Nu întâmplător, Sfântul Efrem Sirul îşi începe cererea sa de neosândire a aproapelui cu rugăciunea de a primi de la Dumnezeu harul de a ne vedea propriile nedesăvârşiri şi păcate: „Aşa, Doamne, împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu!” Prin aceasta el ne arată că pricina adâncă a osândirii celor din jur este orbirea faţă de propria noastră păcătoşenie, vrednică de plâns. Şi, într-adevăr, aşa este! De ce osândim noi pe alţii atât de uşor? Pentru că nu vedem că noi înşine suntem de osândit.
Să ne folosim de o pildă. Există oameni care, cu unele din faptele şi manierele lor, sunt de râs în ochii celor din jur. Ei însă nu realizează lucrul acesta şi îşi batjocoresc cu uşurinţă aproapele. Insă dacă observă situaţia comică în care se află, că îşi bat joc de slăbiciunile altora, de care nici ei nu sunt feriţi, credeţi oare că se vor supăra şi vor deveni orgolioşi, şi vor mai continua să-i ironizeze? Nu! Ei vor tăcea şi vor căuta cu un ceas mai devreme să se îndrepte, ca să nu se facă de râs în faţa celor din jur. Pentru că cel ce este el însuşi de râs şi-şi bate joc de alţii se face de râs îndoit, după proverbul: „Râde ciob de oală spartă”. Astfel şi un creştin, dacă a reuşit să ia aminte - dar cu adevărat să ia aminte - la întunericul propriei sale păcătoşenii, nu va mai avea nici o dorinţă să osândească starea de păcat a altuia...
Dar cum să luăm aminte la păcatele proprii? Omul păcătos nu este în stare să ajungă singur la adevărata vedere duhovnicească asupră-şi. Chiar propriile lui păcate îl împiedică să şi le vadă! Cum se poate una ca asta? - va întreba cu nedumerire cineva. Foarte simplu! Păcatul este întuneric. In întuneric nu se observă nimic; ca să vedem lucrurile din jur, avem nevoie de lumina soarelui. Iar ca să ne conştientizăm păcatele, ne este de trebuinţă harul cel dumnezeiesc.
Să luăm, de pildă, pe păcătosul cel mândru. Nu există păcat mai mare decât mândria, care este o deplină lipsire de harul lui Dumnezeu (vezi Iac. 4, 6). Insă cel mândru nici pe sine nu se socoteşte păcătos, nici altora nu le îngăduie să-i scoată în evidenţă păcatele. El nu rabdă observaţiile. într-atât l-a orbit mândria pentru păcatele lui.
In noaptea întunecoasă noi nu vedem lucrurile care ne înconjoară, însă, în ciuda acestui fapt, ele se află în jurul nostru. Faptul că noi nu le vedem nu înseamnă că acestea nu există. Este îndeajuns să ne ciocnim de ele ca să ne convingem de existenţa lor. Tot astfel este şi în viaţa duhovnicească. Dacă noi nu ne vedem păcatele noastre, fie din pricina mândriei, fie din pricina grozavei împietriri în păcat, nu înseamnă că nu avem păcate. Când ne izbim de ele şi suferim din cauza lor, ne vom încredinţa că există, că sunt în noi, că ele creează un întuneric duhovnicesc în inimile noastre şi ne pricinuiesc toate durerile şi pătimirile.
Insă unii vor întreba: oare omul nu vede că greşeşte când se mânie, când osândeşte pe aproapele, când desfrânează, când minte? Aici este problema: că, şi atunci când săvârşeşte aceste păcate vădite, cel deprins să păcătuiască nu le conştientizează ca păcate. El observă că se mânie, însă mânia lui i se pare ceva îndreptăţit, ceva firesc, iar uneori chiar ceva generos. El observă că osândeşte, dar săvârşeşte aceasta fără cea mai mică mustrare de conştiinţă. Şi chiar se mândreşte cu comportamentul său, socotindu-se a fi un drept care urăşte păcatele. El observă că desfrânează, însă socoteşte aceasta ca ceva firesc şi, dacă nu este luminat duhovniceşte, nu află aici niciun fel de păcat. Minte, însă acest fapt i se pare îndreptăţit întru totul în circumstanţele respective. Un astfel de om poate să săvârşească orice fel de păcat şi să creadă că nu face nimic rău.
Dacă fiecare păcat ne întunecă, atunci în permanenţă păcatul săvârşit îngroaşă şi mai mult întunericul din jurul nostru şi din noi. Aşa se ajunge la următorul cerc vicios: păcatul creează întunericul, iar întunericul ascunde de noi păcatele noastre. Sub acoperişul întunericului, ele nu ne mai par înfiorătoare. De aceea, cel ce nu-şi vede păcatele păcătuieşte cu îndrăzneală. Şi cu cât mai mult păcătuieşte, cu atât mai obişnuit lucru i se pare păcatul în ambianţa acelui întuneric care-l înconjoară. Obiceiul îi devine aliat în păcat şi apărător înaintea judecăţii propriei conştiinţe, iar întunericul îl linişteşte.
Prima păcătuire este simţită ca o înţepătură nevătămătoare, simţământ firesc, pe care însuşi Dumnezeu l-a pus în noi. Dar a doua asemenea păcătuire îi va pricinui conştiinţei noastre o rănire dureroasă. Ea va striga, însă noi nu îi vom asculta glasul de a ne înfrâna. Astfel, prin repetarea păcatelor, ajungem la starea vrednică de plâns de a ne obişnui cu ele şi cu starea de fapt. „Ei, aşa e viaţa! - ne spunem. Toţi greşesc! Şi noi, ca oameni, nu suntem fără de păcat!” Aşa dăm dovadă de o palidă conştiinţă a păcătuirii, dar suntem departe de a simţi tăişul grelei noastre vinovăţii înaintea lui Dumnezeu, ca să ne înfiorăm de păcatele noastre şi, văzând că ne înecăm în ele, să strigăm deznădăjduiţi după ajutor.
Păcatul a zămislit întru noi. Il avem ca pe un permanent tovarăş de drum, însă sfetnicul cel nevăzut ne este diavolul. Cu el ne împărtăşim răutăţile noastre, cu el ne sfătuim cum să ieşim dintr-o asemenea stare de păcat chinuitoare. Iar el, într-adevăr, ne sfătuieşte, însă cum? Cel mai pierzător sfat: cu un nou păcat să ne salvăm din nenorocirea în care ne-a adus primul păcat! De pildă, dacă am furat: în loc să recunoşti şi să te îndrepţi, tu te gândeşti cum să scapi de învinovăţirile împotriva ta. „Minte! - te îndeamnă diavolul. Spune că nu ai furat tu şi acuză pe altul!” Astfel, prin noi păcate, tu îl ascunzi pe primul.
Ori: ai jignit pe cineva şi el te judecă pentru jignire. Cum să ieşi din necaz şi să închei discuţia? Ingerul păzitor te sfătuieşte: „Cere-ţi iertare!” Insă diavolul îţi şopteşte altceva: „Răzbună-te!” Iar tu te răzbuni, socotind că este corect să te aperi. în acest fel, păcatele se îngrămădesc, întunericul se intensifică, tu săvârşeşti rău după rău, „termini” cu vrăjmaşii tăi şi te crezi erou! Şi nu vezi cât eşti de slab întru bine şi cât eşti de vrednic de plâns, câtă vreme te afli în braţele diavolului...
întunericul de iad al păcatului îl conduce pe om până la orbire. Din această orbire iau naştere jalnica uitare a păcatelor, nesimţirea cea rea şi pierzătoarea tristeţe. Acestea sunt caracteristice stării duhovniceşti a omului care nu se gândeşte la păcatele sale.
A-ţi uita faptele bune este de lăudat şi folositor. Este de lăudat pentru că naşte lipsa de slavă deşartă şi este folositor pentru că la faptele bune se adaugă o nouă virtute - modestia. însă a-ţi uita păcatele este un lucru lipsit de vrednicie şi pierzător. Aceasta este lipsit de vrednicie, pentru că cel ce-şi uită păcatele sale se crede cineva, când în realitate nu este nimic. Este pierzător, pentru că uitarea conduce către noi păcate, către delăsarea duhovnicească deplină şi de aici - către iad!
Este adevărat: uită binele pe care l-ai făcut, spre a nu-l risipi slava deşartă! Atunci îl vei afla păstrat la Dumnezeu. însă adu-ţi aminte de păcatele tale, pentru a te căi de ele! La aceasta povăţuieşte şi Psalmistul, care spune: Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea (Ps. 50, 4). Cu cât mai mult ne uităm păcatele, cu atât mai mult diavolul le ţine minte, spre a ne învinovăţi de ele înaintea judecăţii dumnezeieşti. însă, dacă noi ni le aducem aminte, putem prin pocăinţă să le ştergem din cartea dumnezeieştii dreptăţi.
Mare nenorocire este uitarea păcatelor! Aceasta naşte nesimţirea cea ticăloasă faţă de lucrurile duhovniceşti, indiferenţa faţă de starea noastră veşnică. Ea înceţoşează conştiinţa şi ne omoară simţirile morale înnăscute. Cel ce-şi uită păcatele se obişnuieşte cu ceaţa morală în care se mişcă. Această ceaţă ni se pare chiar plăcută, pentru că astfel cineva poate trece drept un om cumsecade.
In experienţa mea duhovnicească am avut triste constatări. Unele femei, venind pentru prima oară la spovedanie şi neluând aminte la starea lor de păcat, adeseori îşi încep spovedania într-un chip foarte straniu şi de neînţeles. La întrebarea mea: cu ce au păcătuit, ele răspund: „Părinte, nu am omorât pe nimeni, nu am furat de la nimeni, nu am desfrânat, nu am înşelat pe nimeni cu nimic. Ei, sunt păcătoasă ca toată lumea, însă nu am făcut nimic deosebit!” Aşa începe discuţia noastră. Insă în timpul spovedaniei se arată că ele vorbesc aşa pentru că s-au afundat în întunericul cel duhovnicesc şi nu îşi cunosc păcătoşenia.
La întrebarea:
- Dar prunc în pântecele tău ai omorât oare? - dintr-odată aud răspunsul:
- Ei, da, însă bărbatul meu a insistat... Nu aveam cum...
- Câte astfel de ucideri ai săvârşit?
- Trei.
- Şi atunci de ce spui că nu ai ucis?
Tăcere.
- Dar lucru străin oare niciodată nu ţi-ai însuşit? la adu-ţi aminte..., ca fetiţă ori mai târziu!
- Da, părinte, îmi amintesc că unei prietene i-a rămas o carte la mine. Ea mi-a cerut-o, însă eu i-am spus că am pierdut-o... Mai târziu, fiind croitoreasă, mi-am însuşit materiale străine.
- Şi-atunci cum spui că nu ai furat?
Tăcere.
- Dar ca fecioară curată oare ai căzut în păcat?
-Nu.
- Dar măritată, ai păzit oare credincioşia căsătoriei?
- Nu, părinte, însă bărbatul e vinovat de aceasta. El mi-a fost necredincios şi, ca să mă răzbun, şi eu am călcat acest legământ.
- Insă atunci cum afirmi că nu ai preadesfrânat?
Tăcere.
- Şi oare niciodată în viaţa ta nu ai minţit? Ia adu-ţi aminte!
- O, părinte, însă cine nu minte?! Şi eu am minţit...
- Insă atunci de ce spui că nu ai minţit?...
Din nou tăcere. Cât este de greu să se risipească ceaţa duhovnicească de la asemenea suflete neştiutoare! Insă slavă Domnului că există pocăinţă şi mărturisire! Prin spovedanie, vântul adie cu harul cel dumnezeiesc şi împrăştie ceaţa. In razele soarelui dreptăţii care se arată, sufletul vede dintr-odată înfricoşătoarele lui nelegiuiri, se îngrozeşte de sine, omul îşi frânge inima şi începe să plângă. Iar plânsul de pocăinţă spală păcatele. Să mulţumim lui Dumnezeu că ne-a dăruit pocăinţa, prin care noi luăm aminte la păcatele noastre şi ne curăţim de ele!
Insă cine nu se căieşte, acela merge în veşnicie încărcat cu foarte multe păcate, Iară simţământul stării de păcat. Nesimţirea lui duhovnicească nu îndepărtează greutatea păcatelor sale.
Privitor la nesimţirea cea duhovnicească, am auzit următoarea întâmplare uimitoare, desprinsă din realităţile noastre de zi cu zi: în satul Bersin, regiunea Kiustendil, a avut loc cu mulţi ani în urmă un eveniment dureros. Pândarul satului, Gheorghi Ivanov, om lipsit de sensibilitate şi necunoscător în ale duhului, a văzut odată un cioban că îşi purta turma pe păşunea pe care o păzea şi a început să strige după el. Ciobanul a continuat să înainteze în zona interzisă. Fără să se gândească prea mult, pândarul a pus puşca la ochi şi l-a omorât. El a socotit că va fi chiar lăudat, deoarece şi-a îndeplinit cu „bine” serviciul. Insă nu s-a întâmplat aşa. Chiar a fost dat în judecată. înaintea judecătorului a reuşit să se îndreptăţească cum că, chipurile, a fost agresat de cioban şi l-ar fi împuşcat în legitimă apărare. A scăpat doar cu o mică pedeapsă. Dar dumnezeiasca judecată l-a ajuns. Ucigaşul s-a îmbolnăvit greu şi zăcea la pat, însă nici gând să se pocăiască şi să-şi mărturisească uciderea săvârşită. A zăcut ani întregi. In cele din urmă i s-a apropiat sfârşitul. In chinurile de mai înainte de moarte el a spus doar:
- De ce sunt pedepsit? Nu am omorât niciun om, nu am tâlhărit pe nimeni!
In sat s-a auzit că ucigaşul repeta: „Nu am omorât pe nimeni, nu am tâlhărit pe nimeni...!” Intr-o asemenea orbire faţă de păcatele sale a murit el.
Şi până în zilele noastre întâmplarea cu ucigaşul Gheorghi se povesteşte acolo, mai cu seamă când se doreşte înţelepţirea cuiva care păcătuieşte vădit, dar nu se recunoaşte ca vinovat. „Ucigaşul spune: nu am ucis!”
Viaţa este plină de asemenea întâmplări, oricât ni s-ar părea de rare. Faptul că foarte mulţi creştini, deşi plini de păcate, nu se gândesc care va fi partea lor după sfârşitul acestei vieţi şi de aceea nu se spovedesc grăieşte de la sine despre indiferenţa lor duhovnicească şi despre insensibilitatea ce i-a cuprins.
Sfântul Ioan Scărarul face o interesantă comparaţie între nepăsarea duhovnicească şi cea trupească. El constată că, după cum insensibilitatea fizică a unui oarecare organ, ca de pildă ochii ori urechile, este rezultatul unor boli grave, tot astfel şi nesimţirea duhovnicească vine ca urmare a păcatului îndelung, această foarte primejdioasă boală a sufletului. „Această nesimţire - scrie el - a întărit neluarea-aminte, care împietreşte mintea. Ea este fiica relei deprinderi... Ea nu cunoaşte umilinţa inimii şi este poartă a deznădejdii, maică a uitării, şi după naşterea sa devine chiar fiica ei. Ea este părăsirea fricii de Dumnezeu”.
Trebuie să subliniem o stranie realitate, faptul că nesimţirea duhovnicească nu este întru totul legată de nesimţirea vieţii şi a problemelor acesteia în general. Nu! Ea se distinge prin acea calitate, vrednică de plâns, care se manifestă ca plină de indiferenţă numai faţă de cele duhovniceşti, nu însă şi faţă de lucrurile sufleteşti, nu şi faţă de problemele vieţii, oricât de mică importanţă ar avea acestea. în legătură cu ele, nesimţirea duhovnicească arată dintr-odată o sensibilitate ieşită din comun. Indiferentul faţă de cuvântul lui Dumnezeu - care este hrană şi băutură a sufletului omenesc - este foarte interesat de ce se va da de mâncare şi de băut la trapeză. Interesele lui sufleteşti niciodată nu depăşesc cadrul lejerităţii şi al lucrurilor plăcute. Nepăsător fiind faţă de mântuirea sufletului său, el arată mari griji pentru trupul său. Neinteresat de duhovnicie - pe care Mântuitorul i-o prezintă ca unicul lucru de trebuinţă (vezi Lc. 10, 42), hotărâtor pentru viaţa noastră de dincolo -, un astfel de om se aprinde în zadarnice discuţii despre lucrurile mărunte prezente. Insensibil faţă de marile descoperiri ale Cuvântului lui Dumnezeu despre cele hărăzite lumii şi despre apropiatul sfârşit tragic al acesteia, el se ocupă la tot ceasul, în mod pătimaş, cu rezolvarea de rebusuri. Nepărtaş cu desăvârşire la duhovniceştile nevoinţe - post, rugăciune, virtute - prin care se intră în împărăţia lui Dumnezeu, el se interesează cu patimă de sport: meciuri, competiţii, şi mai ales care dintre participanţi va câştiga primul loc la acestea.
Aici, fără să vreau, îmi vine în minte o întâmplare - vai! - comică, petrecută la cimitir. Un apropiat de-al meu, a cărui mătuşă a răposat nu demult, mi-a povestit următoarele:
„Mare pierdere a fost pentru mine moartea mătuşii! După înmormântare, am pornit către casă plin de întristare. In apropiere am văzut însă o altă înmormântare, la care nu era nici preot, nici cruce. Un orator cu glas puternic vorbea despre cel răposat. Fără să vreau m-am apropiat...
- A fost un minunat om al zilelor noastre, sublinia vorbitorul despre viaţa acestuia. Cu nimic din cele modeme nu rămăsese în urmă. Nu este oare acesta un adevărat eroism?! Inainte să moară, el a cerut să i se aducă ziarul, ca să afle ultimele ştiri. A dorit să dea drumul la radio, iar apoi a vmt să vadă un meci la televizor. El iubea echipa «Slavia» şi ultima lui dorinţă a fost ca echipa al cărei susţinător era să iasă învingătoare...”
Spunând aceasta, cunoştinţa mea a adăugat:
„Deşi eram într-o dispoziţie nu tocmai bună, aici nu am putut să mă stăpânesc şi am râs fără să vreau...
Da! Nefericitul răposat nu a avut nici o noţiune despre Dumnezeu, despre suflet, despre veşnicie şi despre mersul în cealaltă lume. A trăit întm totul doar pentru interesele lui pământeşti, lipsite de orice fel de seriozitate! Şi comic, şi tragic!”
Stranie este căderea în păcat, dacă a pricinuit o astfel de confuzie în sufletul omenesc... Mai întristător este faptul că în lumea noastră contemporană nu doar ateii, ci şi mulţi dintre creştini s-au rătăcit în această confuzie. Ei, chipurile, nu şi-au pierdut credinţa, părând că au o oarecare noţiune despre Dumnezeu, despre conştiinţă, despre înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos, despre păcate şi virtuţi, despre viaţa veşnică, despre chinurile viitoare şi altele. Dar aceasta nu le determină comportarea - în ce fel ar trebui să fie. Aceasta nu-i îngrijorează hotărâtor, nu-i clatină din temelii spre pocăinţă. Ea numai din vreme în vreme le dă teme plăcute de „convorbiri duhovniceşti..
Despre creştinul fără sensibilitate duhovnicească Sfântul Ioan Scăra- rul scrie foarte mişcător: „Cel lipsit de sensibilitate este un înţelept plin de nebunie şi un învăţător care singur se supune pe sine osândei; fără de minte, grăieşte împotriva lui însuşi. Orb care învaţă pe alţii cum să vadă, el vorbeşte mult despre lecuirea rănii, însă nu încetează să o irite şi să o infecteze. Spune că e bolnav, însă continuă să mănânce hrană vătămătoare. Se roagă să se izbăvească de patima sa, însă întotdeauna aleargă să o mulţumească pe ea... „Rău fac!”, spune, dar din nou săvârşeşte răul, plin de plăcere. Cu limba sa îşi mustră patima, dar cu fapta o îndreptăţeşte. Filosofează despre moarte, însă trăieşte ca şi când ar fi nemuritor. Amintindu-şi despre despărţirea sufletului său de trup, suspină, însă întreaga lui viaţă o petrece în visare duhovnicească, de parcă ar fi veşnic pe pământ. Cugetă la înfrânare, însă este rob al plăcerii pântecelui. Citeşte despre înfricoşătoarea Judecată, dar după o clipă începe să râdă.
Citeşte despre slava deşartă şi se mândreşte chiar cu această citire. Cugetă despre priveghere şi în acelaşi ceas se dedă somnului. Laudă rugăciunea, dar fuge de ea ca de un chin. Fericeşte ascultarea, dar este primul între cei nesupuşi... Săturându-se, îi pare rău, însă după puţină vreme este gata din nou să se îmbuibe. Slăveşte tăcerea, dar prin multa sa vorbire o calcă în picioare. Invaţă despre blândeţe, însă adesea chiar învăţând se mânie... Când se trezeşte din visarea lui păcătoasă suspină, dar mai apoi, clătinând din cap, din nou se întoarce către slăbiciunea sa... Vorbeşte despre curăţie, dar priveşte cu îndulcire chipurile frumoase... Slăveşte milostenia, dar în acelaşi timp nu-i poate rabda pe sărmani. El însuşi se dă în vileag, dar să se întoarcă nu doreşte, ca să nu spună că nu poate”.
De ce oare cel nesimţitor nu poate să ia aminte şi să se trezească din nesimţirea lui? Pentru că deprinderea cea rea a întristării l-a cuprins pe deplin. El este nepăsător la bine, deşi îl cunoaşte şi el însuşi îl propovăduieşte altora. Aici este tragedia sa, că are o oarecare cunoştinţă a păcatelor sale, însă nu le vede întru totul. Ştiinţa lui s-a prefăcut în ceva abstract, teoretic, în timp ce păcatele lui au rămas întru totul concrete şi îi paralizează voia proprie. Cel ce s-a deprins cu nepăsarea nu are o nevoinţă personală, nu arată nici o sforţare pentru mântuire, şi de aceea, chiar dacă este conştient că piere, merge fără nici o simţire către pieirea lui.
Mare nenorocire este uitarea propriilor păcate, însă nepăsarea care îi urmează este şi mai mare nenorocire şi de-a dreptul pierzătoare.
Arhimandrit Serafim Alexiev
FRAGMENT DIN "TALCUIRE LA RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI EFREM SIRUL", Editura Sophia
Cumpara cartea "TALCUIRE LA RUGĂCIUNEA SFÂNTULUI EFREM SIRUL"
-
Pocainta neintrerupta - sursa a vietii duhovnicesti autentice
Publicat in : Credinta -
Pocainta si marturisirea: o taina uitata
Publicat in : Credinta -
Pocainta, transformare a mortii in inviere
Publicat in : Morala -
Rugaciune de pocainta
Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.