Hristos a fost răstignit „de lumea aceasta”, de păcatul, de răutatea, de lupta ei împotriva lui Dumnezeu. In istoria pământească, în timpul nostru pământesc, iniţiativa Crucii aparţine păcatului, după cum îi aparţine şi acum fiecăruia dintre noi, căci prin păcatele noastre „îl răstignim din nou în noi pe Fiul lui Dumnezeu şi-L batjocorim” (Evr. VI, 6).
Dacă Crucea - arma pedepsei infame - a devenit simbolul cel mai sfânt al credinţei noastre, al nădejdii şi al iubirii, daca Biserica nu încetează a proslăvi puterea ei de nepătruns şi de nebiruit, dacă vede în Cruce „frumuseţea universală” şi „vindecarea făpturii” şi mărturiseşte că „prin Cruce a venit bucurie.» toată lumea”, acestea desigur fiindcă Hristos, cu aceeaşi Cruce care reprezintă esenţa păcatului prin lupta împotriva lui Dumnezeu, a biruit acest păcat: fiindcă, prin moartea pe Cruce, care împărăteşte în lume şi părea că triumfă ca o ultimă biruinţă, a fost distrusă moartea însăşi; în sfârşit, fiindcă din adâncul acestei biruinţe a Crucii a răsărit bucuria învierii.
Dar ce transformă mereu Crucea în această biruinţă, dacă nu iubirea lui Hristos, aceeaşi Iubire Dumnezeiască pe care a arătat-o şi a dăruit-o El la Cina cea de Taină, ca esenţa şi slava împărăţiei lui Dumnezeu? Şi unde, dacă nu la Cina cea de Taină, s-a săvârşit acea autodăruire întreagă şi deplină a acestei Iubiri, care în „lumea aceasta” a determinat Crucea: trădarea, răstignirea, patimile şi moartea ca fiind inevitabilei. Tocmai despre această legătură dintre Cina cea de Taină şi Cruce, despre legătura lor ca descoperire a împărăţiei lui Dumnezeu şi biruinţa ei mărturiseşte şi Evanghelia, şi slujirea divină bisericească, dar mai ales -slujbele, uimitoare prin profunzimea lor, din Săptămâna Patimilor.
Aceste slujbe se referă tot timpul la Cina cea de Taină, la acea noapte care o înconjoară din toate părţile şi în care străluceşte în chip deosebit lumina ce sărbătoreşte Iubirea. Cina a fost parcă pregătită din veac în „foişorul cel mare”, în care Hristos a săvârşit-o cu ucenicii Săi. Aceasta este noaptea păcatului, noaptea ca esenţă a „lumii acesteia”. Şi iată, acum ea se îngustează până la limită, se pregăteşte să înghită şi această ultimă lumină ce luminează în ea. Deja „prinţii omeneşti s-au adunat la un loc împotriva Domnului şi Hristosului lor”, s-au plătit treizeci de arginţi - preţul trădării; mulţimea, incitată de conducătorii ei, iese cu arme la drumul ce duce la Grădina Ghetsimani.
Cu acest întuneric - şi aceasta este foarte important pentru înţelegerea bisericească a Crucii - este învăluită chiar şi Cina cea de Taină. Hristos cunoaşte că „mâna celui care-L vinde stă cu El la masă” (Lc. XXII, 21). Tocmai de la Cina cea de Taină, din lumina ei, „luând bucata”, iese Iuda în această noapte îngrozitoare, iar la scurt timp iese şi Hristos. Dacă în slujbele din Joia Mare, ziua propriu-zisă a amintirii Cinei de Taină, bucuria se împleteşte permanent cu tristeţea, dacă Biserica aminteşte iarăşi şi iarăşi nu numai de lumină, dar şi de întunericul ce a învăluit-o, aceasta pentru că, în dubla ieşire a lui Iuda şi apoi a lui Hristos, din aceeaşi lumină în acelaşi întuneric, Biserica vede şi cunoaşte începutul Crucii, atât ca taină a păcatului, cât şi ca taină a biruinţei împotriva lui.
Taina păcatului. Ieşirea lui Iuda este limita şi culmea acelui păcat, care îşi are începutul în Rai şi a cărui esenţă este căderea iubirii omului de la Dumnezeu, întrucât cu această iubire omul s-a ales pe sine, iar nu pe Dumnezeu. Prin această cădere începe păcatul, prin el se defineşte dinăuntru întreaga viaţă, întreaga istorie a lumii ca lume căzută, ca „lumea aceasta” care întru cel rău zace, ca împărăţia prinţului acestei lumi. Acum, prin ieşirea lui Iuda - apostol şi trădător - în această istorie a păcatului - a iubirii oarbe, intervertite, căzute -, iubirea a devenit furt, căci viaţa dată de Dumnezeu pentru comuniune cu El a fost furată „pentru sine” şi ajunge acum la capăt.
Sensul mistic, îngrozitor al acestei ieşiri este asemenea celei din Rai - Iuda iese, fuge din „Rai” şi se izgoneşte din el. El a fost prezent la Cina de Taină, Hristos i-a spălat picioarele, el a primit în mâinile lui pâinea iubirii lui Hristos, în această pâine lui i S-a dat însuşi Hristos. El a văzut, a auzit, a pipăit cu mâinile împărăţia lui Dumnezeu. Şi iată, asemenea lui Adam, înfăptuind păcatul originar al lui Adam, ducând întreaga logică îngrozitoare a păcatului până la limita lui, ei n-a voit împărăţia lui Dumnezeu. In Iuda, „lumea aceasta”, voinţa ei de a lupta împotriva lui Dumnezeu, iubirea ei căzută a devenit mai puternică. Şi această voinţă, în virtutea aceleiaşi logici îngrozitoare, a devenit inevitabil voinţa de a-L ucide pe Dumnezeu. După Cina de Taină, Iuda nu a avut încotro să meargă decât în întunericul uciderii lui Dumnezeu. Când se va săvârşi această voinţă, atunci se va epuiza şi viaţa cu care „trăieşte” şi atunci Iuda nu va mai aveaţi ieşire decât în autonimicire şi moarte...
Taina biruinţei. Intru Hristos, Care prin dăruirea Sa a arătat la Cina cea de Taină împărăţia Sa şi slava ei, în noaptea „lumii acesteia”, iese însăşi această împărăţie. După Cina cea de Taină, Hristos de asemenea nu are încotro ieşi decât la întâlnirea, la duelul mortal cu păcatul şi cu moartea, căci nu pot „coexista” cele două împărăţii - împărăţia lui Dumnezeu şi împărăţia prinţului acestei lumi. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său cel Unul-Născut ca să distrugă stăpânirea păcatului şi a morţii, să întoarcă la Sine făptura Sa, furată de la El de diavol, şi să mântuiască lumea. In acest fel, prin descoperirea împărăţiei Iubirii la Cina cea de Taină, Hristos însuşi Se condamnă la Cruce. Prin Cruce, împărăţia lui Dumnezeu - descoperită tainic la Cină - intră în „lumea aceasta” şi, prin această intrare, se transformă în luptă şi în biruinţă.
ALEXANDER SCHMEMANN
Fragment din cartea "EUHARISTIA. TAINA ÎMPĂRĂŢIEI", Editura Sophia
Cumpara cartea "EUHARISTIA. TAINA ÎMPĂRĂŢIEI"
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.