Primele patru duminici din Triod, cele de dinainte de începutul Postului Mare, reprezintă tot atâtea trepte de cunoaştere a lui Dumnezeu. Pentru vameş şi pentru fariseu, Dumnezeu este Cineva nevăzut, dar prezent, căci I se pot adresa. În pilda fiului risipitor, Dumnezeu se descoperă deja, El se arată ca Tată al tuturor. Înfricoşătoarea judecată ni-L arată pe Dumnezeu micşorându-Se, spre a deveni mai accesibil nouă, identificându-Se cu aproapele nostru. În cea de a patra duminică, a izgonirii lui Adam din Rai, Tatăl ceresc devine chiar interior nouă, noi ne putem arăta Lui „în ascuns” (Matei 6, 18). Aceste patru trepte corespund cu patru trepte ale mântuirii noastre: 1) conştientizarea şi asumarea păcatelor; 2) pocăinţa sau întoarcerea spre Dumnezeu; 3) milostenia sau jertfirea pentru aproapele; 4) unirea inimii cu Dumnezeu.
Această a patra treaptă este împărţită, la rândul ei, în trei, după cum ni le descrie pericopa evanghelică rânduită a se citi în biserici. Ca şi în precedentele trei duminici, şi aici este prezent un pragmatism tonic, care face accesibile tuturor oamenilor aceste învăţături evanghelice. Mai întâi, suntem învăţaţi valoarea iertării: „Dacă veţi ierta oamenilor greşelile lor, şi vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6, 14-15). Iată un soi de „târg” foarte răspândit în relaţiile interumane şi familiar nouă: vrei să obţii ceva, trebuie să oferi ceva. Însă iertarea celuilalt este oricum un câştig pentru mine. Neiertarea înseamnă mult zbucium sufletesc, înseamnă resentimente, ură, împietrire, tot ce poate fi mai dureros sufleteşte. Dacă iert, mă eliberez, nu mai sunt influenţat sau condiţionat de nimic din comportamentul celuilalt. Lui poate că nici nu-i pasă dacă eu îl iert sau nu, poate chiar să-i fie indiferent. Pentru mine însă este esenţial să mă rup de o legătură bolnăvicioasă cu fratele meu. Iar ca bonus – şi ce bonus! –, iertând aproapelui, primesc şi eu iertare de la Dumnezeu pentru greşelile mele.
Aşadar, câştigul e dublu. Cu un singur gest obţin două daruri esenţiale pentru mântuire: libertate în relaţia cu aproapele şi pace în relaţia cu Dumnezeu.
Pasul doi din această a patra treaptă marchează renunţarea la orice fel de dorinţă de a fi pe placul oamenilor: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii, căci ei îşi întunecă feţele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că îşi iau răsplata lor. Iar tu, când posteşti, unge-ţi capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede cele ascunse îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 16-18). Dacă facem lucrurile pentru a obţine apreciere din partea oamenilor, vom avea o răsplată aici, pe pământ, una la vedere şi între anumite limite. Dacă vreau să obţin mai mult, interiorizez osteneala postului şi primesc „în ascuns” o răsplată cu urmări în veşnicie. Trebuie să cântăresc lucrurile pragmatic şi să aleg, aşadar, între efemer şi veşnic.
De aici se trece la pasul al treilea şi ultimul, învăţând să ne îmbogăţim în Dumnezeu, iar nu în lucruri trecătoare: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură. Ci vă adunaţi comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 19-21). Pragmatismul din aceste versete este total: nu merită să investeşti în nimic din cele ce vor pieri, din cele ce nu au cum să dăinuiască. Cea mai sigură investiţie este în cele cereşti, garantată de Însuşi Dumnezeu, la adăpost de orice fluctuaţie a bursei vieţii. Asta nu e valabil doar pentru acumularea de bogăţii, ci şi pentru gesturile de generozitate. Pot să fac pe acest pământ chiar şi acte de filantropie de miliarde de euro. Dacă nu le fac în numele lui Dumnezeu şi de dragul Lui, ele nu au valoare în veşnicie. Un folos este, cu siguranţă, dar orice recompensă o primesc aici, pe pământ, în locul la care mă autolimitez. În schimb, o bucată de pâine dacă dăruiesc cuiva pentru Dumnezeu, câştigul meu este unul veşnic.
„Că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră” (Matei 6, 21). Versetul ne lămureşte şi care este calea către mântuire, dar şi de ce am ajuns în această „vale a plângerii” (Psalmi 83, 7) – cum mai este socotită viaţa pe pământ. Duminica izgonirii lui Adam din Rai este, de fapt, Duminica izgonirii inimii din Rai. Nu Dumnezeu l-a izgonit pe Adam din Rai, ci Adam şi-a izgonit inima prin neascultarea sa, prin orientarea sa către cele din afara sa, către cele create. Dumnezeu îl lasă pe om să-şi urmeze inima (asta este de fapt „izgonirea”), dându-i astfel încă o şansă de a redobândi Raiul. Dacă omul îşi află inima, află şi Raiul. Căci în inima sa va descoperi pe Dumnezeu, iar Raiul înseamnă a fi în Dumnezeu şi a lăsa pe Dumnezeu să fie în toate ale sale.
Om cu inima pe-afară sunt când comoara mea, tot ce am eu mai de preţ nu e înăuntrul meu! În basmul cinematografic „Pirates of the Caribbean: Dead Manâs Chest” (2006), unul dintre personajele principale are inima ascunsă într-un cufăr, fapt ce-l face extrem de vulnerabil. Oare inima noastră unde este? În contul din bancă, în ecranul telefonului mobil, în mâinile unui alt om? Unde este? Răspunsul îl aflăm dacă cercetăm care sunt lucrurile cele mai importante pentru noi, care este „comoara noastră”.
Dacă-L vom căuta pe Dumnezeu, ne vom afla inima. Cum anume să-L căutăm, ne vor învăţa duminicile Postului Mare.
pr. Constantin Sturzu
Sursa: doxologia.ro
pr. Constantin Sturzu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.