Dacă vorbim de trecut, atunci accesul la el se face prin memorie, iar dacă vorbim despre viitor, atunci accesul la el se face prin anticipare, prin speranţa idealului mântuitor, căci „timpul ascunde un sens tainic: mântuirea."262 Deci dacă memoria este trecutul reţinut în prezent, amintirea are caracter activ. Dacă memoria este o înmagazinare a trecutului, atunci amintirea este capacitatea de a intra în posesia lui, căci timpul trecut fiind scurs şi, deci, ireversibil, prin amintire el devine posibil, devine oarecum prezent prin deplasarea noastră spre el. Poruncile din decalog încep prin acest angajament: „adu-ţi aminte"; nu pentru a contempla pasiv sau static ceva ce a trecut, ci pentru a simţi oarecum prezenţa timpului trecut, pentru a înţelege prospeţimea cererilor ce desigur cronologic se pot determina. Adu-ţi aminte înseamnă a nu uita. A nu uita înseamnă a şti, dar a şti nu întotdeauna înseamnă a face. Filocalicii ştiau prea bine că amintirea poruncilor se păstrează prin necontenita lor împlinire. Uitarea este deci o absenţă a amintirii, întrucât uitucul nu are ce sa faptuiască, pentru că timpul i-a îndepărtat aşa de mult fapta sau cerinţa din trecut, încât a şi uitat că a comis-o sau că o mai are de îndeplinit, ca atare nu va simţi nevoia de reconciliere cu nimeni. Nu degeaba se zice că „morfina timpului atenuează vechile dureri şi adoarme vechile supărări"263, neutralizând în acest fel efectele greşelii, dar fără să aibă puterea desfiinţării ei.
Uitarea este deci un păcat al timpului, care-ţi dă impresia, prin trecerea lui fugară, că nimic rău nu s-a întâmplat, dar totodată este şi un proces subiectiv prin care omul se abandonează acestui tratament pe cât de rapid, pe atât de ineficient, încât propriile structuri lăuntrice silenţioase şi oarecum lente în deplasarea lor către trecutul amendabil nu mai fac faţă timpului care le detemporalizează, parcă le întârzie socoteala. Or, „ca să ierţi trebuie să-ţi aduci aminte, căci uitarea face inutilă iertarea"264.
Dacă păcatul este materia iertării, atunci aducerea aminte este mijlocul sau condiţia prin care aceasta se realizează. Dar uitarea este şi o strategie demonică prin care omului i se dau de rumegat alte gânduri, fie provenite din frumuseţea hainelor, fie din saturarea stomacului, fie din întâlniri vătămătoare, cum ar zice Sfântul Evagrie, pe care omul să „poposească" nestingherit, „ca să nu se gândească la căinţă"265, spune Teodor al Edessei. Dar aceste gânduri, pentru a cuceri zona de centru a fiinţei, cheamă de la periferia simţurilor închipuirea sau imaginaţia, ce „urcă spre minte de la simţire, vestindu-i aceleia cele ale acesteia"266. Şi veţi întreba: e chiar atât de grav? Ei bine, părerile noastre în faţa filocalicilor ar trebuie să se încline.
Mintea poate fi cuprinsă de simţualitatea nefirească ei, căzând într-o necunoaştere sau cunoştinţă pătimaşă, căci răul ce se caţără la ea „orbeşte mintea şi lărgeşte simţirea"267. Astfel că omul este îndepărtat de Dumnezeu întrucât plăcerea naşte pofta, ceea ce pentru simţuri va însemna binele, ce vor deveni garantele lui în faţa minţii tot mai asaltate de aceste porniri, iar răul aşezat parcă în măruntaiele plăcerii va pândi fiinţa umană identificân-du-se cu durerea, de care omul se va depărta. Astfel că de frica durerii sau de groaza morţii va plonja iraţional în latura opusă, a plăcerilor, ce dau impresia că l-au scăpat de aceste afecte. Aşa că închipuirea va sluji păcatul prin exagerare, ramificând alte grupări pătimaşe, iar amintirea va stârni simţurile desfrânate spre o nouă escapadă în colecţia de plăceri. Neîmplinite, patimile vor deveni recalcitrante şi astfel vor întina mintea sau conştiinţa.
Dar atenţie: Sfântul Simeon face o precizare potrivită discuţiei, în sensul că în inima omului, chiar şi decuplată de la minte, nu se află însăşi răutatea, ci numai o lucrare a ei. Acest adânc al gândurilor rele venite din inimă, dar nedublată de lucrarea minţii, presupune biologicul tentant şi antrenant nesupus activităţii harice, în timp ce inima conştientă, simţitoare, de care vorbeşte Diadoh al Foticeii, reprezintă gândurile bune ce răsar în conştiinţă. Iată de ce era importantă unirea aceasta a minţii cu inima, căci „cu toată paza păzeşte inima ta, că din aceasta sunt ieşirile vieţii" (Proverbe IV, 23). Dacă mintea nu întâlneşte o inimă iubitoare, cea dintâi se abstractizează, devine o ştiinţă fără conştiinţă, iar dacă inima nu întâlneşte o minte luminată de har, atunci aceea se poate împătimi. Să încercăm un exemplu: tânărul bogat pleacă trist când este sfătuit de Hristos să-şi vândă avuţia. Dihotomia dintre minte şi inimă este sesizabilă. Chiar luminată de lege, mintea sa nu poate încălzi inima sa, cea din care izvorăsc gândurile rele. Există un om lăuntric diferit de cel exterior; or sincronicitatea aceasta cade în sarcina noastră. în funcţie de natura minţii, dacă stăpâneşte sau este stăpânită, imaginaţia şi amintirea vor arăta de partea cui este. Prin păcat, amintirea cea bună se transformă în ţinerea de minte a răului (ranchiuna lui Jankelevitch).
Aici filocalicii sunt providenţiali. Răul pe care cineva ni-l face poate fi ţinut în exterior, fiind oprită oarecum trecerea lui în mine, aşa încât „unul se sileşte să nu răsplătească răul cu rău, nici prin faptă, nici prin cuvânt, nici cu înfăţişarea (prin privire). Dar are în inima lui o supărare pe fratele său şi e necăjit pe el..., dar dacă aude că altul l-a bârfit, se bucură! Acesta încă răsplăteşte răul cu rău. Şi-a tămăduit mânia, dar n-a luptat încă cu ţinerea de minte a răului"268, iată câte deosebiri de stări vizează un aspect, dar care au fost analizate de profunzimea filocalică. Bucuria aceasta resentimentară, chiar ascunsă de ochii lumii, arată toxicitatea acestei stări aparent nevinovate. Drumul desăvârşirii comportă şi străduţe lăturalnice. De altfel, „rugăciunea pentru duşmani arată dorinţa de a nu ţine minte răul"269, prin care dorim să curăţăm toate acele resentimente bine tăinuite. Deplasând subiectul mai la nord, dacă mintea stăpâneşte simţurile, atunci imaginaţia este creatoare, arată părintele Stăniloae, căci „imaginaţia nu doar reproduce în conştiinţă, ci este o funcţie de sinteză, o funcţie creatoare de imagini noi"270, căci această forţă creatoare stimulează însăşi coborârea lui Dumnezeu în inconştientul dinamic, făcând din această prezenţă obiectul unei cunoaşteri, obiectul unei reflecţii.
Deci, „Dumnezeu Se dă obscurităţilor subconştiente pentru a Se face căutat"271. Ba mai mult, „imaginaţia este calea pe care vine în faţa conştiinţei tot ce pleacă din adâncul nostru sufletesc"272, ca sursă de cunoaştere. Dar, în acelaşi timp, fără unitatea minţii cu inima, imaginaţia este creatoare de patimi prin creaţii voluptoase. De altfel, „atât Sfântul Grigorie şi Sfântul Simeon Metafrastul recunosc existenţa posibilităţii atât a virtuţii, cât şi a păcatului dincolo de conştiinţă"273, dând de înţeles existenţa subconştientului sau a supraconştientului. Recunosc sensibilitatea subiectului în sfera teologică. Dar să continuăm! Atât timp cât mintea este unită cu inima, amintirea îşi aminteşte şi răul făcut sau răul primit, deci va acţiona voinţa activă de răscumpărare, fapt care anunţă căinţa. Că uităm n-ar fi prea mare păcat, dar calitatea uitării este importantă în actul devenirii noastre. Ce anume uităm? Dacă uităm insulta, atunci intenţia ei este de a ierta. Dacă uităm binefacerea, atunci intenţia ei este ingratitudinea.
Că ne amintim este bine, dar ce ne amintim este din nou esenţial: o binefacere sau o faptă rea? Aşa acţionează şi amintirea faptei rele, care pregăteşte o eventuală ripostă, iar dacă ne amintim o binefacere, deschidem deci porţile recunoştinţei. Dar spuneam la început că în timp ne este inserată mântuirea. Viaţa noastră este în timp, astfel încât scopul vieţii ar trebui să fie însăşi viaţa veşnică, parafrazându-l pe părintele Stăniloae. A risipi timpul înseamnă a-ţi îngropa talantul aducător de roadă.
Inconştientul este „ceea ce vrem să credem"274, „ceva obscur, ceva ce se mişcă pe ascuns, ca o adiere vătămătoare"275, dar conştientul ne spune altceva: adu-ţi „în conştiinţă cele neştiute de tine"276, nu te menaja în acest efort lustrabil.
Pr. Bogdan Taifas
Profunzimi si suprafete, Editura Agnos
Cumpara cartea “Profunzimi si suprafete”
Note:
260Vladimir Jankelevitch, Pur şi..., p. 240. 261Ibidem,p.242.
262 Paul Tilich, Cutremurarea..., p. 42.
263Vkdimir Jankelevitch, Iertarea..., p. 54. 264Ibidem, p. 73.
265 Teodor al Edessei, „Una sută capete", în Filocalia, voi. IV, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 202.
266 Ilie Ecdicul, „Culegere din sentinţele înţelepţilor", în Filocalia, voi. IV, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 263.
267Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 31.
268 Awa Dorotei, op. cit, p. 493.
2S9Ibidem,p.494.
270 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi..., p. 200.
271 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie..., p. 51.
272Calist şi Ignatie Xanthopol, op. cit, p. 195.
273 Sfântul Simeon Metafrastul, „Parafraza în 150 de capete", în Filocalia, voi. V, trad. de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 265.
-
Indumnezeirea
Publicat in : Dogma -
Sfintirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Teologia cosmosului si indumnezeirea omului
Publicat in : Dogma -
Recenzie: Pr. Lect. Univ. Dr. Constantin Necula - Indumnezeirea maidanului - pastoratia Bisericii in spatele blocurilor
Publicat in : Religie -
Mantuirea si indumnezeirea omului
Publicat in : Biserica
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.