Pe linia de respectare a randuielilor Legii si de preamarire a Pruncului se afla si episodul prezentarii la templu. A existat o controversa intre diferiti autori privitoare la situarea in timp a acestei ceremonii. Este sigur ca ea a avut loc la 40 de zile dupa Nastere, asa cum prescria Legea. Dificultatea vine de la faptul ca Luca este singurul care mentioneaza acest eveniment, in timp ce omite Inchinarea Magilor, relatata numai de Matei.

Dupa Inchinarea Magilor, precum se stie, si ca o consecinta logica a persecutiei dezlantuite de Irod, Sfanta Familie s-a refugiat in Egipt, unde a ramas pana la moartea tiranului. Este evident ca prezentarea la Ierusalim nu a putut avea loc dupa inchinarea magilor, acest rit urmand sa fie indeplinit la 40 de zile dupa nastere.

Pe de alta parte, ceremonia avand un caracter oarecum public, este lesne de presupus ca, din moment ce Maria si Iosif se straduiau sa ascunda Pruncul de mania lui Irod, ei nu mai puteau indrazni sa mearga la Ierusalim in vazul tuturor.

Sfintii Parinti, incepand cu Augustin, au optat, de aceea, pentru ipoteza ca sosirea magilor nu a avut loc indata dupa Nastere - drumul lung pe care ei au trebuit sa-l strabata nu ar fi putut fi parcurs in timp atat de scurt -, ci dupa reintoarcerea Sfintei Familii de la Ierusalim la Betleem. Admitand aceasta interpretare, prezentarea la templu se situeaza logic inainte de inchinarea magilor, respectiv la sase saptamani de la Nasterea Pruncului Iisus, dupa care Sfanta Familie s-a reintors la Betleem, de unde s-a refugiat apoi in Egipt in urma sosirii magilor. Aceasta ordine, adoptata de aproape toti autorii mai vechi sau moderni, are darul de a impaca pe Matei cu Luca si de a reconstitui o inlantuire a evenimentelor.

Evanghelistul spune ca atunci cand s-au implinit zilele purificarii, potrivit randuielilor mozaice, Sfanta Fecioara, impreuna cu Iosif, L-au dus pe Prunc la Ierusalim, spre a-L pune inaintea Domnului. In Legea lui Moise, ca de altfel si in alte religii, se considera ca timp de 40 de zile dupa nastere femeia este necurata. Abia la sase saptamani dupa nastere ea putea patrunde in templu impreuna cu noul nascut.

Totodata, conform prescriptiilor legale, toti primii nascuti trebuiau sa fie inchinati lui Dumnezeu, in amintirea pruncilor israeliti salvati odinioara, prin sangele mielului pascal, de mania ingerului exterminator. Parintii nu-si puteau recapata copiii decat dupa ce ofereau in schimbul lor cele prescrise de Lege. Copiii erau astfel infatisati drept jertfe preacurate Tatalui, menite sa izbaveasca poporul, si trebuiau sa fie rascumparati. Evident ca Maria, care se invrednicise sa nasca fecioara pe Fiul ei, nu avea nevoie de purificarea rituala si nici Iisus, Fiul Tatalui, Care luase chip de om, nu trebuia sa fie rascumparat de catre parintii Sai. Supunandu-Se insa acestor datini instituite pentru oamenii nascuti sub pacat, atat Maria cat si Pruncul ei faceau dovada de smerenie si se integrau in traditia religioasa a neamului lor, pe care nu voiau sa o calce, desi ei se aflau mai presus de aceste randuieli.

Bossuet vede inca o semnificatie in prezentarea lui Iisus la templu: el spune ca prin acest act Hristos S-a consacrat cu desavarsire Tatalui, chiar de la intrarea Sa in viata pamanteasca, aratand ca El apartine cu totul lui Dumnezeu si substituindu-Se din acea prima clipa tuturor jertfelor oferite Divinitatii46. Formal, El a fost rascumparat de parintii Sai in schimbul unei perechi de turturele sau de porumbei, dar din acel moment Hristos Se va infatisa ca jertfa oferita Tatalui pentru iertarea pacatelor tuturor oamenilor. Toata viata Sa va avea caracterul de jertfa activa, adusa in vederea mantuirii oamenilor, si aceasta va constitui chiar una din principalele forme ale chenozei.

Este semnificativ, de asemenea, ca prima calatorie a Copilului Iisus are drept tel Ierusalimul si ca aici, in sanctuarul vechii aliante, are loc aceasta consacrare, precum si recunoasterea mesianitatii Sale de catre dreptul Simeon. Acest batran evlavios, care se bucura de o viata duhovniceasca exceptionala - "Duhul Sfant era asupra Lui" (Luca 2, 25) - si caruia i se vestise de Sfantul Duh ca nu va muri pana nu-L va vedea pe Mesia, este cel ce intampina Pruncul sfant la intrarea Sa in templu. Luca subliniaza ca el venise acolo din indemnul Duhului, tocmai cand parintii il aduceau pe Iisus spre a savarsi datinile prescrise.

Este de remarcat cat de des apare in aceasta pericopa mentionarea Sfantului Duh, inspiratorul actiunilor relatate. Se constata intrarea intr-o perioada pnevmatica, in care prezenta Sfantului Duh este tot mai frecventa si mai perceptibila pentru cei luminati de har.

De altfel Simeon, ca si Zaharia, Elisabeta sau Iosif, face parte din aceeasi galerie a dreptilor Vechiului Testament, care au trait asteptand cu incordare venirea lui Mesia cel fagaduit si care primii L-au recunoscut sub chipul smerit al pruncului plapand, dovedind astfel ca Israel nu era cu desavarsire secatuit din punct de vedere spiritual si nici incapabil de a primi harul. Ei prefateaza epoca Noului Testament, care se deschide o data cu nasterea lui Hristos, iar cantarile lor inspirate, semn al unei bogate revarsari de daruri duhovnicesti, constituie preludiul la perioada harului, care incepe sa se intrezareasca la orizontul acestor scene biblice.

Dupa cum rezulta din naratiunea evanghelica, Simeon nu era preot, ci doar un om drept, inspirat de Sfantul Duh. El nu face parte, ca Zaharia, din casta sacerdotala, dar este un ales; privilegiul de care se bucura nu va fi deci de natura functionala, ci este bazat pe o alegere libera. Simeon este urmasul profetilor, caci datorita unui dar de sus patrunde el in tainele viitorului si este chemat sa dezvaluie evenimente ignorate de oamenii obisnuiti. Harul de care se bucura acest drept este cu totul deosebit; el ia Pruncul in brate, deci il poarta in bratele sale vlaguite de batranete pe Dumnezeul coborat printre oameni si in aceasta atitudine binecuvanteaza pe Domnul, parand ca aduce astfel pe Fiul ofranda bineprimita Tatalui.

Cantarea inaltata de Simeon in acea clipa unica in care el tinea in brate pe Mantuitorul oamenilor cuprinde prima profetie din Noul Testament privitoare la rolul universal al lui Mesia. El multumeste Cerului ca l-a invrednicit sa-L vada pe Acela care este mantuirea tuturor noroadelor, "Lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel" (Luca 2, 32).

Simeon, luminat de Sfantul Duh, intelege deci ca acest Prunc nevinovat este Mesia, care va aduce izbavirea tuturor nea-murilor. In continuare, el dezvaluie doua trasaturi esentiale ce vor defini destinul Pruncului: "Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri" (Luca 2, 34). El descopera astfel relatia complexa care va exista intre poporul ales si Mesia cel asteptat: pentru foarte multi va fi pricina de poticnire, in timp ce unora, putini la numar, le va da prilejul sa se mantuiasca, recunoscandu-L drept Fiul Tatalui, facand astfel ca Israel sa nu fie definitiv alungat de Dumnezeu si sa se bucure de iertarea finala, menita sa incheie ciclul evolutiei poporului ales si al intregii istorii.

Cu formula "semn care va starni impotriviri", Simeon patrunde si mai adanc in misterul destinului Mantuitorului, pe care il tine in brate. Hristos va fi un semn de vesnica impotrivire pana la sfarsitul veacurilor, nu numai pentru Israel, ci pentru toti oamenii care vor nega divinitatea Sa si ii vor respinge chemarea.

Acest caracter paradoxal al misiunii lui Mesia fusese intrezarit si de marele vizionar Isaia: "El va fi pentru voi piatra de incercare si stanca de poticnire pentru cele doua case ale lui Israel" (Isaia 8, 14). Simeon confirma astfel o profetie mesianica si anticipeaza destinul antinomic al Pruncului divin; Mantuitorul insusi Se va identifica, in preajma patimilor, cu piatra care il va spulbera pe cel peste care va cadea (Matei 21, 44).

Dupa ce a descifrat ceva din taina Pruncului, Simeon se adreseaza Sfintei Maici, careia ii spune: "Prin sufletul tau va trece sabie" (Luca 2, 35). El este primul care ii descopera Sfintei Fecioare suferinta nemarginita ce o asteapta. Pana in acea clipa, ea nu primise decat semne prevestitoare de bucurie; solia ingerului ii dezvaluise numai misiunea plina de slava a Fiului ei, iar inchinarea pastorilor o intarise in nadejdile sale.

Simeon este cel dintai care face sa patrunda o umbra de indoiala in sufletul Preacuratei, dandu-i sa inteleaga ca misiunea ei, desi semn al unei alegeri unice, va presupune jertfa si suferinta. Totusi - si acest element este caracteristic pentru definirea personalitatii Sfintei Fecioare -, desi surprinsa si ingrijorata de profetia lui Simeon, Maria nu pune nici o intrebare cu privire la aceasta durere necunoscuta, nu se arata abatuta, nu se plange, nu se revolta, ci tace.

Din clipa in care ea si-a dat consimtamantul la marea taina a intruparii, Sfanta Maica nu a mai pus nici o intrebare si niciodata nu si-a aratat jalea pentru cele indurate. Ea s-a plecat supusa vointei Celui de Sus si nu s-a razvratit impotriva crucii sale, prea grea poate pentru umerii ei plapanzi, acceptand toate cele randuite de Dumnezeu.

Alaturi de Simeon apare in templu si o femeie, Ana, care de ani de zile vietuia in incinta sacra si era cunoscuta ca proorocita. Ea vine in aceasta clipa solemna spre a intari descoperirile lui Simeon, aratand ca Pruncul avea sa aduca implinirea nadejdilor lui Israel. Prezenta ei are un sens adanc: nu numai un barbat cucernic trebuia sa dea marturie Pruncului divin, ci si o femeie evlavioasa.

Femeia, care alaturi de Adam pricinuise caderea omului, era chemata sa-L preamareasca pe Dumnezeul intrupat si sa-L descopere celor din jurul sau. Elisabeta Il intampinase inca din pantecele maicii Sale, Ana il descopera in locasul de inchinare al lui Israel, iar Maria Magdalena il va intampina dupa inviere si le va face cunoscuta Apostolilor biruinta Sa asupra mortii. Femeia este mereu prezenta in paginile Evangheliei, invederandu-se astfel ca si ea participa la marea taina a lucrarii lui Dumnezeu privind mantuirea oamenilor.

Evenimentul prezentarii Pruncului la templu cuprinde, dezvaluita in ceea ce are ea mai adanc, taina misiunii lui Hristos. El este recunoscut drept Mesia in chiar sanctuarul Legii lui Moise, descoperit ca Mantuitor al tuturor neamurilor, dar totodata si ca Acela venit sa aduca tulburare in lume, deoarece va fi un permanent semn de contradictie si de ispite. Este ciudat ca Fiul, venit in lume pentru a-l impaca pe om cu Dumnezeu si a restabili pacea in cosmos, va fi totusi, la un anumit nivel, pricina de caderi si de rataciri. Acesta este inca unul din aspectele paradoxale si tragice ale misterului Dumnezeului intrupat, care nu va fi depasit decat la transfigurarea finala, cand toata creatia va praznui nunta Mielului si il va adora.

Este semnificativ faptul ca prima proorocire cu privire la ratacirile pricinuite de prezenta acestui vlastar ales s-a facut tot in templul din Ierusalim, adica in inima iudaismului, unde avea sa aiba loc si tragica renegare a lui Hristos. Dintru inceput, semnele viitoarei preamariri se impletesc cu cele prevestitoare de incercari si suferinte, precum si cu acte care implica deplina umilire si supunere a Fiului fata de Tatal.

Un alt element esential care trebuie retinut in legatura cu evenimentul mentionat mai sus este ca prin persoana lui Simeon si prin cea a Anei, care ii reprezinta pe urmasii profetilor, Israel a recunoscut in Pruncul lisus pe Mesia cel asteptat. O data mai mult se constata ca poporul ales nu a fost cu desavarsire lipsit de semne din partea lui Dumnezeu; prezenta lui Simeon si a Sfantului Ioan Botezatorul, care in etape succesive L-au descoperit pe Unsul lui Dumnezeu, dovedeste aceasta, chiar daca copilaria si tineretea lui lisus au fost invaluite in taina. Totusi, simpla existenta a lui Simeon si a Anei, ca si a atator alti evrei care vor recunoaste in lisus pe Fiul Tatalui, constituie un indiciu semnificativ cu privire la destinul poporului ales si justifica mantuirea sa finala. 

Natalia Manoilescu Dinu

Articol preluat din cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii", Editura Bizantina

Cumpara cartea "Iisus Hristos Mantuitorul in lumina Sfintelor Evanghelii"

Intampinarea Domnului in spiritualitatea populara

La 40 zile dupa Craciun, la 2 februarie, cand biserica ortodoxa sarbatoreste Intampinarea Domnului, spiritualitatea populara pastreaza sarbatoarea numita Stretenie sau Ziua Ursului. Se considera ca in aceasta zi anotimpul rece se confrunta cu cel cald, sarbatoarea fiind un reper pentru prevederea timpului calendaristic.

Oamenii puneau schimbarea vremii pe seama comportamentului paradoxal al ursului, numit Al Mare sau Martin. Pentru a castiga bunavointa animalului salbatic ei asezau, pe potecile pe unde obisnuia sa treaca acesta, bucati de carne sau vase cu miere de albine.

 

Se considera ca puterea acestui animal era transferata asupra oamenilor, in special asupra copiilor, daca acestia se ungeau, in ziua de 2 aprilie, cu grasime de urs. De asemenea, pentru a fi puternici si caliti in viata, copiii firavi erau botezati cu numele de Ursu.

 

Bolnavii de "sperietoare" erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par smuls dintr-o blana de urs iar, in satele pe unde se intampla sa treaca tiganii ursari, se obisnuia ca barbatii sa fie "calcati terapeutic" de catre ursii dresati.

 

Schimbarea anotimpurilor era pusa pe seama aparitiei sau disparitiei ursului, la 2 aprilie, credinta intalnita nu numai la bucovineni ci si in intreg spatiului carpatic, in nordul Europei si chiar in unele zone din America.

 

Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind, astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in ziua de Stretenie cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.

 

De ziua ursului, in functie de starea vremii, batranii faceau prognozarea timpului optim al culturilor de peste an, stabilind acum un adevarat "grafic" al semanaturilor de primavara.

 

Ziua era considerata, pe alocuri, ca fiind si inceputul anului nou pomi-viticol. Prin livezi se purtau adevarate dialoguri intre pomicultori si pomi iar pomii fructiferi fara rod in anul ce a trecut erau amenintati cu securea. Se credea ca, in felul acesta, pomii vor fi determinati sa rodeasca.

 

Legat de acest moment calendaristic, se mai credea ca Stretenia, sub infatisarea unei divinitati meteorologice feminine, trecea peste ape. Daca acestea nu erau inghetate, Stretenia facea un pod de gheata peste ele.