Sfântul Apostol Petru le scria evreilor: Şi avem cuvântul prorocesc mai întărit; la care bine faceţi luând aminte, ca la o făclie ce străluceşte în loc întunecos, până când va străluci ziua şi Luceafărul va răsări în inimile voastre (II Petru 1, 19). Acest lucru îl spune despre lumina profetică şi ne asigură că în timpul său a fost o lumină în întuneric, apoi o zare sau un răsărit de Domnul ne va pune în împrejurări în care interiorul nostru va fi tulburat, şi relele din inima noastră vor fi soare, apoi o zi întreagă pentru evrei. Dar ceea ce pentru evrei este o lumină profetică, pentru noi este lumina lui Hristos sau învăţătura Lui. Şi pentru noi este acum o făclie în întuneric, acum un răsărit de soare, acum lumina deplină a zilei.
Acestea sunt semnele inevitabile ale ridicării în lumina lui Hristos. Cine nu le-a experimentat pe drumul său, nu a văzut încă lumina lui Hristos. La Apostolul Petru aflăm că punctul de plecare al călătoriei spre lumină este de a vedea lumina. Cine observă lumina înconjurată de întuneric va urma razele acesteia şi va ajunge mai întâi la lumina care poate fi comparată cu zorii sau răsăritul soarelui, apoi la lumina care seamănă cu lumina din amiaza zilei.
Păcătosul care îşi slujeşte patimile şi nu se îngrijeşte de mântuire rămâne în întuneric. Totuşi, aude, citeşte un cuvânt sau vede circumstanţele vieţii sale, care sunt de aşa natură, încât se trezeşte. Atunci îşi revine, începe să se îngrijoreze de pericolul situaţiei sale şi ajunge la necesitatea de a lucra la îndreptarea sa. Apoi, ca o făclie într-un loc întunecat, astfel de gânduri se nasc în sufletul său. Cu cât se ocupă mai mult de ele, cu cât lumina lor străluceşte mai tare, cu atât mai stringentă devine nevoia, necesitatea şi dorinţa lui de a se îmbunătăţi.
Dacă există seriozitate, obiectivul de a fi atent la lumina harului, care străluceşte în inimă, se încheie cu hotărârea fermă de a abandona păcatul, patima, nepăsarea şi toate lucrurile rele. Şi de a începe o viaţă sfântă, conform legii lui Hristos. Acest timp, de la primul gând de schimbare până la hotărârea finală de reînnoire, este primul pas pe tărâmul luminii lui Hristos, ca atunci când cineva se îndreaptă spre o lumină care a fost văzută în întuneric.
Apoi, penitentul începe să trăiască o viaţă de neprihănire. Dar atunci este din nou o suferinţă: vrea să facă un bine, dar vechile sale obiceiuri, înclinaţii şi patimi se revoltă şi încearcă să-l abată de la bine. Nevoitorul nu doreşte să li se supună, ci se luptă cu ele şi doar printr-o astfel de luptă reuşeşte să practice binele. Imediat ce orice faptă bună este începută, omul întâlneşte imediat o rezistenţă în sine, sau din afară, şi trebuie să lupte pentru a putea săvârşi binele. Este greu, desigur, dar ne mângâiem cu faptul că, cu cât stă mai mult în picioare binele, cu atât această luptă devine mai uşoară, patima devine mai slabă şi buna dispoziţie îi ia locul.
In final, acestea din urmă devin atât de puternice, încât primele rămân aproape imperceptibile. Dispoziţia sfântă este atât de adânc întipărită în inimă, încât devine starea ei firească. Atunci omul progresează în bine la fel de liber ca şi cum ar respira. Această perioadă de luptă cu patimile şi cu poftele este ceea ce apostolul numeşte zorii sau răsăritul soarelui.
Patimile sunt ca bruma. Precum în natură, cu cât soarele stă mai mult la orizont, cu atât mai puţin este ceaţă şi în cele din urmă soarele apare în toată frumuseţea sa. Aşa şi noi: cu cât luptăm mai mult împotriva patimilor noastre şi ne ţinem de Soarele-Hristos, cu atât mai tare se împrăştie ceaţa patimilor şi, în cele din urmă, dispare complet; iar Domnul Hristos, Soarele adevărat şi curat, străluceşte în suflet.
Din acest moment, începe o stare binecuvântată de puritate, în care omul îl vede pe Dumnezeu: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5,8). Dumnezeu străluceşte într-o inimă curată, precum soarele străluceşte într-o apă sau într-o oglindă curată. Pentru că inima este înţelegătoare, ea îl vede pe Dumnezeu strălucind în ea şi, întrucât Dumnezeu este fericire, ea este fericită în El.
„Omul care a fost ridicat la această stare", ne spune Sfântul Ioan Scărarul, „în trup, în toate cuvintele, faptele şi gândurile sale, îl are întotdeauna pe Dumnezeu locuind în el ca Stăpânitor: Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine (Galateni 2, 20)".
Sfântul Teofan Zăvorâtul
Fragment din cartea "Abisul înţelepciunii dumnezeieşti", Editura Egumenita
Cumpara cartea "Abisul înţelepciunii dumnezeieşti"
-
Despre lumina lui Hristos
Publicat in : Credinta -
O biserica in fiecare suflet
Publicat in : Religie -
Predica la Invierea Domnului
Publicat in : Predici de duminica -
Craciunul luminarii sufletului
Publicat in : Craciun
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.