Virtutea este lucrarea duhovnicească continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi din strădania credinciosului, prin care acesta împlineşte totodată voia lui Dumnezeu. Domnul Iisus Hristos este începutul şi fundamentul tuturor virtuţilor.

Virtutea, ca rod al credinţei, se dobândeşte prin comuniunea cu Dumnezeu şi prin păzirea Sfintelor Porunci. Ea nu este o însuşire psihologică, ci conformare cu voia dumnezeiască şi participare la harul divin.

Virtuţile teologice (credinţa, nădejdea şi dragostea) sunt cele pe care le cultivăm în raport cu Dumnezeu, în timp ce virtuţile cardinale (înţelepciunea, dreptatea, curajul şi cumpătarea) constituie izvorul altor virtuţi, acestea fiind cele care privesc în mod special raporturile noastre cu lumea creată şi cu semenii.

Virtutea adevărată este o lucrare ce se face în ascuns, în timp ce nevoinţa în orice virtute este o „stare de război” nesfârşită, mai întâi cu noi înşine şi cu patimile noastre (Sf. Paisie Aghioritul, „Mica Filocalie”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2009, p. 83).

Lucrarea virtuţilor înseamnă păzirea poruncilor lui Dumnezeu, a căror valoare se dobândeşte, nu prin constrângere, ci prin libera asumare a nevoinţelor duhovniceşti.

„Toate virtuţile şi toate patimile se cultivă, depinde însă de lucrarea pe care o face omul. Dacă va cultiva virtuţile, se vor dezvolta virtuţile, iar patimile vor fi înăbuşite.

Dacă va cultiva patimile, ele se vor dezvolta şi virtuţile vor fi înăbuşite. Dacă le cultivă pe amândouă, se vor dezvolta amândouă şi va ieşi ceva amestecat” (Sf. Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 154).

Aşa cum patimile constituie împreună un „lanţ”, la fel şi virtuţile sunt înlănţuite, adică legate între ele ca şi vagoanele unui tren, în sensul că toate virtuţile îi urmează celei dintâi.

La dobândirea unei virtuţi, cel mai mult ajută însoţirea cu omul virtuos. De asemenea, în lucrarea virtuţilor, are un mare folos urmarea exemplului Sfinţilor Părinţi, care devin astfel pilde şi modele de vieţuire virtuoasă.

Virtutea are însuşirea de a-l trăda pe om, oriunde s-ar afla, chiar dacă s-ar ascunde. Astfel, vistieria lui ascunsă, ce se va descoperi în întregime, va ajuta atunci multe suflete, poate chiar mai mult decât a făcut-o înainte.

Cel care are frumuseţea duhovnicească pe care o dă virtutea, acela străluceşte de dumnezeiescul har. Omul, cu cât dobândeşte virtuţi, se îndumnezeieşte şi este firesc să strălucească, fiindcă este trădat de har.

Şi atunci el se arată oamenilor fără să vrea şi fără să-şi dea seama, în felul acesta fiind slăvit însuși Dumnezeu (Ibidem, p. 162).

Sf. Paisie Aghioritul a vorbit şi despre virtuțile necurate. „Virtute intoxicată este, de pildă, bunătatea aceea care vrea să placă oamenilor sau dragostea care are un interes.

Când pornirile noastre nu sunt curate şi punem în centrul virtuţii eul propriu, atunci falsificăm virtutea.

Atunci virtutea noastră este ca un fruct necopt, care are puţine vitamine, dar totodată îşi păstrează şi acreala” (Ibidem, pp. 158-159).

În vremea noastră se poate observa cu ușurință că virtutea are mulţi „învăţători”, dar tot mai puţini lucrători și „următori” pe calea împărătească.

Sorin Lungu

• Intreaba-ti virtutile, crestine
  Publicat in : Poezii ortodoxe
• Sa avem unde deprinde virtutile
  Publicat in : Pilda zilei
• Virtutile patriarhale
  Publicat in : Editoriale
• Virtutile timpului vietii
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti