CAPITOLUL 3

Stăm în faţa magazinului micuţ şi ne uităm la cărţile prăfuite din vitrină. Cele mai multe sunt rupte sau au colţurile îndoite.

- Eşti sigură că nu vrei să mergem la Walmart, draga mea? întreabă bunica. Bunicului nu-i prea plac cărţile. Poţi să-i cumperi nişte ustensile pentru pescuit. Sau o cană, sau orice altceva.

- Vreau să caut şi aici, îi spun bunicii. Şi trebuie să îţi cumpăr şi ţie un cadou. Ţie îţi plac cărţile.

- Aşa e, spune bunica.

Nu vrea să mă supere. Ii plac cărţile noi.

- Trebuie să intru singură, ca să nu vezi ce iau, spun eu. Imi dai banii, te rog?

Bunica scoate din portofel bancnota de zece dolari pe care am câştigat-o când am dat cu grebla prin curte.

- Sigur te descurci?

- Da, sigur.

- Bine, atunci mă duc la Starbucks să beau nişte cafea şi să citesc până termini ce ai de făcut.

Bunica mă îmbrăţişează şi pleacă.

De îndată ce se îndepărtează, mă grăbesc să intru în anticariat. Nu vreau să-şi facă griji dacă stau prea mult.

Clopoţelul de la uşă sună când intru. Magazinul miroase a cărţi vechi şi a ceai - un miros prăfuit şi înţepător care îmi place de la început, în mijloc sunt rafturi mai înalte decât mine, iar altele stau aliniate pe lângă pereţi. Pe o tejghea din sticlă sunt expuse câteva cărţi care par foarte vechi. In spatele tejghelei se află o uşă prin care văd şi mai multe cărţi şi o canapea galbenă şi decolorată, cu umplutura ieşind pe alocuri.

- Vin imediat, se aude o voce groasă din camera din spate.

Dintr-odată mi se face teamă. Ce caut eu aici? Aş putea să intru în mare bucluc. înaintez către tejghea, strângând în pumn bancnota de zece dolari.

Pe uşă intră un bătrân cu un teanc de cărţi în braţe. Pare bătrân, cel puţin, căci are părul şi barba argintii, în afară de o şuviţă neagră pornind de la bărbie. Dar mâinile cu care ţine cărţile sunt imense, iar în mersul lui şi în spatele drept se citeşte putere. Poate că nu e chiar atât de bătrân, ia urma urmei.

- Cu ce te pot ajuta? mă întreabă el, aşezând cărţile pe tejghea.

- Am nevoie de un atlas, răspund eu îngrijorată.

Timp de o clipă, bărbatul mă măsoară din priviri, fără să scoată o vorbă.

- Părinţii tăi sunt aici? mă întreabă în cele din urmă cu voce joasă.

- Au murit, spun eu. Bunica bea cafea alături.

Vestea că au murit nu-i stârneşte nici o reacţie.

Se uită la mine fără să clipească din ochi şi nu-i pot citi expresia din spatele bărbii. Habar nu am la ce se gândeşte. Sau ce ar trebui să fac eu.

- Am mare nevoie de un atlas, şoptesc.

- Ce ţară te interesează?

- Sinai.

Înclină din cap.

- Cred că am un atlas în camera din spate care te poate ajuta, spune el. Ai timp să vii şi să te uiţi la el?

- Da, domnule.

- Vino în spatele tejghelei şi am să ţi-l arăt.

Ocolesc vitrina de sticlă şi îl urmez în spatele magazinului. E o cameră îngustă, plină de cărţi, cu o canapea ponosită, un birou, un calculator vechi şi un cuptor cu microunde. Intr-un colţ văd un frigider şi câteva perne şi pături. Mă întreb daca locuieşte aici. E frig, în ciuda radiatorului electric vârât în priză lângă birou.

Bărbatul se duce la birou şi deschide sertarul. Scoate o carte mare, cum sunt cele cu care oamenii îşi decorează măsuţele neutru cafea, şi aşază pe birou. Pe copertă are fotografia unui munte, iar titlul e Sinai. Oare nu înţelege? Chiar crede că vreau o carte despre Sinai?

- Asta cauţi? spune el, deschizând cartea.

Inaintez ca să pot vedea. Cineva a tăiat o gaură pătrată în mijlocul cărţii. Inăuntru se adăposteşte o icoană a lui Hristos.

- Da, spun eu.

Bărbatul se îndepărtează puţin de birou, se închină şi face două mătănii, apoi sărută cu blândeţe icoana, se închină şi face încă o metanie.

A trecut mult timp de când nu am mai făcut asta. Strâng laolaltă primele trei degete de la maia dreaptă şi trasez o linie invizibilă de la frunte până la stomac, iar apoi de ia umărul drept la cel stâng. Mă aplec şi ating pardoseala prăfuită. Am părul mai lung decât înainte. îmi cade peste faţă când mă înclin a doua oară şi trebuie să îl dau la o parte . Sărut icoana, mă închin şi mă înclin încă o dată. Simt două priviri aţintite asupra mea - a bărbatului şi a lui Hristos.

- Sunt părintele Inochentie, spune bărbatul. Cum te cheamă?

Părintele Inochentie? Preotul la care mă ducea domnul Liakos? Mă fâstâcesc şi mai tare. Nu am mai vorbit niciodată de una singura cu un preot, chiar dacă am crescut ortodoxa. Am fost mereu prea timidă.

- Sunt Hi - vreau să spun, sunt Euphrosvne, spun eu. Euphrosvne Matthevvs. Mama era Nicole şi tata, Alexander. Obişnuiam să mergem la Sfântul loan.
Preotul încuviinţează din cap.

- Imi amintesc de ei, spune. Cred că v-am văzut pe tine şi pe - nu ai cumva o soră?

- A murit, spun eu.

Simt o durere în gât şi înghit în sec.

Păruitele [nochentie înclină capul.

- Imi pare foarte rău.

- Domnul Liakos mă ducea să vă întâlnesc, spun eu. Credea că sunteţi încă în viaţă.

- Dascălul Mark? întreabă el, ridicându-şi repede privirea. Ştii ce s-a întâmplat cu el?

- A murit şi el, îi răspund. Nişte bărbaţi ne-au oprit pe drum şi l-au omorât. Eu am fugit.

E prima oară când povestesc cuiva ce s-a întâmplat. Poliţiştii, doctorul Snead, bunica şi bunicul rn-au întrebat iar şi iar.

Părintele Inochentie se prăbuşeşte pe scaun şi îşi acoperă faţa cu mâinile.

- Cum am să-i spun lui Daniei? se întreabă el.

- Dar, când au încercat să mă împuşte şi pe mine, s-a întâmplat ceva, continui eu. îmi amintesc cum am alergat prin pădure, căutând un loc în care să mă ascund, şi inima începe să îmi bată cu putere. Cred că a fost o minune. De aceea Mimi - vreau să spun, Mary - mi-a spus că ar trebui să vin şi să vorbesc cu dumneavoastră.

- Ce s-a întâmplat? mă întreabă preotul.

- Un bărbat mă urmărea. Şi ţineam icoana pe care mi-a dat-o mama...

- Ce icoană?

- A Sfântului Nicolae. Şi m-am întors pentru că l-am auzit apropiindu-se şi l a împuşcat.

Părintele Inochentie clipeşte din ochi.

- Cine a împuşcat pe cine?

- Bărbatul care mă urmărea l a împuşcat pe Sfântul Nicolae, spun eu. Vreau să spun, voia să mă împuşte pe mine, dar ridicasem icoana şi glonţul l-a nimerit pe Sfântul Nicolae, nu pe mine. Nici măcar nu a străpuns lemnul. I-a rămas înfipt în piept. Şi când l-am scos...

Mă opresc.

- Când l-am scos a început să sângereze.

- Unde e icoana acum? mă întreabă părintele Inochentie.

Pare atât de calm... M-a auzit, măcar?

- Am ascuns-o în pădure. Intr-o scorbură, îi răspund. Dar, acum câteva nopţi, am avut un vis şi cred că trebuie să mă întorc să o caut...

Mă întrerupe clinchetul clopoţelului de la uşă.

- Hillary? se aude vocea bunicii.

Şi eu, şi părintele Inochentie tresărim.

- Sunt aici, în spate, vin acum! strig eu.

Preotul închide repede cartea cu Sinai şi se ridică.

- O să iau legătura cu tine în curand, prin Mary, spune el cu vocea joasă. Intre timp, sa nu faci nimic periculos.

Incuviinţez din cap.

- Unde eşti, Hillary? O să întârziem la şedinţa cu doctorul Snead.

- Am spus că vin acum, răspund eu.

Lângă uşă e un teanc de romane de dragoste, înhaţ un volum mai puţin ferfeniţit şi mă grăbesc afară.

Părintele Inochentie vine după mine.

- Sper că ai găsit ce căutai, spune el, apăsând nişte butoane de la casa de marcat.

- Da, pă... vreau să spun, da, domnule. Cât costă?

Bunica vine lângă mine, sorbind din cafea şi uifându-se !a cărţile vechi din vitrină. Habar nu are ce se intâmplă.

- Bunico, nu te uita la cadou! spun eu.

- Cărţile broşate sunt un dolar bucata, spune preotul.

Ii intind bancnota de zece dolari, iar el îmi dă restul şi o pungă de hârtie pentru carte.

- Mulţumesc, spun eu, Sărbători fericite.

- Crăciun fericit, spune el încet.

Bunica se uită in sus, mijindu-şi ochii de parcă l-ar fi auzit spunând un cuvânt urât.

- Haide, e vreumea să plecăm, spune ea, luându-mâ de mana şi trâgându-mă afară din magazin.

Clatină din cap in timp ce ne îndreptăm spre maşină.

- Bietul om... Nouă, bătrânilor ne e cel mai greu să ne obişnuim cu schimbările.
Stau in maşină şi mă prefac că citesc din Cine numără stelele?, gândindu-mă de fapt la ce s-a întâmplat. Un preot a rămas în viaţă. Preotul pe care voia să îl întâlnească domnul Liakos. Cum a scăpat? Inseamnă că Ortodoxia incâ mai există? A spus ceva despre Daniel, fiul domnului Liakos. Trăieşte şi el? Era plecat din ţară în ziua de Paşti. Nu-mi aduc aminte unde, prin Europa cred.

Mă supără ceva. Ceva ce nu vreau si mă supere, ceva la care nu vreau să mă gândesc, dar care nu vrea să îmi iasă din minte. E atât de rău, încât pun cartea jos şi încep să mă trag de degete.

De ce trăieşte părintele Inochentie?

N-ar trebui să mă gândesc la asta.

De ce a scăpat cu viaţă, iar părinţii mei şi Kat sunt morţi? Nu-i drept! Erau oameni obişnuiţi, iar el, preot. Ar fi trebuit să moară ei, mai degrabă.

Mi-e ruşine de mine. Nu-mi vine să cred că am astfel de gânduri, dar e un lucru care mă supără cu adevărat. Părintele Inochentie a fost preot. A fost printre cei mai credincioşi oameni din biserică. A fost un conducător. De ce să trăiască in timp ce oamenii de care ar fi trebuit să aibă grija sunt morţi? Nu-i drept. Nu-i drept că familia mea a murit, iar el nu.

Păi, vrei să moara şi el? Asta nu rezolvă nimic, imi spun cu jumătate de gură. Nu stiu ce sa răspund. N-ar schimba lucrurile cu nimic in bine şi e groaznic să ai un astfel de gând, dar nu mi se pare drept.

Ai rămas şi tu in viaţa. Şi erai ortodoxa, iar Olivia nu. N-ar trebui să trăiasca în locul tau ? Care-i diferenţa?

Ori de câte ori mă gândesc ia Olivia, mă copleşeşte un sentiment de vinovăţie. Nu mă gândesc la ea destul. Nu pot să simt mai multă tristeţe decât atât şi cea mai mare parte din ea este pentru mama, pentru tata şi pentru Kat. Dar Olivia se purta frumos cu mine. Era o verişoară de treabă. Mă lăsa să merg pe bicicleta ei de fiecare dată când veneam în vizită şi uneori mă lăsa să fac poze cu aparatul ei scump, care încă mai folosea film adevărat.

Părintele Inochentie nu merită să fie în viaţă în timp ce părinţii mei sunt morţi, iar eu nu merit să fiu în viaţă în timp ce Olivia e moartă. Nimic nu e drept pe lumea asta.

Oamenii par să trăiască şi să moară la întâmplare. De parcă Dumnezeu nici măcar nu deţine controlul. Ne cere să facem tot felul de lucruri, iar apoi nu ne poartă de grijă.
Dar a avut grijă de tine.

Îmi amintesc de împuşcătură, de cădere, de glonţul înfipt în icoană.

Dar de ce eu?

Nu scot o vorbă, uitându-mă la coperta cărţii. Nu înţeleg. Am văzut o minune. Am văzut-o cu adevărat. Icoana a oprit glonţul, iar Sfântul Nicolae a început să sângereze când l-am scos. Aşa că Dumnezeu poate să salveze oamenii de la moarte.

Aproape că mă înfurii. Dacă Dumnezeu deţine intr-adevăr controlul, atunci a ales să-i lase sa moară pe mama, pe tata, pe Kat şi pe domnul Liakos. E aproape la fel de rău ca si cand i-ar fi omorât cu mâna Lui. Nu pot sa sufar gândul ăsta. Dar m-a salvat pe mine, aşa ca nu ar trebui să mă înfurii pe El. Nu atâta timp cat sunt in viaţa. Poate că Dumnezeu e îngrozitor sau poate că a mai deştept decât mine. Pentru că nu reuşesc sa înţeleg. Şi mi-o frică să gândesc aşa. Inainte de Paşti, totul era simplu şi clar. Mergi la biserica, faci ce trebuie, eşti fericit, eşti în siguranţa. Acum totul e încurcat şi complicat.

Ajungem în parcarea de lângă biroul doctorului Sneud, iar eu suni nedumerită şi supărata. Au vreau să vorbesc cu el. Nu ştie nimic. Trebuie să .fie grozav când crezi că, dacă eşti om bun şi faci tot ce-ţi trece prin cap, o să rămâi toată viaţa fericit şi ia adăpost. L-a împuşcat cineva vreodată? L-a salvat vreodată un Dumnezeu care i-a lăsat părinţii lui să moară? Nu noi avem controlul, sărmane fiinţe mărunte. Ni se intâmplă lucruri pe care poate că le merităm, poate că nu.

Gândindu-mă la toate acestea m-arn tulburat peste măsură şi am ochii în lacrimi când urcăm scarile şi ne înregistrăm la receptive.

Totul e fals, îmi spun eu, uitandu-ma la florile din plastic şi la scaunele incommode. Lumea intreaga e falsa si diluată - sărbătorile, oamenii, vaza cu „trebuie să-i acceptăm pe toţi" pe care mi-o tot spune doctorul Snead. Cum pot toţi să trăiască în ea fără să o ia razna? Bunicii mei, domnişoara Linda, ceilalţi copii de la şcoală? Chiar îşi închipuie că asta e tot?

Poate că eu ştiu mai bine pentru că am trecut prin atâtea. Sau poate că am înnebunit şi încerc să dau vieţii un înţeles.

- Hillarv?

Vocea doctorului Snead inii întrerupe gândurile. lată-l, privindu-mă prin ochelarii cu rame groase, cu dosarul meu sub braţ.

- Vreau să plec acasă, spun eu.

- Poftim? spune bunica, uimită.

- Vreau să plec acasă, repet eu.

- Hillarv ce-ar fi să intri măcar pentru câteva minute, ca să vorbim despre...

- Nu vreau să vorbesc despre nimic! Nici unul dintre voi nu înţelege!

Mă ridic în picioare. Incep să plâng de-a binelea, iar cealaltă pacientă din sala de aşteptare, o doamnă între două vârste cu o tunsoare scumpă, se preface că îşi citeşte revista.

- Ştiu că aşa te simţi acum, începe doctorul Snead, dar eu îi tai vorba.

- Nu ştiţi nimic despre asta, suspin. Lăsaţi-mă în pace. Vreau să plec acasă.

Mă întorc spre uşă, dar bunica mă prinde de braţ. Mă smulg din strânsoarea ei şi încep să plâng mai tare, pentru că mă doare.

- Vreau să plec acasă, strig eu, şi nu ştiu dacă vorbesc despre casa bunicii sau despre casa mea cea veche sau despre un ioc unde totul are înţeles şi cineva poate să mă îmbrăţişeze.

Vreau să vorbesc cu Mimi sau cu părintele Inochentie şi să-i întreb de ce se întâmplă lucruri rele.

- Dacă tot suntem aici, intra p rbeste cu doctorul Snead, spune bunica.

Mă aşez la loc pe scaun şi tremur cu faţa ascunsă în mâini.

- Haide, Hillarv. Poţi să faci asta. O să te simţi mai bine după ce îţi descarci sufletul, spune doctorul Snead, lăsându-şi mâna grea pe umărul meu.

Mai plâng puţin, iar apoi intru în cele din urmă în birou. Dar mă simt amorţită. Stau jos şi îl ascult pe doctorul Snead vorbind despre sentimente împărtăşite şi despre diverse tipuri de familii şi despre spiritul sărbătorilor şi îi examinez şireturile de la pantofii sport.

- Te simţi mai bine? mă întreabă el la sfârşitul şedinţei.

- Nu ştiu, răspund eu.

Georgia Briggs

Fragment din volumul "Icoana, o poveste despre puterea credintei"; Editura Sophiei

Cumpara cartea "Icoana, o poveste despre puterea credintei"
 

• Minunile se fac in cooperare
  Publicat in : Predici de duminica
• Minunile Sfintei Parascheva
  Publicat in : Sfanta Cuvioasa Parascheva
• Minunile Sfantului Efrem cel Nou in viata noastra
  Publicat in : Credinta