Restul zilelor pentru chir-Pandele în Thessalonic - în alte vremuri a doua capitală a Imperiului Bizantin - s-a scurs plăcut. Haralambie s-a ocupat de tot ce trebuia pentru a-l duce să se închine la mormântul Sfântului stareţ aghiorit Paisie, la Souroti. In drum spre locul de pelerinaj îl întrebă de faptul minunat petrecut la Sfântul Dimitrie:

- Mi-e greu, măi tată, să cred toate câte mi-ai împărtăşit. Pe de altă parte, ceea ce am văzut în biserica Sfântul Dimitrie n-a fost rodul închipuirilor mele. Intotdeauna am crezut că există o putere care descurcă iţele. Dar nu crezi că această putere absolută a ajuns produsul unei exploatări nemiloase din partea preoţilor?

- Ascultă-mă, fiule, dacă mi-ai fi spus aceste lucruri acum două săptămâni, n-aş fi avut nici un motiv să nu fiu de acord cu tine. Mai mult, aş fi adăugat câteva lucruri, ce ar fi adeverit cele afirmate de tine privitor la exploatarea sentimentului religios. Acum două săptămâni a murit Iannis cel nebun, un bătrânel foarte bun la suflet din cartierul unde se află băcănia noastră. Un om pe care eu, personal, îl socoteam smintit. Mi-am dat seama cât de mult am greşit în ziua înmormântării sale, şi, în cele din urmă, am înţeles minunile şi binele pe care îl făcea întregului cartier. Tot atunci am început să cercetez mai în profunzime vorbele pe care mi le adresase şi faptele lui şi am reconsiderat toate câte credeam despre Dumnezeu. Fiul meu, Dumnezeul în Care credem nu este o simplă putere superioară, ci este Dumnezeul Cel Viu: Tatăl Creator, Fiul Cel Unul-Născut şi Preasfântul Duh. Acest Dumnezeu descurcă iţele omenirii. Este Dumnezeul iubirii şi al milei...

- Nu te contrazic, tată, dar mă întreb cum de a îngăduit Dumnezeu să se petreacă toate cele pe care le vedem. Cum de îngăduie atâta şi atâta nedreptate...

- Haralambie, Hristosul nostru S-a răstignit şi a înviat pentru noi, păcătoşii, mi-a spus vrednicul de - pomenire Iannis. Ne-a dat lumina vieţii adevărate şi ne-a întins mâna pentru a-L urma. Noi însă I-am întors spatele. De fapt, am întors spatele dreptăţii, adevărului, bucuriei, fericirii. Din respect faţă de noi, Dumnezeu nu ne-a făcut să-L urmăm cu de-a sila - ceea ce I-ar fi fost foarte uşor. A continuat fără încetare până în ziua de azi să ne trimită prin sfinţii şi prin îngerii Săi, prin Preasfânta, vestiri spre a ne îndrepta, dar noi cu încăpăţânare îi întoarcem spatele. In consecinţă, preferăm să călcăm în picioare rânduiala pe care El a statornicit-o prin poruncile Sale şi să alegem nedreptatea. Intrebarea e, aşadar, dacă tu şi eu, care judecăm şi vorbim lesne despre nedreptate, am dorit să înfăptuim ceea ce ne cere. Dacă ne-am împotrivit îndoielii şi am îmbrăţişat credinţa, Ortodoxia. Dumnezeu, când vom ajunge inaintea-I, n-o să ne ceară să-I spunem ce a făcut vecinul nostru, ori cutare preot, ori nu ştiu care dintre conducători, ci ce-am făcut noi. Am ales, fiul meu, întunericul necunoştinţei şi am lăsat deoparte lumina cunoştinţei, la care are acces fiecare om, care voieşte să se apropie în smerenie şi iubire de ea, până şi eu, băcanul.

- De unde-ai învăţat, măi tată, toată această teologie? Nici măcar preoţii nu vorbesc în ziua de azi aşa! Sincer, sunt surprins!

- Carte, Haralambie, am învăţat puţină. Eu mă socotesc printre cei agramaţi. De la sfântul cartierului nostru însă, de la Ioannis, măcar de l-ai fi cunoscut şi tu, am învăţat, mai ales în ultimele zile, să mă încred în Dumnezeu. Desigur, când el mă îndemna într-un chip minunat să vin la Thessalonic şi să îndrept relaţia noastră rănită, l-am întrebat simplu: „Cum o să izbutesc, când în întreaga mea viaţă am fost aspru, fără inimă, grosolan, lipsit de delicateţe?” El însă nu s-a lăsat înduplecat: „Ia-o la drum şi Preabunul Dumnezeu o să pună în gura ta vorbele cuvenite pentru fiul tău, ajunge să ai cu tine «bătătorul», adică Psaltirea, care să alunge duhurile cele rele, şi să fii smerit”. Dau slavă lui Dumnezeu fiindcă mi-a dăruit bucurii de neînchipuit pentru mine.

Era prima dată când chir-Pandele a discutat atâtea lucruri cu fiul său. Şi nu doar despre cele duhovniceşti. Singurul lucru pentru care se ruga Dumnezeului Treimic era să-i povăţuiască copiii pe calea adevărului, astfel încât să dobândească familii bune, creştine, ortodoxe.

La Souroti, Haralambie mergea pentru prima dată ca, de altfel, şi chir-Pandele. Nu ştia aproape nimic despre Sfântul Paisie. Nora sa, care le-a povestit câteva lucruri minunate din viaţa sfântului, i-a sfătuit să meargă într-o zi de vineri. Din cele ce-au urmat s-a dovedit că pelerinajul lor n-a fost deloc întâmplător, de vreme ce o maică, care trebăluia acolo, auzind de iubirea lor faţă de Psaltire, le-a dat două pagini privitoare la Psalmi şi la felul în care Sfântul Arsenie Capadocianul îi folosea în rugăciunile sale.

Astfel şi chir-Pandele, şi Haralambie începură să priceapă puterea Psaltirii. Intr-atât s-a entuziasmat chir-Pandele, că începu să facă mai multe fotocopii pe care le împărţea pretutindeni.

Inainte de a pleca din Thessalonic, a lăsat discret şi fără a fi observat un plic cu bani pentru nevoile copiilor săi şi s-a întors mai mult decât fericit la Athena. Bucuria şi fericirea reveniră în casa lui, şi avea toate motivele „să se laude în Domnul” (.Ps. 33, 2), ca urmare a celor petrecute.

Doamnei Dimitra, soţia sa, când a aflat de la chir-Pandele amănuntele privitoare la cele petrecute în Thesalonic, nu i-a venit să creadă. Era prima dată când îl vedea pe soţul ei comportându-se în felul acesta.

- Nu e bine, măi femeie, să fim de acord şi să împingem copiii la desfrânare; să-i deschidem diavolului uşa. In toate acestea se adevereşte zilnic spusa: „Păcatele părinţilor apasă asupra copiilor”. Avem o mare răspundere pentru calea pe care o vor urma Haralambie şi Ouranîa, fiica noastră. Nu ajunge doar asigurarea celor de trebuinţă supravieţuirii. Nu-i suficient să le împlinim hatârurile. Nu dobândim nici un folos de pe urma zbaterii de a demonstra sinelui bolnav că am reuşit ca părinţi şi de a avea recunoaşterea din partea societăţii şi a prietenilor noştri. Am înţeles că un singur lucru e de trebuinţă, cu care orice părinte se poate lăuda: faptul de a-i ajuta pe copii s-o ia pe calea lui Dumnezeu, să urmeze şi să făptuiască ceea ce ne-a spus Hristos. De aceea aş vrea să-ţi cer iertare pentru purtarea mea de până acum. Aş vrea să mă ierţi pentru suferinţele pe care ţi le-a pricinuit egoismul meu. Aş dori, de asemenea, să te rog să ne schimbăm viaţa. Să ajungem oameni ai lui Hristos, asemenea lui Iannis. Să ne găsim un duhovnic spre a ne spovedi, a ne împărtăşi cu Hristos, să mergem cu consecvenţă la biserică, să ne rugăm. Ce spui, Dimitra?

- Pândele, dragule, văd că după înmormântarea vrednicului de pomenire Ioannis te-ai schimbat profund. Ca femeie, îmi place această schimbare. Şi ştii de ce? Fiindcă simt o mai mare încredere văzând siguranţa, bucuria şi strălucirea de pe faţa ta. Am parte de bucuria pe care n-am mai simţit-o de la nunta noastră. Cum deci, Pândele, să spun nu acestei lumini care te face la propriu să străluceşti?

Acestea i-a mărturisit doamna Dimitra, în timp ce-l strângea în braţe şi-l săruta.

DIONYSIOS A. MAKRIS

Fragment din cartea "IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS, vol II, Editura Sophia

Cumpara cartea "IANNIS CEL NEBUN PENTRU HRISTOS"

 

• Batjocorirea lumii
  Publicat in : Editoriale
• Nebunia pentru Hristos
  Publicat in : Morala
• Sfantul Andrei cel nebun
  Publicat in : Vietile sfintilor

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: