Prea Cucernicul Părinte Ciprian Negreanu este licențiat al Facultății de Filosofie și al Facultății de Teologie Ortodoxă, secția Teologie Pastorală din cadrul Universității Babeș-Bolyai. În anul 2000, după absolvirea Facultății de Teologie este hirotonit preot. Începând cu anul 2001, Părintele Ciprian Negreanu a primit ascultarea de la Mitropolitul Bartolomeu Anania să se ocupe de ridicarea bisericii studenților din Cluj, iar din 2005 a devenit preot slujitor la biserica construită în complexul studențesc „Hașdeu”, fiind și duhovnicul ASCOR Cluj. Părintele Ciprian Negreanu desfășoară o bogată activitate de slujire bisericească, duhovnicească și culturală cu tinerii studenți ai Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, constând în slujire preoțească, în îndrumare duhovnicească, simpozioane, conferințe, diferite întâlniri duhovnicești, tabere cu studenții etc. Personal, mă mândresc cu faptul că am fost coleg la Facultatea de Teologie Ortodoxă cu Părintele Ciprian Negreanu.

Vă prezentăm o mărturisire personală cu privire la lucrarea Duhului Sfânt în viața tânărului student Ciprian Negreanu:

„Am fost un adolescent turbulent, răzvrătit contra lui Dumnezeu și a lumii ... Nu înțelegeam lucrarea lui Dumnezeu pe pământ, nici ce rost are să trăiești ... Gândurile de sinucidere erau frecvente. Eram în afara Bisericii, anticlerical… Huleam Duhul Sfânt, ca un capăt absolut al răutății, măcar să știu că am încheiat-o cu Dumnezeu. Aceste hule, gândurile de a-mi face rău și de a face rău altora, le aveam zi și noapte, într-o încordare totală, ani de zile. Ca și cum aș fi stat sub o ploaie de rău, ani în șir. Nici nu mai voiam să dorm, pentru că observam că atunci când mă trezeam, se dărâma tot ce credeam că am construit fundamentat împotriva lui Dumnezeu. Și trebuia să o iau de la capăt.

Acum, binecuvântez și partea aceasta a odihnei, care pune un nou început. Dar atunci îi făcusem loc diavolului în sufletul meu. Am cunoscut puterea lui. Dar Dumnezeu nu m-a lăsat să cad definitiv și să fac prostiile care îmi treceau prin cap. În această stare fiind, am intrat la Facultatea de Filosofie, singura care îmi putea răspunde la marile întrebări ale vieții, în opinia mea. Iar acolo am găsit „argumente” pentru teoriile sale. Dar în anul doi la Filosofie, ceva mi-a schimbat viața radical. De atunci, bucuria nu m-a mai părăsit.
Era 8 mai 1993, când am mers pentru prima dată la mormântul Părintelui Arsenie Boca. Fratele meu geamăn, Ștefan (astăzi preot la Arad – n. red.), pe atunci student la Teologie, m-a luat cu el ca să-mi arate Adevărul dumnezeiesc ... Eu îi spuneam că Biserica e o farsă, că toată învățătura ei este mincinoasă și că preoții sunt manipulatori de profesie, iar Dumnezeu un terorist, care se distrează chinuindu-ne.

Am acceptat să merg la Prislop, tocmai pentru a-i dovedi că am dreptate, că acolo nu se întâmplă nici o minune. Nu știam mai nimic despre Părintele Arsenie, nici dacă e viu sau mort.

Am mers noaptea cu trenul, am stat câteva ore în autogara Hunedoara, de unde am luat un autobuz vechi, din ăla comunist, care ne-a hurducăit tot drumul, și într-un târziu am ajuns la mânăstire, străbătând ultimii kilometri pe jos. Când am ajuns, mă simțeam foarte rău. Neobișnuit pentru mine, care eram omul de piatră, pe care nu-l durea niciodată nimic. Era zi de hram, deci și multă lume, dar incomparabil mai puțină decât se adună acum.

Vedeam cum oamenii urcă undeva mai sus de biserică și se întorc fericiți ... Eu îi disprețuiam pe acești baby face, fețele astea râzătoare, care nu înțeleg nimic, n-au gândit niciodată la problemele profunde ale omenirii, ontologice. Și-am zis să urc și eu să văd ce e așa de amuzant. Eram tare încrâncenat, ca de obicei. Pe lângă fratele meu, Ștefan, mă însoțea și un prieten bun, student și el la Filosofie, pe care îl trăgeam în ale mele.

Mormântul Părintelui Arsenie era mai singuratic pe atunci și cum îl înconjuraseră oamenii, nici nu vedeam ce e acolo. Fiindu-mi rău, m-am așezat sub mesteacănul din apropiere și ascultam vorbind niște preoți, într-un fel nou pentru mine, viu și interesant. Și stând acolo așa, din senin, am început să plâng. Eu nu mai plânsesem de ani mulți, pentru că nu voiam să-i dau satisfacție lui Dumnezeu, care atâta aștepta, după mintea mea. Îmi curgeau lacrimile și nu-mi dădeam seama de ce. Mi le tot ștergeam, că îmi era tare rușine. M-am întors spre prietenul meu și l-am văzut plângând și pe el. I-am zis: „Ce faci, măi, plângi?”. Și m-am ridicat în picioare, scuturându-mă, ca să scap de plâns. Atunci am simțit că se lasă în sufletul meu o liniște fără seamăn, ca și cum cineva îmi pusese o umbrelă deasupra.

Vă ziceam că gândurile mele negre erau ca un potop care cădea din cer continuu peste mine. Și deodată, această liniște, despre care mai târziu am citit și în scrierile Apostolului Pavel, liniștea care covârșește toată mintea și inima. O liniște care nu era omenească. Nu se poate spune cum am putut să trăiesc acea liniște, după ani și ani de chin. O liniște care mi-a lipsit oricât am căutat-o, am cerut-o, am nădăjduit-o. O liniște absolută, dar nu una a oboselii, a plictiselii, ci una vie, vie… O pace desăvârșită. Și parcă deodată s-a făcut lumină în jur. În cap un glas îmi spunea: „Unde am fost până acum? Cât timp am pierdut…”. Era sufletul pe care nu bănuiam că-l am.

Atunci am avut o întâlnire cu Dumnezeu. Încerc să nu spun cuvinte mari, dar nu am cum să mă feresc de ele în acest caz. Dumnezeul pe care eu l-am batjocorit, l-am hulit, l-am vorbit de rău la toată lumea, era de o bunătate nesfârșită, fără reproș, fără resentiment, și mă iubea cum nu se poate descrie în cuvinte. În clipa aceea, am zis: pentru acest Dumnezeu eu mor de-acum în orice clipă.

Toate întrebările cu care m-am înarmat ca să mă bat cu Dumnezeu la a doua Sa venire mi-au dispărut subit. Răspunsul lui Dumnezeu a fost peste întrebări. De atunci zic: „Tu ştii, Doamne! Toate acestea le dau dragostei tale”. Nu știu de ce un om e bolnav, dar îl dau dragostei Lui, pentru că El îl iubește mult mai mult decât aș putea eu și știe mai bine ce să facă cu el.

A doua minune a fost că s-a întâmplat la mormântul unui sfânt. Eu nu recunoșteam sfinții, spuneam că nu avem nevoie de ei și de Maica Domnului. Aveam o gândire protestantă. Deci, nu e întâmplător că Dumnezeu a făcut minunea acolo, ca să înțeleg ce înseamnă mijlocirea unui sfânt. Și pentru că eram prea viclean și prea înrăit și puteam să cred că am fost „victima” unui fenomen trăit numai de mine, poate prin autosugestie, tot ce mi s-a întâmplat mie a trăit și prietenul de lângă mine, care acum e preot și el.

De atunci am fost ca un nebun, cuprins de o bucurie enormă, aproape un an de zile. Coborând de la mormântul Părintelui Arsenie, creștinii se salutau cu „Hristos a înviat!”, că era după Paști, și mă bucuram când auzeam, de parcă nu aș mai fi auzit niciodată acest cuvânt. Și spuneam și eu: „Hristos a înviat!” şi „Adevărat a înviat!”, cu toată puterea și crezând în Învierea Lui.

S-a împlinit puțin cu mine cuvântul Părintelui Arsenie Boca: „A fi credincios înseamnă mult mai mult decât a avea o credință, înseamnă a te întâlni măcar o clipă cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos și să nu-ți ajungă o viață întreagă să lămurești acea clipă între oameni”. Nici mie nu mi-ar ajunge viața ca să încerc să explic ce mi s-a întâmplat atunci, la Prislop.

Totuși, la rugămintea PS Vasile Someșanu am mărturisit, ca să fie spre slava lui Dumnezeu. Cred că pentru rugăciunile Părintelui Arsenie Boca și, poate, ale preoților din familia tatălui meu care au trecut la Domnul, Dumnezeu s-a milostivit de mine și mi s-a arătat, ca să mă întoarcă la credință...”

Mulțumim din toată inima, Prea Cucernice Părinte Ciprian Negreanu! Doamne, ajută!

Ștefan Popa

• Nepatimirea
  Publicat in : Credinta
• Hristos in mine
  Publicat in : Religie
• Taina Marturisirii
  Publicat in : Sfintele Taine
• Aripile rugaciunii
  Publicat in : Credinta
• Stand inaintea lui Dumnezeu
  Publicat in : Credinta