Intalnirea mea cu parintele Arsenie, o amintire de neuitat

Intalnirea mea cu parintele Arsenie, o amintire de neuitat Mareste imaginea.

Intâlnirea mea cu părintele Arsenie.
O amintire duhovnicească de neuitat

De loc fiind şi eu din Ţara Făgăraşului, am auzit de părintele Arsenie la scurt timp după ce sfinţia sa şi-a început lucrarea duhovnicească. Se vorbea deja despre un părinte călugăr făcător de minuni, care cunoştea gândurile şi sufletele oamenilor - cărora le mai spunea şi faptele lor.

In 1942, pe când eram la şcoală în clasa a şaptea primară, am vorbit cu colegii, într-o pauză, despre părintele Arsenie, cu oarecare reţinere respectuoasă şi sfială, pentru că eram nedumeriţi de marele dar pe care-l primise sfinţia sa de la Dumnezeu şi nu puteam pricepe cum se putea ridica un monah la aşa înălţime duhovnicească, peste tagma preoţilor de parohii. Se crease între noi o atmosferă apropiată de cea de evlavie prin cugetările noastre cucernice (atât cât se putea realiza la vârsta noastră, fiind noi abia în pragul adolescenţei şi cu puţine cunoştinţe de religie). La un moment dat le-am spus colegilor: „Eu mă fac călugăr!”. Reacţia unui coleg a fost promptă şi m-a temperat zicându-mi că graba cu care am vorbit despre aşa o hotărâre are în sine un elan care s-ar putea să se diminueze, ba chiar să şi dispară cu timpul.

Au trecut apoi doi ani de la acel moment şi, în iarna anului 1944, l-am întâlnit pe părintele Arsenie în curtea Academiei Teologice din Sibiu. M-a privit doar şi, fără ca eu să-l fi provocat cu vreun cuvânt, m-a întrebat: „Care din părinţii tăi a fost la mănăstire?”, l-am răspuns laconic: „Mama”.

După alte câteva luni, în aprilie, când toate şcolile şi-au întrerupt cursurile din cauza frontului de răsărit care se apropia de graniţa ţării noastre, am plecat acasă şi apoi în pelerinaj la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, pentru a petrece sărbătoarea Sfintelor Paşti intr-acel lăcaş. Acolo fiind, l-am rugat pe părintele Arsenic să mă primească la spovedanie şi mi-a răspuns că „ceva mai încolo, când voi începe să spovedesc, te voi lua şi pe tine”. Astfel, acest pelerinaj - şi cele care-au urmat - la Mănăstirea Brâncoveanu a însemnat apropierea mea de părintele Arsenie Boca, dar a fost şi un moment de răscruce al vieţii mele. Aveam doar 16 ani şi jumătate. Timp de 4 ani, până în 1948, am făcut ucenicie duhovnicească la părintele şi m-am lăsat îndrumat întru toate de sfinţia sa. Imi arăta scăderile şi lacunele vieţii mele - pe care mi le îndrepta - însă dorinţa mea cea mai arzătoare era să fiu primit la Sfânta Spovedanie.

Cu astfel de năzuinţă-n suflet, dar şi cu credinţa neclintită că mă voi putea mărturisi sfinţiei sale, am plecat către mănăstire, cu vreo zece zile înainte de Sfintele Paşti ale anului 1948. Aici, chiar a doua zi de dimineaţă, l-am întâlnit pe cărarea ce ducea către biserică şi de cum m-a văzut m-a întrebat „cum merge cu şcoala?”. I-am dat de ştire, dar mi-am şi înoit rugămintea de a mă primi în scaunul spovedaniei. Răspunsul a fost cel aşteptat de mulţi ani: „Că bine ai zis tu!”. Am apreciat această spovedanie ca pe cel mai fericit moment din viaţa mea de până atunci. Trecusem de puţin timp peste vârsta de douăzeci de ani. Mi-aduc aminte că am intrat în biserică cu mai mult decât emoţia sfântă cu care te duci la spovedanie, pentru că starea sufletească era deosebită: mă mărturiseam părintelui Arsenie! Ştiam ce se spunea despre el ca duhovnic: că ştie totul şi că nu poţi să-i ascunzi nici-un gând, că uneori e mai aspru, dar îndeosebi ştiam că eram în faţa unui sfant!

Când m-a văzut cu câtă emoţie am intrat în biserică, mi-a spus câteva cuvinte de încurajare, apoi m-a chemat: „vino frate, hai la spovedanie!”. După ce am îngenuncheat sfinţia sa m-a căutat într-un carnet - unde-i avea înscrişi pe cei care-i spovedea şi care erau mai mulţi de o sută cincizeci - şi negăsindu-mă repede m-a întrebat: „Ce număr ai, frate Prescure?”. Şi i-am răspuns că eram al 145-lea. Mărturisirea n-a durat mai mult de 15 minute, iar la sfârşit părintele m-a chemat la Sfânta Impărătaşanie.

Am făcut ascultare şi a doua zi am adăugat harului Tainei Spovedaniei şi pe cel al Euharistiei. Au fost clipe de neuitat acele zife petrecute la Sâmbăta de Sus: serile, după Vecernie, le petreceam în plimbări pe malurile lacurilor mănăstirii. Intr-acele apusuri, când ziua se pleca către noapte, n-auzeam în peregrinările mele decât clipocitul valurilor ce completa adierile vântului ce foşnea crengile brazilor de la Sâmbăta. Era liniştea ce completa frântura de pace harică dăruită de Sfântul Duh... După ce anii au trecut şi viaţa mi-a adus cu sine destule momente grele, aveam să rechem de multe ori în memoria mea afectivă frumuseţea cerească a acelor clipe ce mi-au mângâiat sufletul tinereţii!

In acel an avea să fie şi ultima sărbătoare a Paştilor la care a luat parte şi părintele Arsenie la Sâmbăta de Sus. Intre cei care au participat la sărbătoarea învierii a fost şi părintele Stăniloae cu familia, precum şi o mulţime de studenţi de la facultăţile din ţară. Intre aceştia fost şi s-a remarcat atunci şi viitorul arhimandrit, părintele Dometie Manolache - căruia părintele Arsenie îi spunea Cucuzel, pentru vocea sa plăcută şi cunoştinţele sale într-ale muzicii psaltice (la care adăuga evlavia şi dragostea sa faţă de cele duhovniceşti, dar şi viaţa sfântă în care petrecea). Tânărul Manolache avea să fie călugărit la Prislop după terminarea studiilor - la 6 iulie 1949 (în aceeaşi zi şi lună în care avea să treacă la cele veşnice!) - şi, după ce a slujit acolo câţiva ani, avea să fie mutat la Mănăstirea Afteia şi mai târziu la Râmeţ - unde avea să şi moară neaşteptat, în anul 1975.

Atunci, la sfârşitul sfintei slujbe a învierii, părintele Stăniloae a rostit un cuvânt plin de înţelepciune duhovnicească prilejuit de acel moment sfânt, apoi părintele Arsenie a citit o rugăciune de dezlegare - rostită, de obicei, de către ierarhii Bisericii la hramuri, ori în alte momente deosebite. Sfârşitul acestei rugăciuni a fost mişcător până la plânset, mai ales atunci când a rostit cu ochii înlăcrimaţi acel „Iartă-i, Doamne!”. Au plâns cu toţii atunci, gândindu-se la despărţirea, ce avea să se petreacă, de părintele Arsenie. Şi intr-adevăr, după câteva luni, acesta avea să fie strămutat la Mănăstirea Prislop - unde avea să-şi continue lucrarea sa duhovnicească începută la Sâmbăta dar mai apoi avea să-nceapă calvarul închisorilor, Canalului şi al multor altor suferinţe provocate de urmărirea permanentă a autorităţilor de atunci.

Arhimandrit Vasile PRESCURE

Arsenie Boca pe drumul sfinteniei. O carte a minunilor de lânga noi; Editura Lumea Credintei

Cumpara cartea "Arsenie Boca pe drumul sfinteniei"

Pe aceeaşi temă

20 Iunie 2018

Vizualizari: 866

Voteaza:

Intalnirea mea cu parintele Arsenie, o amintire de neuitat 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE