristos a stat pentru ultima oară la masă împreună cu ucenicii Săi. Autorii evangheliilor sinoptice ne fac cunoscut faptul că - „pe când mâncau ei - Iisus, luând pâinea şi mulţumind, a frânt şi a dat ucenicilor Săi, zicând: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, l-a dat lor, zicând: Beţi dintru acesta toţi; acesta este sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor" (Matei 26, 26-28; Marcu 14,22-24).

Prin aceste cuvinte învăţătorul le spune Sfinţilor Săi Apostoli că îşi va da viaţa ca jertfă pentru iertarea păcatelor întregii omeniri. Dacă în Vechiul Testament arhiereul aducea jertfă un animal pentru iertarea păcatelor poporului ales, în Noul Testament, Arhiereul-Hristos Se aduce pe Sine ca jertfă pentru spălarea păcatelor întregii umanităţi. Pâinea pe care Iisus a dat-o spre mâncare ucenicilor Săi este aceeaşi pâine pe care învăţătorul a numit-o - în sinagoga din Capernaum - ca fiind „trupul Meu" (Ioan 6,51).

In chip tainic, luând în mâini trupul Său - adică pâinea - l-a frânt şi rupând şi împărţind ucenicilor, Fiul Omului a prevestit Jertfa sângeroasă de pe Cruce. Paharul pe care Mântuitorul l-a dat Sfinţilor Apostoli - pentru a bea din el - conţinea adevăratul şi scumpul Său sânge, care - odată vărsat în chip tainic - a devenit temelia noii Legi sau a Noului Testament. Aşa cum Legea veche a fost pecetluită cu sânge de animal, tot aşa Legea nouă a fost întemeiată pe sângele Dumnezeu-Omului Iisus Hristos.

La Cina cea de Taină, Mântuitorul a instituit o nouă jertfă, care se caracterizează prin dăruirea de bunăvoie a vieţii pentru un scop universal. Hristos-Arhiereul cel veşnic a frânt pâinea, mulţumind. Sfântul Teofilact al Bulgariei interpretează acest gest de mulţumire, arătând că, prin el, Fiul lui Dumnezeu ne învaţă să primim cu mulţumire orice necaz, care ne va străbate viaţa, fără să deznădăjduim în mila Tatălui ceresc. De asemenea, această atitudine ne descrie şi starea de mulţumire, pe care Domnul a avut-o în timpul sfintelor Sale patimi. Mielul lui Dumnezeu a primit moartea fără să Se întristeze, adică de bunăvoie, dorindu-o chiar (Luca 12,50).139

Prezenţa reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie - adică sub chipul pâinii şi vinului transformate în Sfântul Trup şi Sânge al Domnului Hristos - este mărturisită de cuvintele care constituie întemeierea însăşi a Jertfei celei noi prin cuvintele: „Acesta este trupul Meu... acesta este sângele Meu" (Matei 26, 26, 28; Marcu 14, 22, 24; Luca 22, 19-20), întărite prin sublinierea: „Căci trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură" (Ioan 6,55).

Sfântul Teofilact al Bulgariei vede în aceste cuvinte dovada existenţei efective a lui Hristos în Sfânta Euharistie: „Acesta este trupul Meu arată că însuşi trupul Domnului este pâinea care se sfinţeşte pe altar, iar nu (o) închipuire, că nu a zis: Acesta închipuieşte trupul Meu, ci acesta este trupul Meu". Acest adevăr a fost înţeles de Sfinţii Apostoli şi a fost mărturisit de urmaşii lor până în zilele noastre.

Sfântul Ignatie al Antiohiei mărturiseşte - în scrierile sale - că în Sfânta Euharistie pâinea este chipul văzut al trupului real al Mântuitorului, Care a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire. Deşi creştinii erau acuzaţi de canibalism, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful - în prima sa apologie în favoarea creştinilor, către Pompilius Pius - îi apără pe sfinţi - adică pe primii creştini, care au primit Evanghelia lui Hristos - fără să nege adevărul despre Sfânta Impărtăşanie, ci mărturisindu-l şi explicându-l: „Căci noi nu primim Aceasta ca pe o pâine comună şi nici ca pe o băutură comună; ci - după cum, prin Cuvântul lui Dumnezeu - Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, S-a întrupat şi a avut în vederea mântuirii noastre şi trup şi sânge, tot astfel şi hrana transformată în Euharistie, prin rugăciunea Cuvântului celui de la El..., am fost învăţaţi că este atât trupul, cât şi sângele Acelui Iisus întrupat".

Sfânta Euharistie este cea prin care se realizează între Mielul lui Dumnezeu şi cel ce se împărtăşeşte cea mai intimă unire între două persoane; însuşi Mântuitorul subliniază această realitate: „cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el" (Ioan 6, 56). Sfântul Chiril al Alexandriei - explicând adânca comuniune între Pâinea-Hristos şi cel ce se împărtăşeşte - spune că prin primirea Sfintei Taine, creştinul se face una cu Hristos. Astfel, el se află în Hristos şi Hristos în el: „Căci precum, dacă cineva uneşte o ceară cu altă ceară, va vedea desigur pe una în alta, la fel - socotesc - şi cel ce primeşte trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi bea cinstitul Lui sânge... se face una cu El, amestecându-se şi unindu-se cu El, prin împărtăşire, întrucât el se află în Hristos şi Hristos în el."

Teologul rus Paul Evdochimov explică unitatea dintre Hristosul euharistie şi credinciosul care se împărtăşeşte, spunând că acesta devine „consangvin şi contrupesc" cu Mântuitorul, având aceeaşi substanţă cu împăratul; adică cu Hristos Domnul. Dacă Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că cel ce se împărtăşeşte se preface în Hristos, Sfântul Chiril al Ierusalimului zice că omul cuminecat se face purtător de Hristos, ajungând să fie părtaş firii dumnezeieşti.

Hrisostom Filipescu
Fragment din cartea "Monografie hristologică', Editura I.C.S.E.M.

Cumpara cartea "Monografie hristologică"

 

• Hristologia Sfantului Maxim Marturisitorul
  Publicat in : Sfantul Maxim Marturisitorul
• Hristologia in teologia contemporana
  Publicat in : Dogma
• Hristologia in lumina traditiei canonice a Bisericii Ortodoxe
  Publicat in : Drept bisericesc
• Hristologia Sfantului Chiril al Alexandriei in perspectiva dialogului cu Bisericile Necalcedoniene
  Publicat in : Dogma
• Parintele Dumitru Staniloae - Hristologia Sinoadelor
  Publicat in : Dogma

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: