Dialog cu dr. Mihail Constantineanu
In medicină nu am văzut doar meseria, ci si o preoţie sui-generis
Doctorul Mihail Constantineanu, om de altitudine culturală şi sensibilitate religioasă, i-a cunoscut pe câţiva dintre reprezentanţii de seamă ai „Rugulului Aprins" - gruparea spirituală de la Mănăstirea Antim din Bucureşti, al cărei principal animator a fost poetul Sandu Tudor, devenit ieroschimonahul Daniil - şi este, între altele, autorul cărţii Doctor la oameni de seamă. Amintiri, evocări, comemorări, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999 (prefaţată de Alexandru Paleologu).
Domnule doctor Mihail Constantineanu, care este „diagnosticul" dumneavoastră în ceea ce priveşte cei 50 de ani de strâmtorare culturală şi spirituală trăiţi de români sub comunism si dictaturi?
Aveam ca la vreo 20 şi ceva de ani la începutul acelei triste epoci, vârstă la care eşti confuz, nu te orientezi, nu ştii în ce direcţie s-o apuci. Dacă în atare perioadă apare o influenţă bună, pozitivă, ea înseamnă un element hotărâtor cu consecinţe benefice pentru toată viaţa. Am avut această rară „şansă“ prin mijlocirea unor prieteni de aceeaşi vârstă cu mine, dintre care cel mai important atunci a fost Virgil Cândea, academicianul de azi. Petru Harnagea, coleg de facultate şi prieten - mai înainte coleg cu el la Liceul Sfântul Sava a fost persoana care m-a pus în legătură cu Virgil Cândea şi mi-a vorbit despre Rene Guenon. Aşa i-am citit cea dintâi carte, cred că a fost La crise du monde moderne. Au urmat altele în timp, cam tot ceea ce a scris metafizicianul francez, cărţi studiate şi recitite. Dacă stau acum să mă gândesc, două sunt ideile lui (dar nu aparţinându-i, de fapt, lui, ci tradiţiei, mai ales celei hinduse) care s-au impregnat cel mai adânc şi durabil în mintea mea. Mai întâi viziunea conform căreia, ca o consecinţă a îndepărtării ei de Principiu (Dumnezeu, în terminologia lui Guenon), omenirea nu a progresat în lunga ei istorie, trecând de la stadii interioare la altele mereu mai evoluate, aşa cum îşi închipuie marea majoritate a semenilor noştri, ci, dimpotrivă, a involuat (legea involuţiei ciclice), a decăzut treptat, s-a degradat, plecând de la începuturile „de aur“ (Satya-Yuga) şi ajungând până la epoca întunecată actuală (Kali-Yugd), în a cărei fază finală ne aflăm. A doua este ideea că există o unitate transcendentă a religiilor (vezi şi titlul unei cărţi a lui Frithjof Schuon, un fel de continuator al lui Guenon, lucrare apărută în anul 1948). Guenon îi spunea unitate esenţială şi fundamentală, ar mai putea fi denumită unanimă, centrală sau ezoterică, viziune de cea mai largă cuprindere, într-o perspectivă cu adevărat universală.
Revenind însă la anii tinereţii mele, urmează să precizez că în aceeaşi perioadă prietenii adineauri pomeniţi (la care s-a adăugat curând şi un alt coleg de la Medicină, Alexandru Târpa) m-au apropiat de Mănăstirea Antim şi de [biserica] Schitul Maicilor, unde era preot, pe vremea aceea, părintele Mihail Avramescu. O personalitate la fel de însemnată pentru mine atunci, de fapt adevăratul mentor al lui Virgil Cândea, a fost Ştefan Todiraşcu, din nefericire uitat astăzi. A făcut şi el parte din grupul „Rugul Aprins" de la Antim, era un om „înduhovnicit", ca să folosesc acest termen filocalic. Fusese conferenţiar la Facultatea de Drept pe vremea când era student acolo Virgil Cândea. La un seminar despre gândirea economică a lui Platon, acesta i-a făcut o impresie atât de bună încât Ştefan Todirascu l-a chemat la el acasă si i-a dat să citească în vacanţă Sermons-Traites ale lui Meister Eckhart, iar mai pe urmă au venit la rând cărţile lui Rene Guenon. Au avut loc întâlniri regulate, când erau studiate amănunţit alte cărţi ale aceluiaşi autor: întro- duction generale â l’etude des doctrines bindoues, L’homme et son devenir selon le Vedânta, Le symbolisme de la Croix ş.a. Ştefan Todirascu aflase de Guenon probabil prin Mihai Vâlsan, cu care era prieten şi coleg la Ministerul de Externe, sau poate prin Mihail Avramescu şi Vasile Lovinescu. Căci funcţionase în diplomaţie mai înainte de a fi conferenţiar la Drept (de unde a fost eliminat pe motive de „dosar“, ca în acele urâte vremuri). Ulterior a lucrat tot restul vieţii ca electrician „la munca de jos“. Era un om relativ sever, modest, interiorizat şi retras. A avut o bună prietenie cu o altă figură marcantă a tinereţilor mele, Alexandru (Godin) Mironescu, despre care probabil că ştiţi.
Unul dintre personajele-cheie ale mişcării „Rugului Aprins “!
Intr-adevăr. Poate că e nimerit acum să încercăm să înţelegem mai bine ce a fost, de fapt, „Rugul Aprins", despre care s-a scris în anii din urmă, şi să ne dăm seama în ce a constat excelenţa grupului purtând această denumire (inspirată de o icoană a Maicii Domnului în care apare şi tufişul arzător din Vechiul Testament). A fost atunci, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, o alăturare, o întâlnire excepţională, am putea spune providenţială, ceva care nu s-a mai petrecut nici înainte, nici după asta între câţiva intelectuali şi cărturari subţiri şi cultivaţi, cu călugări tot atât de sporiţi spiritual. Ei şi-au propus să apropie întrucâtva cultura laică de teologie, dar mai cu seamă să reînvie o credinţă creştin-ortodoxă de cea mai autentică tradiţie patristică şi filocalică, adâncă, concentrată şi intens trăită interior (isihasmul), întemeiată pe o legătură, un contact permanent, neîntrerupt, de fiecare clipă, cu Divinitatea, realizat cu ajutorul Rugăciunii Inimii (o veritabilă mantra) - străveche practică monahicească. Practicarea acesteia - cea mai înaltă formă de rugăciune se făcea sub îndrumarea constantă şi atentă a unui duhovnic expert şi era urmarea primirii unei binecuvântări speciale cu caracter iniţiatic. Echivalentul ei e de găsit şi în celelalte tradiţii: la hinduşi, la sufiţi, la buddhiştii japonezi etc. Eu n-am mai apucat decât ecourile „Rugului Aprins“, căci acesta a „funcţionat" până prin anii 1950-1951, adică încă vreo trei-patru ani după ce a fost arestat de comuniştii ruşi Ioan Kulîghin (Ioan cel Străin), călugărul refugiat în România în timpul războiului, la Mănăstirea Cernica, cel care deprinsese Rugăciunea Inimii la Mănăstirea Optina (pomenită de Dostoievski în Fraţii Karamazov). El era nucleul spiritual al grupului. Dar iniţiatorul propriu-zis a fost, de fapt, în 1946, ziaristul Sandu Tudor (pe numele lui real Alexandru Teodorescu), devenit, pe urmă, ieroschimonahul Daniil.
L-aţi cunoscut şi pe Sandu Tudor?
Deşi nu l-am cunoscut faţă către faţă, am fost de câteva ori la biserică la Antim când predica. Era foarte bun prieten cu Codin Mironescu, care îl găzduia când mai venea, pentru scurtă vreme, în Bucureşti, de la Schitul Rarău. Şi, dacă se întâmpla să fie o duminică printre acele zile, eram uneori înştiinţat. Sandu Tudor era un om aşa-zicând colţuros, avea anume violenţe verbale, era un temperament năvalnic, dar alternau cu gingăşii sufleteşti şi, cum spunea părintele Avramescu, era în stare de unele scăpări intuitiv-intelectuale de largă deschidere spirituală. In tinereţe fusese la Muntele Athos.
Pe Codin Mironescu l-aţi cunoscut înainte de a fi închis?
L-am cunoscut şi înainte şi după aceea. Era, spre deosebire de Ştefan Todiraşcu, prietenul lui, o fire mai deschisă către lume, îi plăcea să vorbească despre lucruri spirituale, se expunea de aceea mai mult, din acest motiv i s-a întâmplat pe urmă ceea ce ştim. Am o amintire precisă despre arestarea lui din anul 1958: ne întâlniserăm mai mulţi în chilia părintelui Sofîan Boghiu, la Mănăstirea Plumbuita, ca să ne citească părintele Daniil cunoscutul acatist al Rugului Aprins compus de el. După citirea acatistului - care mie unuia, ca să spun drept, nu mi s-a părut izbutit - Codin Mironescu ne-a întrebat: nu-i aşa că v-a plăcut şi că aţi vrea să-l aveţi, ca să-l mai recitiţi?
Atunci să-l dăm la dactilografiere, iar pentru asta Şerban (fiul lui) a fost pus să facă o listă cu contribuţia de 5 lei a fiecăruia. Sunt bănuieli că un avocat emigrat pe urmă în Anglia i-a turnat pe participanţi, fiind arestaţi la scurt timp de la această întâmplare. Desigur însă că ei se aflau încă demult în vizorul Securităţii.
Păi aţi participat şi dumneavoastră, n-aţi avut probleme?
Ba da. Aveam deja probleme, întrucât fratele meu fugise în străinătate cu un an înainte şi Securitatea mă arestase, că aşa era obiceiul. Mă rog, nu am fost închis mult timp, dar obligat să rămân în continuare în relaţii cu ea, adică să mă întâlnesc din când în când cu cel care mă anchetase în timpul detenţiei şi să-i spun despre fratele meu. După ce au fost arestaţi Codin Mironescu, părintele Sofian şi ceilalţi, când, la întâlnirea obligatorie, am început să vorbesc, ca de obicei, despre acest subiect, securistul m-a întrerupt: lasă asta, acum vorbeşte de întâlnirile cu cei de la „Rugul
Aprins“. Prin urmare ştia că am fost şi eu pe lista de care am povestit. M-a pus să fac o declaraţie scrisă amănunţită cu privire la toţi care fuseseră acolo, fiecare ce a spus şi ce s-a vorbit. Ne-am întâlnit curând din nou şi i-am dat ce-mi ceruse. Asta se petrecea pe lângă magazinul La Fayette, acum Victoria, pe o stradă coborând către fosta Bursă a anticarilor. I-am dat textul pe care-l scrisesem (am avut toată grija să nu bag la apă pe nimeni), l-a parcurs la repezeală şi pe urmă mi l-a înapoiat spunându-mi scurt, de parcă aş fi fost un şcolar prostănac: insuficient! Atâta ştiu, atâta spun - am bâiguit eu, după care mi-a întins mâna de despărţire. L-am întrebat: atunci cum rămâne? Mi-a răspuns: cum vor hotărî şefii mei. Şi de atunci nu a mai dat, din fericire, nici un semn de viaţă, m-a lăsat definitiv în pace, inclusiv în legătură cu fratele meu. Cred că eram socotit un caz minor şi insignifiant, altfel cu siguranţă că m-ar fi arestat şi pe mine.
Să revenim Ia Codin Mironescu...
II vedeam deseori la Mănăstirea Plumbuita, unde părintele Sofian Boghiu, duhovnicul meu pe atunci, a fost stareţ. Codin Mironescu venea şi el duminicile la slujbă acolo. După terminarea liturghiei ne aduna în jurul lui în pridvorul bisericii ca să ne spună că a mai primit o scrisoare din străinătate de la părintele Andrei Scrima, pe care ne-o citea. Intr-una din ele acesta îi scria lui Mironescu: cutare şi cutare dintre cunoscuţi (şi le dădea numele pe rând, cu prescurtări uşor de descifrat) să continue cu aceleaşi preocupări spirituale ca şi până atunci (scrisoarea a fost publicată în volumul Alexandru Mironescu, centenarul naşterii: 1903-2003, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2005). Bineînţeles că scrisorile treceau pe sub ochii Securităţii...
Codin Mironescu îşi asumase trăirea isihastă la modul fundamental?
Da, era un om cât se poate de serios, un om profund şi autentic. Avea şi un fel de înclinaţie să zic aşa didactică (fusese profesor universitar de chimie-fizică), îi plăcea să explice lucrurile pe care le credea şi ştia că sunt adevărate cu un fel al lui de a ritma şi accentua ceea ce spunea pentru ca să-ţi pătrundă mai bine în minte. Spre sfârşitul vieţii am impresia că se distanţase oarecum de Guenon, dar la început a fost un cunoscător al operei lui şi ştia cât de mult ţinea metafizicianul francez la ideea de iniţiere. Ceea ce s-a şi petrecut în grupul „Rugul Aprins" prin practicarea Rugăciunii Inimii, care tocmai aşa ceva urmărea şi împlinea. E ceea ce i-a „căzut bine" lui Mihail (pe atunci Marcel) Avramescu, aflat în căutarea unei iniţieri, căci fusese, în tinereţea lui mai cu seama, un pasionat cititor al lui Guenon (cu care şi corespondase o vreme) şi reţinuse ideea acestuia că este absolut obligatoriu, pentru realizarea spirituală, să faci parte dintr-o organizaţie iniţiatică cu lanţ neîntrerupt şi să fi fost primit în ea printr-un rit special. Or, prin călugărul Ioan cel Străin se transmitea o asemenea influenţă spirituală, exista o slujbă de binecuvântare însoţită de turnarea de agheasmă pe creştet. Avramescu a fost fericit să găsească acest mod creştin ortodox de iniţiere, întrucât corespundea perfect atât cu angajarea lui confesională, cât şi cu ceea ce citise...
După ştiinţa dumneavoastră, cine primise binecuvântarea pentru a practica Rugăciunea Inimii?
Ştiu că a primit-o părintele Mihail Avramescu, o ştiu sigur, chiar de la el. Au mai avut-o şi părinţii Sofian Boghiu, Benedict Ghiuş şi Gheorghe Roşea, tot de la Ioan Kulîghin. Pe de altă parte, se putea primi binecuvântarea,
de veche tradiţie athonită, şi pe filiera monahală. Părintele Avramescu avea o evlavie specială pentru un călugăr - Fotie de la Cernica. Dar la intelectualii bucureşteni din epocă binecuvântarea a venit numai prin grupul „Rugul Aprins“. Am pomenit adineauri de părintele Benedict Ghiuş, care a avut un rol deosebit în cadrul „Rugului Aprins”, căci a fost o vreme stareţ la Mănăstirea Antim, exact în perioada de înflorire a grupului. Era un om foarte cultivat, cu studii teologice în Franţa. Mi-1 amintesc mai ales cântând la slujbele de seară, cu o voce de tenor mică, blândă, suavă.
Dintre cei din grupul „Rugul Aprins“ existau unii care să poată da mai departe binecuvântarea?
Unul dintre ei era părintele Sofian Boghiu, basarabean de origine, multă vreme stareţ, duhovnic foarte iubit mai ales în anii care au urmat, cu o luminozitate aparte a întregii fiinţe şi cântând cu un glas i-aş zice gâlgâitor, venind parcă din adâncuri. Au mai fost şi părintele Benedict Ghiuş, precum şi părintele Gheorghe Roşea, iarăşi basarabean, traducător al Sbornicului. Virgil Gândea era în duhovnicia lui şi de la el a primit binecuvântarea. Câţi vor mai fi fiind în prezent în viaţă oameni care să o aibă şi transmită nu-mi pot da seama. Părintele Gheorghe Roşea (pe care eu nu l-am cunoscut) era pe atunci preot la o biserică din Bucureşti, undeva pe lângă Calea Rahovei. A scris şi tradus foarte mult, dar n-a publicat nimic în timpul vieţii. Doar traducerea Sbornicului făcută de el a apărut acum câţiva ani la editura Episcopiei din Alba Iulia, destul de neîngrijit, din păcate. Sbornicul, aşa cum ştiţi, este o antologie de texte în legătură cu Rugăciunea Inimii...
Da, ştiu. Traducerea circula pe ascuns înainte de ’89
Am fost găzduit la Mănăstirea Sihăstria de părintele Varsanufie, căutând să aflu mai mult despre isihasm, prin ’87. Am locuit sub acelaşi acoperiş cu părintele Cleopa, căci Varsanufie îi era apropiat încă din ultima perioadă a ascunderii lor în munţi. Şi mi-au dat să studiez Sbornicul. Incepusem să-l scriu de mână, căci a face fotocopii era mai greu pe atunci...
Prin anii ’52-’53, cam aşa, tatăl vitreg al lui Virgil Cândea, colonelul pensionar Pestriţu, ca şi prietena noastră Celina Simionescu, băteau la maşină scrieri precum eseul Teologia mistică a Bisericii de Răsărit al lui Vladimir Lossky (în traducerea lui Ştefan Todiraşcu), Scara Sfântului Ioan Scărarul, Cuvintele pustniceşti ale Sfântului Isaac Sirul (căci nu se publicaseră încă la noi volumele din Filocalia cu aceste scrieri în traducerea părintelui Dumitru Stăniloae), Sbornicul (tradus de Gheorghe Roşea), Paza celor cinci simţuri a lui Nicodim Aghioritul şi altele. Aceste copii dactilografiate erau apoi difuzate în cercul nostru de prieteni, încât se poate afirma că a existat atunci un adevărat samizdat românesc de literatură duhovnicească, în plin comunism.
Inseamnă că dumneavoastră aţi avut acces la scrierile isihaste esenţiale!...
Da, le aveam dactilografiate, cum spuneam, şi le păstrez şi acum. Toată viaţa am urmărit să fiu în legătură cu lucrurile acestea. De altfel, ţin să adaug că, alături de personalităţile pomenite mai înainte, o influenţă foarte benefică au mai avut-o asupra mea, în aceeaşi perioadă, alţi doi oameni fără pereche: părintele Cleopa Ilie, în preajma căruia am putut să fiu, vreme de o săptămână, la Mănăstirea Putna, în vara anului 1 956, precum şi părintele profesor Dumitru Stăniloae, de care am fost foarte legat mai ales spre sfârşitul vieţii lui. Şi e de remarcat că traducerile făcute de el din Filocalia au început să fie publicate în 1946, adică în perioada „Rugului Aprins" (iar cu doi ani mai înainte apăruse cartea lui Lossky pomenită mai înainte, cu larg ecou în epocă).
V-a ajutat în meseria dumneavoastră de medic perspectiva aceasta spirituală?
Cred că m-a ajutat, dar nu în mod direct, m-a ajutat într-un fel de aşezare fundamentală, căci în medicină nu am văzut doar meseria, ci şi o preoţie sui generis (la originile ei, de altfel, medicina fusese o ştiinţă tradiţională). Am văzut în ea, de fapt, o antropologie, o cunoaştere a omului întreg. E adevărat însă că medicina modernă se ocupă numai de omul somatic, fizic. Din punctul acesta de vedere îmi pare rău acum de anii de „toceală" din facultate, de eforturile excesive de memorizare, necesare în primii doi ani mai ales, pentru învăţarea anatomiei şi fiziologiei, discipline vizând exclusiv corpul omenesc. Cum spuneam, am privit întotdeauna omul în totalitatea lui şi îmi plăcea să observ la toţi pacienţii, indiferent de starea lor socială, chiar şi la oamenii mai simpli, componenta psihologică, sufletească, interioară. Am fost medic clinician, adică am îngrijit toată viaţa bolnavi internaţi în spital, şi dacă am putut avea, pe ici pe colo, cine ştie, unele rezultate bune, s-a întâmplat aşa tocmai pentru că am izbutit uneori să fac un contact mai strâns cu omul bolnav, o apropiere în care intra predominant componenta asta sufletească.
In genul acesta am înţeles că a fost ţi doctorul poet Vasile Voiculescu. L-aţi cunoscut şi pe el?
Da, l-am cunoscut bine la Apostol Apostolide, o figură renumită in epocă - chelnerul cu o mare colecţie de discuri şi tablouri, la care venea regulat şi Vasile Voiculescu. întâlnirile noastre aveau loc duminicile după-masă, când ascultam muzică clasică de pe la cinci până pe la nouă seara, într-un cerc de doctori. Apostol Apostolide primea, de altfel, şi alte asemenea grupuri de amatori melomani, căci era o fire generoasă, nu înţelegea să se bucure singur de multele discuri avute, ci le ţinea la dispoziţia celorlalţi. Fusese chelner la restaurantul „Continental" de pe Calea Victoriei, după ce a fost scos de acolo a mai lucrat un timp, până s-a pensionat, la un restaurant din Cotroceni. Despre această figură unică de iubitor împătimit al muzicii a publicat de curând o carte muzicologul Viorel Cosma.
Cu Vasile Voiculescu asta se întâmpla după arestarea lui?
Nu, înainte, prin anii 53-56, arestarea a fost în ’58. Vasile Voiculescu se aşeza pe canapeaua de lângă patefonul His Master’s Voice. Se vedea după îmbrăcăminte că trăia în mare sărăcie, iarna nu mai făcea focul în odaia lui de când îi murise soţia, îşi impunea să trăiască în frig, avea uneori în picioare nişte bocanci cazoni cu ziare vârâte înăuntru. Parcă-l văd cum stătea tolănit şi câteodată scotea un ciot de creion (cu astea scria, nu cu creioane întregi) şi însemna ceva. Mi-aduc aminte că a făcut la fel şi când am adus eu odată un disc: „Alborada del gracioso" a lui Ravel, cu Dinu Lipatti. Eram mândru că am putut avea asemenea contribuţie, fiind cel mai tânăr din grupul nostru. Discul acesta nu se găsea în comerţ, mi-l împrumutase Mihaela Slăvescu, un fel de asistentă a lui Valentin Lipatti pe atunci. Ascultându-l, Vasile Voiculescu a scris pe urmă poezia intitulată „Alborada", inclusă în ciclul „Alte amăgiri". A fost un mare poet - eu îl ţin, în panteonul meu liric, alături de Arghezi, Blaga şi Barbu - un meşter mânuitor (şi „mântuitor") de cuvinte româneşti, cu un simţ plastic al savoarei şi gustului pe măsura lui Mateiu Caragiale sau Sadoveanu.
Marius Vasileanu
Fragment din cartea "Traditia in actualitate", Editura Lumea Credintei
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.