Ma vad ca intr-o oglinda stearsa de vreme cum stau si ascult in tacere. Este intuneric. Simt in jurul meu umbre neobosite care imi tin companie iar eu, dar nu cea de altadata, respir greoi.
Primesc o palma, dar de unde vine? Umbrele par a-mi fi alaturi. Sa am incredere in ele? Nu inteleg nimic din ceea ce se intampla.
Este din nou liniste, nu se mai aude nimic altceva decat fosnetul umbrelor care incearca sa-mi distraga atentia de la durere.
Dintr-o data realizez unde ma aflu si ca aceste palme nu pot fi altceva decat regrete pe care sufletul nu mi le-a iertat. Sunt ratacita in labirintul sufletului meu, ma impiedic de vise, de sperante pierdute, multe dintre ele deja uitate.
Ma pedepseam, eram chiar eu cea care dadea cu atata sete acele palme. Ce ironie.
Tind mereu spre o iesire, ma simt ranita, si-mi simt obrazul amortit si fierbinte. Cer ajutor umbrelor, le rog sa nu ma lase singura, sa ma ajute sa gasesc iesirea. Desi nu le pot vedea,le simt cum ma cheama si ma indruma si dintr-o data zaresc o scanteie,dar de unde sa stiu ca ajunsa in fata ei va deveni atat de orbitoare incat imi va provoca si ea suferinta? Am inteles atunci ca umbrele nu-ti pot arata niciodata adevarata Lumina, adevarata iesire din labirint. Dar nu renunt, ci ma predau ratiunii, iar ea mereu imi spune: vei reusi !!
Cu ochii inca arzand ma gandesc la Dumnezeu, de ce oare nu a fost El primul meu gand, prima speranta si El usa pe care sa pasesc afara din intuneric? Ma incredintez Lui.
Incep sa vad din nou. Doamne, eu ceream ajutor umbrelor si sufeream tacuta si singura in intuneric dar Tu, in acelasi intuneric, ai revarsat Lumina peste ochii mei.
Nu stiu cum dar m-am transpus in Lumina Sa si astfel m-a facut sa simt cum este sa fii copilul caruia parintii i-au intors spatele lasandu-l flamand si dezbracat, femeia careia i-a fost sters numele in schimbul unui numar, cu pancetele rece, cu ochii tulburi de chin si munca sau o batranica singura si bolnava intr-un colt al unui azil nestiut. Dar m-a facut sa simt si cum este sa fii un fluture purtat de adierea vantului, un cumulus de nori dezlantuit peste pamantul arid, un zambet sincer, un cuvant folositor si, mai presus de toate, m-a facut sa simt iubirea Sa.
Mi-a aratat ca pana si lacrimile varsate pe chipurile tuturor El le numara, atat de mult ne iubeste.
Cand m-am trezit am crezut c-a fost un vis, dar am simtit durerea lasata de lacrimile sarate si amare peste ranile regretelor. Ochii si chipul imi zambeau caci nu m-am lasat invinsa, ci L-am lasat pe Domnul sa se salasluiasca in sufletul meu.
Sa nu uitam ca Lumina este in noi toti. Doar noi atragem umbre neobosite in sufletul nostru si indepartam Lumina… si nu trebuie!!
Andreea Dumitroiu
.
Andreea Dumitroiu
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.