Făcând comparaţie între abordarea seculară şi cea creştină a imaginaţiei şi fanteziei, vedem o diferenţă semnificativă între ele din punctul de vedere al evaluării fenomenului respectiv. Din punct de vedere secular, imaginaţia reprezintă puterea activă fundamentală în procesul de creaţie şi joacă un rol enorm în viaţa omului; dimpotrivă, din punct de vedere creştin în sfera religios-duhovnicească imaginaţia trebuie neapărat controlată şi limitată treptat. Deşi în mai mică măsură, această regulă se aplică şi în viaţa cotidiană a creştinilor, unde imaginaţia joacă rolul unui cal troian în pătrunderea diverselor patimi în sufletul omenesc.

Să analizăm sub câteva unghiuri situaţia dată. In primul rând, în cazul dat este posibilă o anumită abordare de compromis, care împacă ambele perspective. Problema este că nivelul optim de dezvoltare a imaginaţiei într-o sferă sau alta (religioasă, ştiinţifică, artistică, cotidiană etc.) este diferit: în religie este minim, pe când în creaţia artistică este maxim, celelalte tipuri de activitate fiind repartizate între ele sub forma unui spectru continuu. Atunci ambele puncte de vedere sunt corecte, dar fiecare în domeniul său: corectă este şi limitarea imaginaţiei în sfera religioasă, potrivit experienţei ascetice creştine, şi o libertate întrucâtva mai mare a imaginaţiei în sfera nereligioasă1. Totuşi, şi din această perspectivă dezvoltarea necontrolată şi totală a imaginaţiei, căreia i se face propagandă în literatura „peripsihologică” de popularizare, nu are nici o bază general stiinţifică sau particular psihologică. Dacă e să abordăm această problemă într-un mod adevărat ştiinţific, în primul rând trebuie neapărat sa eliminam nivelul optim de dezvoltare a imaginaţiei pentru fiecare tip de activitate, luând în considerare şi particularităţile individuale ale fiecăruia. In principiu, aici nu se aplică principiul „cu cât mai mult, cu atât mai bine”, fiindcă imaginaţia trebuie folosită în mod adecvat: ea trebuie dezvoltată în cazurile când este mai mare nevoie de ea, controlată şi frânată atunci când este mai puţin necesară.

In al doilea rând, ar fi util să luăm în considerare dezvoltarea imaginaţiei ca funcţie psihică şi imaginaţia dezvoltată - ca însuşire a personalităţii. Aceasta din urmă nu este altceva decât personalitatea fantezistului. In forma sa pasivă, fantezistul reprezintă un constructor - inofensiv din punct de vedere social - de „castele în Spania” Există însă şi tipul activ de fantezist, ce năzuieşte spre „cucerirea spaţiului şi timpului”, construirea comunismului în ţară ş.a.m.d. Din punct de vedere creştin, ambele tipuri sunt evaluate la fel de negativ, fiindcă puterile şi talentele date de Dumnezeu sunt ori îngropate (primul tip), ori folosite în scopuri rele (al doilea tip).

In al treilea rând, dacă e să acutizăm diferenţa dintre abordarea creştină şi cea psihologică a imaginaţiei, putem observa că ea (după părerea noastră) decurge în mod absolut logic din modurile respective în care creştinismul şi psihologia abordează omul şi lumea (moduri care sunt diametral opuse), din atitudinile lor generale în ce priveşte viziunea asupra lumii.

Potrivit învăţăturii de credinţă creştine, omul contemporan şi lumea contemporană se află în starea de cădere, şi de aceea au nevoie de înnoire şi de curăţire - inclusiv de imaginaţia hipertrofiată, fiindcă aceasta reprezintă una dintre urmările căderii. Din punct de vedere secular, cu omul şi cu lumea totul este în regulă, şi omul trebuie neapărat să se adapteze cât mai mult la lumea exterioară în starea ei actuală. Şi aici apare o dublă capcană, din care mintea secularizată nu poate nicidecum ieşi prin propriile puteri: imaginaţia păcătoasă transformă lumea de mii de ani aşa cum îi convine, iar după aceea lumea influenţează şi adaptează la sine în acelaşi mod oamenii care vin în ea. Se formează un cerc vicios: imaginaţia hipertrofiată a omului individual îi este necesară acestuia pentru a se putea integra în această lume, iar lumea, compunându-se din oameni de acest fel, susţine sau chiar măreşte gradul necesar de dezvoltare a imaginaţiei. Din punct de vedere creştin, ieşirea din această situaţie există, şi ea constă în transfigurarea şi curăţirea omului însuşi, în primul rând a imaginaţiei lui. Şi noi considerăm că pentru psihologi ar fi de interes şi de folos multiseculara experienţă creştină în acest domeniu.

Fragment din cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ"

Nota:

1 Această împărţire a vieţii creştine în „sfera religioasă” şi „sfera nereligioasă” nu e lipsită de pericole. Din perspectiva patristică, trezvia trebuie să fie permanentă, nu un atribut al răgazurilor pe care „ni le croim pentru viaţa religioasă” - şi în momentul în care dai frâu liber imaginaţiei într-o sferă de activitate, nu se ştie cât de uşor o vei mai controla după aceea în cea „religioasă”. Oricum, discuţia care urmează, mai ales în ultimul paragraf, este una deosebit de interesantă şi actuală (n. trad.).

• Fantezia ca substitut al realitatii
  Publicat in : Religie
• Infranarea
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: