...In grupa mare a unei grădiniţe, copiii desenează pe tema: „Familia mea". Tema este aceeaşi pentru toţi, însă desenele sunt diferite. Vitea şi-a desenat mai întâi mama, apoi tatăl şi pe sine însuşi în caruselul din parcul de distracţii: soarele străluceşte, pe râu plutesc bărci - un desen luminos, în culori vii. Ania şi-a înfăţişat familia astfel: o fetiţă stă pe masă şi strigă: „Mama!" Iar Mişa a desenat un televizor, zugrăvind cu migală antena şi cablurile, iar apoi s-a înfăţişat pe sine însuşi în fotoliu. „Dar unde sunt mama şi tata?" - „Ei sunt la bucătărie."

Pe Vitea părinţii îl iubesc, iau în serios educaţia lui, pentru ei copilul este pe primul loc. Mama Aniei este lucrător ştiinţific; desigur, ea îşi iubeşte unica fiică, se ocupă de ea, însă recunoaşte că pentru ea pe primul loc este ştiinţa, iar pentru tatăl fetei - hobby-urile. Mişa e răsfăţat acasă, toate i se îngăduie, dar la întrebarea pe cine iubeşte, băiatul răspunde: „Turnirul cavaleresc".

Lumea copilului se reflectă în desenele lui ca pe un ecran. Ea poate fi văzută într-un joc ca acesta: găsiţi o carte de copii pe care încă nu aţi citit-o copilului dumneavoastră, cu poze care zugrăvesc în culori vii relaţiile dintre copii, dintre adulţi, dintre adulţi şi copii; propuneţi-i copilului să inventeze o povestire potrivită fiecăreia dintre ilustraţii.

Drept rezultat, veţi afla multe lucruri interesante despre dumneavoastră, despre atitudinea dumneavoastră faţă de cei apropiaţi şi, lucrul principal, faţă de copilul dumneavoastră.

La dispoziţia noastră se aflau nu numai ilustraţiile cărţilor de copii, ci şi ilustraţii special alese, în care erau reprezentate situaţii şi dispoziţii sufleteşti cu caracter nedefinit. De exemplu, un băieţel şade la masă, înaintea lui este o vioară, expresia de pe faţa lui este, în funcţie de percepţia privitorului, gânditoare, tristă sau somnoroasă. Le-am propus copiilor de cinci-şase ani nouă astfel de ilustraţii cu diferite subiecte, rugându-i să inventeze o povestire pentru fiecare ilustraţie. Majoritatea copiilor au acceptat cu plăcere jocul. Din povestirile celor mici nu era dificil să realizezi dacă în familia lor este sau nu armonie. Iată povestirile copiilor pe tema băiatului cu vioara.

Dima: „Băiatul se gândeşte cum să cânte la vioară. Doar i-au dat vioara, şi încă nu ştie cum să cânte. I-au dat-o la şcoală să înveţe să cânte la vioară..." Marina: „Dar de ce este singur? Păi, aşa l-a desenat pictorul, de fapt nu e singur: e cu tata, cu alţi copii, cu învăţătoarea. Şi ceilalţi copii au viori şi alte instrumente de tot felul..."

Keşa: „Băiatul s-a săturat: toţi îl ceartă fiindcă nu face curat după ce mănâncă... Fiindcă nu vrea să facă curat, vrea să facă alţii curat după el."

Liza: „El e trist... Fiindcă mama şi tata nu se întorc niciodată. Sunt la bunica... Fiindcă bunica este bătrână. Iar băiatul este bolnav. O să se întoarcă atunci când o să fie prea târziu."

In una şi aceeaşi ilustraţie, fiecare copil vede altceva. Şi acest „altceva" este perceput de el în cele mai diferite ilustraţii: prin modul în care el le percepe răzbate una şi aceeaşi dispoziţie sufletească, aceeaşi temă. De exemplu, pentru Nataşa tema principală este băiatul care nu vrea să îşi facă lecţiile: el vrea să se joace, iar toţi - atât adulţii, cât şi cei de vârsta lui - îl ceartă pentru că nu vrea să înveţe. Fratele mai mare al Nataşei este în clasa a treia. Potrivit relatărilor ei, fratele o „încasează" adeseori pentru notele proaste, iar ea îl compătimeşte. După toate aparenţele, această situaţie o traumatizează profund.

In povestirile lui Volodea se repetă în mod constant una şi aceeaşi dispoziţie sufletească: „trist..." El nu acceptă alte stări ale personajelor, ba chiar şi circumstanţele exterioare ale imaginii scapă atenţiei lui. Se creează impresia că băiatul chiar nu vede situaţiile reprezentate, cu excepţia celor despre care se poate spune: „trist". Relaţiile dintre părinţii lui sunt foarte dificile, şi băiatul a crescut fără să ştie ce sunt pacea şi bucuria familială. Povestirile copiilor din familii bine închegate sunt pline de bucuria vieţii, în ele se simte multă solidaritate cu personajele; aceste povestiri se disting prin minuţiozitatea relatării, prin corectitudinea caracterizărilor psihologice, prin lipsa deformărilor subiective. Copiii din familii cu probleme evidente (cel mai des datorate alcoolismului tatălui) produc povestiri inexpresive, grosiere, care descriu doar aspectele exterioare şi acele trăiri care le sunt mai apropiate: apăsătoare, triste, anxioase.

Cele mai interesante sunt însă excepţiile de la această regulă. în familia Verei lucrurile stau prost: tatăl bea şi o bate pe mama ei în faţa fetiţei. Atunci Vera era de partea lui şi zicea: „Bate-o, bate-o!" (mama a recunoscut că înainte şi ea îşi bătea fiica). Acum, mama îşi aminteşte de atitudinea ei faţă de copil cu lacrimi de căinţă. Fetiţa a devenit singura ei mângâiere şi singurul ajutor, ea ia apărarea mamei sale şi se străduie s-o bucure cu ce poate. Situaţia familială este grea, însă povestirile Verei sunt pline de bucuria vieţii, în ele totul se schimbă în bine. Chiar şi despre un bărbat supărat, care înhăţase un motan de ceafă, Vera a zis: „La început era rău, pe urmă s-a făcut bun". In povestirile ei este multă empatie, dorinţă de a ajuta. La întrebarea ce îi place mai mult să facă, fetiţa de şase ani a răspuns cu convingere: „Să ajut!" La copiii din familii „prospere", însă lipsite de adevărată dragoste părintească, se întâlnesc deseori împietrirea sufletească, egoismul, nepăsarea faţă de oameni. Iar Ia această fetiţă, care a trecut prin numeroase greutăţi şi răni sufleteşti, câtă sensibilitate, bunătate, credinţă în oameni! Dragostea şi compătimirea faţă de mama sa îi hrănesc sufletul, i-l fac puternic, în stare să reziste greutăţilor vieţii şi să le depăşească. Lucrul acesta a devenit însă posibil numai după ce cruzimea mamei a fost înlocuită de dragoste. Tocmai aceasta a trezit în sufletul fetiţei puterile capabile să reziste grosolăniei şi cruzimii din jurul ei. Aici avem de-a face deja cu semne de viaţă duhovnicească. Iar aceasta este imposibilă fără dragoste.

In psihologie există conceptul „deficit de dragoste". Observaţiile şi studiile arată la ce consecinţe grave în dezvoltarea sufletească a copilului duce acest deficit.
Iată povestirile unor copii dintr-un azil unde sunt crescuţi micuţi ai căror părinţi sunt privaţi de drepturile parentale.

La Liuda, în cinci povestiri este exprimată o singură temă: „părăsirea". Oamenii fie plâng, fie nu plâng. La Rita, pe lângă asta se adaugă sentimentul constant al supărării.

La mulţi copii sunt puternic exprimate sentimentele de anxietate, teamă de întuneric, de lup, de Muma Pădurii, de moarte. La unii este acutizată în mod neobişnuit pentru vârsta lor sensibilitatea faţă de relaţiile dintre bărbaţi şi femei, faţă de conflictele dintre aceştia: „Aici mătuşa plânge fiindcă tata a plecat... Fiindcă s-a enervat... Asta e mama". „Aici sunt tata şi mama. Mama umblă, iar unchiul stă. Se ceartă... Pentru că sunt răi. Răi!" Să ne amintim că dispoziţii similare am văzut în povestirile copiilor de grădiniţă din familii cu probleme.

Copiii percep lumea relaţiilor interumane în diapazonul îngust al dispoziţiilor sufleteşti apăsătoare: mâhnire, supărare, vrăjmăşie şi teamă. Ei percep în mod deformat şi relaţiile reale dintre oameni, deşi manifestă adeseori o mare fineţe a sentimentelor şi un acut spirit de observaţie. La copiii de grădiniţă din familii armonioase, asemenea deformări de percepţie nu se observă.

Putem presupune că ele apar ca urmare a traumelor sufleteşti suferite de copil.

Experienţele dureroase în ce priveşte relaţiile familiale împovărează lumea lăuntrică a copilului, creează o tensiune interioară constantă. Percepţia lor se concentrează asupra trăirilor traumatizante (când ne doare ceva, ne gândim la asta, iar când durerea este foarte puternică totul e perceput prin această prismă). Astfel, perceperea lumii devine îngustă, unilaterală şi deformată.

Lumea i se prezintă copilului în mod corespunzător experienţei lui de comunicare cu oamenii din jurul său. Cu cât este mai dificilă şi mai dureroasă experienţa aceasta, cu atât este mai puternică amprenta pe care traumele sufleteşti o lasă asupra lui. Lumea este percepută atunci ca ceva primejdios, ameninţător, duşmănos.

Intr-o ilustraţie dintr-o carte de copii este înfăţişat un tren în urma căruia aleargă un băieţel, străduindu-se să-l ajungă din urmă. Câţiva copii din azil au spus că trenul vrea să-l strivească pe băieţel. In grădiniţă n-au existat asemenea răspunsuri.

In altă imagine, soarele râde cu gura până la urechi de un băieţel care îl ameninţă: la picioarele băieţelului se află cioburi. Nadia din azilul de copii a zis: „Soarele nu râde, se enervează", iar altă fetiţă a inventat o povestire despre sfărâmarea soarelui.

Traumele sufleteşti ascund de copil lumina şi frumuseţea lumii. Chiar şi evenimentele fericite sunt „refractate" prin prisma experienţei apăsătoare a trecutului şi nu ajung până la inima lui.

Academicianul A. Uhtomskii a dat o explicaţie ştiinţifică a acestui fenomen prin concepţia de „dominantă". Dominanta este focarul de excitaţie care predomină în sistemul nervos sau în psihic, focar care atrage în albia sa toate influenţele exterioare. Uhtomskii scria: „Autoobservându-se, fiecare dintre noi poate constata că atunci când această orientare dominantă există, pe de o parte se acutizează unilateral şi pur animalic sensibilitatea şi spiritul de observaţie, iar pe de alta se dezvoltă o lipsă de receptivitate faţă de celelalte aspecte ale aceleiaşi sfere. In acest sens, dominanta nu este doar o premiză fiziologică a observaţiei", iar în continuare: „totodată, ea este o extragere din lumea înconjurătoare doar a ceea ce o confirmă... Iar aceasta este deja, în sine, şi o alterare a realităţii".

Nota bene: dacă în sufletul copilului predomină impresii apăsătoare, dominanta lui alterează realitatea, deformând-o în mod dureros. Aceasta este, potrivit ideii lui Uhtomskii, o premiză a egocentrismului, „dominanta eu".

Dacă copilul nu primeşte suficientă dragoste, sufletul lui se ofileşte ca o plantă la întuneric. Apar aşa-numitele „deviaţii psihice", dificultăţi de caracter şi defecte de personalitate, mergând până la boli psihice.

Egocentrismul nu este înnăscut la copil, aşa cum presupun numeroşi psihologi. Noi vedem că el este inerent copiilor lipsiţi de dragostea părintească şi care au trecut prin traume sufleteşti. Aceasta nu este o normă primordial inerentă omului, ci o boală, un defect de dezvoltare sufletească.

Egocentrismul trebuie deosebit de egoism. De obicei, se face legătura între egoism şi răsfăţ. Problema nu constă însă doar în răsfăţ. Răsfăţându-şi copiii, părinţii, în esenţă, nu îi iubesc destul. Este plăcut să-i aduci satisfacţie copilului îndeplinindu-i o poftă sau un capriciu, este neplăcut să îl pedepseşti, să manifeşti faţă de el severitate şi exigenţă. Reiese că răsfăţul copiilor exprimă tendinţa adulţilor spre emoţii plăcute şi spre evitarea dificultăţilor. Dragostea nu este însă o emoţie confortabilă.

Ea presupune grijă, răspundere, înţelepciune în relaţiile cu copilul. Ea este inseparabilă de severitate, exigenţă şi insistenţă în educarea lui. Răsfăţându-i pe copii, părinţii, în esenţă, nu se îngrijesc de dezvoltarea sufletească şi spirituală a copilului. Acesta recurge la satisfacerea neînfrânată a dorinţelor sale, şi ca urmare pentru el devine normă de viaţă satisfacerea lor neîngrădită, pe loc; copilul nu ţine cont de mijloacele şi de căile prin care îşi atinge scopurile, de oamenii din jur, de nevoile şi de dorinţele lor. Egoismul este obiceiul înrădăcinat de a trăi în primul rând pentru sine. El este legat de răsfăţ şi se manifestă prin lipsa iubirii faţă de oameni.

Tamara Florenskaia

Viata de familie, Editura Sophia

Cumpara cartea "Viata de familie"

• De ce nu are efect certatul?
  Publicat in : Religie
• Ceea ce nu fac parintii ii raneste cei mai tare pe copii
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: