- Intr-o pildă evanghelică se spune că începătorul, vrând să zidească un turn, stă mai întâi şi îşi face socoteala cheltuielii, dacă are cu ce să-l isprăvească (v. Luca 14, 28). Ce legătură are această pildă cu viaţa duhovnicească? La ce trebuie să cugete doritorul de viaţă monahală, înainte de a păşi pe calea râvnită de el?
- Inainte de toate, să cugete foarte bine ce drum alege în viaţă. Există o părere preconcepută, mai ales în lumea necreştină, precum că mănăstirea reprezintă un refugiu tihnit, unde se retrag rataţii sau dezamăgiţii, ceea ce este absolut fals. Mănăstirea este un front de luptă, de fapt prima linie a frontului, unde diavolul îi atacă intens pe cei care au venit aici să se mântuiască şi să-I slujească lui Dumnezeu. Citind scrierile Sfinţilor Părinţi, omul va descoperi în parte viaţa monahală, cu necazurile şi ispitele ei. Fără să se limiteze la cunoaşterea teoretică, el va încerca, în lume fiind, să practice cât poate pravila traiului călugăresc.
Nevoinţa ascultării, deşi importantă, reprezintă piatră de poticnire pentru omul lumesc. El trebuie să caute un duhovnic care să-l îndrume în viaţa duhovnicească, să renunţe la
voia sa, la gândirea sa lumească şi să deprindă treptat cugetarea duhovnicească şi poruncile dumnezeieşti prin fapte. Nu este uşor, pentru că ascultarea este una din cele mai dificile nevoinţe monahale. Omul care nu este apt de ascultare nu va fi apt de nimic altceva, pentru că nu va înţelege lucrurile în mod corect. Cu părere de rău, mulţi dintre mireni şi monahi nu pricep virtutea ascultării.
In afară de aceasta, există primejdia „alunecării” omului în nevoinţe exterioare, de suprafaţă, care îl vor afunda în păcatul grozav al înşelării. Odată, a venit la mine un tânăr şi mi-a spus: „Imi doresc să mă călugăresc, motiv pentru care am renunţat la multe.” Il întreb: „Cum adică?” „Păi nu consum carne defel; respect postul în zilele de luni”, îmi răspunde el. „E bine ce faci tu. Dar... ai un duhovnic?” „Nu.”
„Atunci de la cine ai binecuvântare să nu consumi carne şi să posteşti în zilele de luni?” „Nu m-a binecuvântat nimeni.” In cele din urmă, l-am întrebat: „Ei bine, de ce ai venit la mine?” „Să-mi daţi sfaturi, îndrumări care să mă apropie mai mult de idealul vieţii monahale.” „Nu e sigur, îi răspund eu, că Dumnezeu vrea sau nu să devii monah. Bineînţeles, acum eşti foarte convins că Domnul vrea aceasta, dar timpul îţi va arăta calea. Pentru început însă te voi binecuvânta să consumi carne.” Tânărul însă s-a întors şi a plecat. De atunci nu l-am mai văzut, pentru că viziunea sa despre viaţa duhovnicească şi monahală era străină de a mea. Meritul său în ceea ce priveşte postirea a contat mai mult decât sfatul unui oarecare ieromonah.
De fapt, voiam să-l opresc de la consumul cărnii doar pentru o lună sau două, mai ales că nu i-am interzis să postească lunea. Totuşi tânărul a ignorat sfatul meu, în favoarea meritului său, vechi de ani. Celui liber - libertate, deşi cred că ascultarea e mai presus de orice dorinţă sau moft de-al nostru.
Sfinţii Părinţi au spus că ascultarea este mai presus de post şi rugăciune. Cel care nu înţelege ascultarea nu va fi în stare să înţeleagă nici postul şi nici viaţa duhovnicească, nemaivorbind de cea monahală. Numai prin ascultare omul duce un trai duhovnicesc veritabil. Ascultarea este muncă, prilej de smerire de sine şi înfruntare a mândriei personale, exprimată prin urmarea voii şi a cugetelor proprii. Prin ea, omul are şansa să renunţe la voia sa. Bineînţeles, cel obişnuit să trăiască în acord cu voia sa va trebui să ducă o luptă destul de crâncenă. Totuşi, dacă va dori să realizeze ceva, va fî nevoit să adopte asemenea atitudine.
După o vreme, el îşi va forma deprinderea pentru ascultare şi o oarecare neîncredere de sine, iar atunci când va lua hotărâri bazate pe ideile, simţămintele şi emoţiile sale, va fi neliniştit. Dacă a cerut sfatul fratelui de credinţă, dacă duhovnicul l-a binecuvântat la împlinirea faptelor sale, omul capătă liniştea. Ascultarea sa devine de calitate, pentru că lucrează cu credinţă. Atât timp cât ia hotărâri de unul singur, bazându-se pe cugetul său, ascultarea sa nu este de calitate şi, prin urmare, aduce roade rele. Prin aceasta, credinţa i se răceşte. Smerenia, care este sufletul credinţei, se îndepărtează, iar omul duce un trai de suprafaţă, adică, în cel mai bun caz, devine doar un lucrător trupesc.
Adevărata viaţă şi nevoinţă duhovnicească se realizează prin ascultare, şi nu altfel. Principiul ascultării stă la baza ascezei ortodoxe.
IEROMONAH SERGHIE RÎBKO
Fragment din cartea "CUM NE MÂNTUIM ÎN SECOLUL XXI", Editura Sophia
Cumpara cartea "CUM NE MÂNTUIM ÎN SECOLUL XXI"
-
Primirea in viata monahala
Publicat in : Organizare B.O.R. -
Despre viata monahala
Publicat in : Sfaturi duhovnicesti -
Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste
Publicat in : Organizare B.O.R. -
Sfanta Scriptura in viata monahala
Publicat in : Credinta -
Viata monahala in viziunea Sfantului Nil
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.