„Bun medicament este boala pentru mântuire. ” (din grăirea părintelui Paisie de la Mănăstirea Frasinei)

Părintele Nicodim Bujor a fost de mic copil predispus la boli. Ne amintim că a fost botezat a doua zi de la naştere, crezându-se că va muri. Scarlatina din copilărie l-a sensibilizat o dată în plus pentru tot restul vieţii, aşa cum reiese (şi) dintr-un mic bilet adresat unor cunoştinţe, prin anii ’70: „Scumpii mei, oare vă fac vreo greutate dacă vă cer tablete de Carbocif. Cât de multe. Pentru că pe aici şi-n împrejurimi nu se găseşte Carbociful. Din copilărie, de la scarlatină, am rămas cu defecţiuni intestinale, pe la bilă, fiere, ficat. Doctorii mi-au prescris câte două tablete după fiecare masă - zilnic, aceasta să fac.” Cu toate acestea, a dus o viaţă ascetică impresionantă, Dumnezeu întărindu-l în mod vădit şi minunat. Vreme de aproape 40 de ani petrecuţi în mănăstire, s-a achitat admirabil de toate responsabilităţile care-i reveneau în calitate de monah, slujitor la Sfântul Altar, secretar şi egumen, îndeplinind patericul ascultările inerente vieţii călugăreşti. în tinereţe, era foarte energic şi avea un mers rapid. Sora Mia Rădulescu relata că „nu puteai să te ţii după dânsul”, atât de iute era, „nu ştiai când era la Sf. Gheorghe sau la Sf Nicolae ” (cele două biserici ale Mănăstirii Cernica, situate pe două insule, la câteva sute de metri distanţă).

Cu toate acestea, încă de atunci, i s-a profeţit de către unii călugări bătrâni că, mai târziu, va avea probleme cu picioarele şi nu va mai putea să meargă în acel mod, lucru care s-a adeverit, chiar dacă dumnealui nu i-a venit să creadă, pe vremea aceea.Deşi a avut de timpuriu unele „semnale”, râvna tinereţii şi ajutorul divin l-au îmbărbătat pentru a continua îndeplinirea exigenţelor deloc mici ale traiului monahal. „Dă sânge şi ia Duh!” - spunea Awa Longhin din Patericul egiptean, iar Părintele Nicodim nu s-a menajat din punct de vedere trupesc, având înaintea ochilor duhovniceşti idealul nobil al vieţii celei noi întru Hristos. Nu a fost omul jumătăţilor de măsură, al compromisurilor care i-ar fi pus în pericol mântuirea. Nu a intrat în monahism cu vreun gând de ascensiune în ierarhia bisericească sau pentru a-şi asigura o existenţă tihnită între zidurile unei mănăstiri. Departe de Sfinţia Sa au fost eleganţa vestimentară, mâncărurile alese, manierismul comportamental ori caracterul de om scrobit.

In general, un călugăr, trăitor în duhul filocalic, are o altă abordare a problemelor vieţii şi, în particular, a bolii, decât oamenii din lume. O singură menţiune de acest fel este, credem, de ajuns, pentru a sesiza diferenţa semnificativă de optică duhovnicească, aşa cum reiese din cuvintele unui nevoitor athonit: „A fi bolnav este pentru cineva o cercetare dumnezeiască. Boala e cel mai mare dar de la Dumnezeu. Singurul lucru pe care omul îl poate oferi lui Dumnezeu este durerea.” Aceste afirmaţii atât de tranşante necesită unele explicaţii, pe care le găsim - de exemplu - la un savant şi mărturisitor din secolul trecut: „Omul cuprins de suferinţă îşi limpezeşte sufletul.

In loc de mânios, e potolit; în loc de zgârcit, e darnic; în loc de vorbe înţepate, e duios şi cumpătat la vorbe. S-au văzut oameni pentru care o boală sau o altă nenorocire a fost începutul îndreptării lor.” Părintele Nicodim însuşi mărturisea: „în viaţa mea, niciodată nu am fost mai intim unit cu Dumnezeu Treimic şi cu Puterile Cereşti înrudit, ca în vremea de boală. Toiagul şi varga Sa m-au mângâiat." Om al jertfei de sine - ca puţini alţii - a avut, însă, în acelaşi timp, discernământul de a nu refuza îngrijirea sănătăţii, fiind conştient că astfel poate fi de tului Altar, cu sfatul şi cu rugăciunea. Era o atitudine asemănătoare celei a marilor păstori de suflete care, în vremea persecuţiilor, deşi ar fi dorit martiriul, se puneau la adăpost, pentru a nu-i părăsi pe creştinii (unii dintre ei, mai slabi în credinţă) încredinţaţi lor de către Hristos. Intr-o scrisoare din 1986, recunoştea cu smerenie: „Am rămas pus la respect: să fac ascultare de inima cea bolnavă; eu să ascult de dânsa, iar nu ea de mine, dacă vreau să fiu pregătit pentru Ziua Domnului.” Putem adăuga şi înţeleptul său răspuns, oferit cândva la întrebarea privind importanţa întreţinerii sănătăţii fizice: „Cu acest trup împlinim faptele cele bune, cerute de către Domnul Dumnezeu ...”

La început, a avut chilia în partea dreaptă a clopotniţei, dar, întrucât acolo era scara de la stăreţie, nu avea linişte. De îndată ce s-a eliberat o chilie în partea de miazănoapte, „a patra, pe stânga”, s-a mutat acolo, dar, în curând, s-a îmbolnăvit. La ecograf a fost diagnosticat cu un cancer la splină. Prin tratament, însă, s-a vindecat şi, la un nou control, s-a constatat că dispăruse, fiind depistat în stare incipientă. Fără îndoială că şi rugăciunea personală a avut un rol important în tămăduire.

Tot aşa, fiind bolnav de plămâni, în tinereţe, s-a vindecat cu ajutorul Sfântului Dimitrie Basarabov. Spunea că a tras adânc în piept aer de la sfintele lui moaşte, cu mireasma lor minunată.

In 1949, s-a îmbolnăvit de icter infecţios (cataral). Din nou s-a considerat că este în pragul morţii, dar Pronia a hotărât altfel.

Un alt moment care i-a agravat sănătatea şi-aşa precară a fost cel în care, fiind trimis la Mănăstirea pentru a ţine cursuri la Şcoala Monahală de acolo, a fost nevoit să doarmă în atelierul de croitorie, negăsindu-se un alt loc mai potrivit, şi astfel a inhalat scame care i-au îmbolnăvit de astm aparatul respirator.

In iarna anului 1970, însă, o răceală puternică, transformată în pneumonie şi astm bronşic, avea să-l doboare pentru tot restul vieţii. Din mărturiile sale, ştim că s-a întors pe jos la Cernica, pe un viscol puternic, parcurgând astfel ... 85 de km, întrucât nu mai circula niciun mijloc de transport. A ţinut să respecte ascultarea care-i cerea să se înapoieze la un anumit termen, neavând nici posibilitatea de a lua legătura în vreun fel cu mănăstirea. De atunci, sănătatea i s-a şubrezit aproape iremediabil şi, cu mici intermitenţe, în următorii zece ani, a petrecut mai mult internat în diferite spitale şi sanatorii. Acest lucru i-a schimbat semnificativ modul de viaţă ascetic de până atunci, după cum nota mai târziu despre sine, cu smerenie, la persoana a treia: „Când s-a îmbolnăvit grav de piept, în 1970 - la vârsta de 55 de ani, duhovnicii mănăstirii l-au sfătuit să mănânce orice, [chiar] şi carne, până a nu fi internat în vreun sanatoriu şi să moară nespovedit, neîmpărtăşit, departe de preot, de biserică, de mănăstire.”

In 1972, a suferit o altă răceală violentă, la care s-a adăugat o complicaţie neaşteptată: a inhalat vapori de verde de Paris amestecat în varul cu care fusese zugrăvită chilia preluată în acel an. A aflat prea târziu faptul că monahul care locuise înainte acolo folosise în mod exagerat insecticidul, lucru care - de altfel - îi provocase moartea. „De atunci - scria în 1983 - mi-am avariat grav templul trupului meu viteaz, cu care nu am cunoscut ce este dor- mitarea şi moleşeala genelor mele sau ne-trezvia. In chip
neprevăzut, boala a intrat în aparatul respirator, când tuşea m-a răpus.”

Intr-un moment de cumpănă pentru arhiepiscopul Lucian Tomitanul, a fost solicitat să citească rugăciuni pentru izbăvirea de un duh al neputinţei care-i atacase picioarele, încât nu mai putea să meargă. Părintele i-a citit Molitfele Sfântului Vasile cel Mare, timp de mai multe zile, de luni până vineri. Văzând că rugăciunile nu au efectul scontat, bravul nevoitor ... a luat asupra sa, cu binecunoscutul spirit de jertfa, problema arhiereului, zicând: „Dacă nu vrei să ieşi din el, intră în mine!” Acela s-a făcut bine, dar Avva şi-a înrăutăţit ireversibil mersul, rămânând de atunci şi cu o zvâcnire a picioarelor, uneori. Ajungând vestea la urechile părintelui Sofian, acesta a rămas profund uimit de vitejia blândului păstor.

In 1980, după ce s-a pensionat şi a primit binecuvântarea de a locui la Ploieşti, considera acest loc „al 18-lea sanatoriu”, enumerând, printre altele, pe cele de la Baloteşti, Bisericani, Breaza, Cocoş, Govora, Saon, Slănic Prahova, Techirghiol sau spitalele din Bucureşti: Colentina, Brâncovenesc şi Sfânta Ecaterina.

Pe parcursul uneia dintre aceste spitalizări, s-a încercat chiar asasinarea sa, printr-un bolnav psihic, care nu putea fi tras la răspundere, dar a fost avertizat la timp şi a scăpat in extremis. Atunci când respectivul s-a apropiat de salonul în care se afla, a plecat şi s-a ascuns ... în toaletă, lăsând patul ca şi cum s-ar fi aflat acolo, sub pătură. Nefericita „unealtă” a Vrăjmaşului a intrat în salon, a mers la pat şi a înfipt de mai multe ori un cuţit prin pătură, cu intenţia evidentă de a-l înjunghia, după care a fugit.

Toţi au ţipat îngroziţi, crezând că a avut loc o crimă, dar s-au minunat când s-a întors teafăr, câteva minute mai târziu. A tras totuşi o spaimă grozavă, mulţumind lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru trecerea cu bine a acestui nou moment dificil din viaţa sa.

Amintea cu recunoştinţă pe toţi cei care l-au ajutat în acei ani grei din existenţa sa pământească, găzduindu-l, intervenind pentru spitalizări, transportându-l, procurându-i medicamente sau chiar numai vizitându-l, aşa cum scria pe marginea unei scrisori: „Spitalul Baloteşti, 1975, judeţul Ilfov, (...) atunci când am fost vizitat şi de părinţii Sfintei Mănăstiri Cernica: arhim. Nifon - stareţ [împreună cu sora sa, n.n.] monahia Doroteea de la Mănăstirea Pasărea, protos. Nifon Hristache - casier, ierod. Cosma Juncu.” In mod deosebit se bucura atunci când putea primi Sfânta împărtăşanie, pomenind aici grija manifestată constant în acest sens de către părintele Dumitru Stăniloae şi arhimandritul Paulin Lecca.

Crezând el însuşi că va muri în curând, a scris în acea vreme - potrivit unei relatări proprii - un referat adresat Sfântului Sinod, ca un fel de testament, cuprinzând propuneri pentru îmbunătăţirea învăţământului teologic de la noi din ţară. Corespondenţa din anii 1970-1980, în special scrisorile trimise stareţului Nifon Bărbieru şi familiei Rădulescu (Ploieşti), ne arată - într-un mod extrem de realist - starea precară a sănătăţii sale.

O mărturie impresionantă despre toate aceste lucruri găsim în cartea doamnei Lucia Turcea: „Părintele Nicodim (...) a suferit foarte mult, ca om, în viaţă, deşi a trăit mult. Era foarte, foarte, bolnav - asta-l făcea să-şi vadă mereu sfârşitul cu ochii, de aceea nici nu se temea să spună lucrurilor pe nume. Pe vremea aceea ţinea nişte
predici cu o mare încărcătură duhovnicească, din amvonul lavrei Cernica, chiar sub auzul atâtor ... paznici, ceea ce-a determinat orânduirea să-l închidă prin spitale, nelasând, decât greu, pe cineva sâ-l vadă. De obicei, asemenea tratamente i se făceau, încât, mai întotdeauna îl găseam plin de sânge, cădea, de fiecare dată, în baie, lovindu-se de ce se nimerea.”

Cu toate acestea, rugăciunea Monahului îşi păstra puterea. Aşa cum reiese dintr-o însemnare personală, în anul 1979, în timp ce era internat la Spitalul de Urgenţă,
O pacientă în vârstă, aflată în agonie, a fost readusă la viaţă „prin mijlocirile Sfântului Calinic şi ale Măicuţei Domnului”. Smerit, nu pomeneşte nimic despre intervenţia sa rugătoare.

Fragment din cartea "Parintele Nicodim Bujor", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parintele Nicodim Bujor"

 

• Suferinta umana si iubirea divina
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta ca incercare
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta nu este absurda
  Publicat in : Editoriale
• Suferinta si nadejdea mantuitoare
  Publicat in : Religie
• Libertatea si suferinta
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: