Mandria - cea mai grea boala a sufletului

Mandria - cea mai grea boala a sufletului Mareste imaginea.

Patima mândriei înseamnă preţuirea exagerată a însuşirilor şi meritelor personale, precum şi o atitudine de superioritate sau de dispreţ faţă de ceilalţi oameni.

Ea este cea mai mare şi mai insidioasă patimă şi, în acelaşi timp, cea mai urâtă de către Dumnezeu. „Mândria este prăpastia care ne aruncă în iad, este sabia care taie legătura noastră cu Dumnezeu” (Danion Vasile, „Despre înfruntarea necazurilor. Scrisoare către cel care suferă”, Edit. Lucman, Bucureşti, 2006, p. 106).

Întrucât este foarte apropiată de slava deşartă, unii Părinţi ai Bisericii nu le despart astfel că, în loc de opt gânduri ale răutăţii, apar doar şapte.

Despre această patimă, Sf. Paisie Aghioritul spune: „Mândria este cea mai mare boală duhovnicească. Aşa cum lipitoarea îţi suge sângele atunci când se lipeşte de tine, tot astfel şi mândria absoarbe toată seva duhovnicească a omului. Pricinuieşte chiar şi asfixiere duhovnicească, deoarece consumă tot oxigenul duhovnicesc al sufletului” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 78).

Părintele Paisie caracteriza mândria ca pe o patimă de necinste şi înfricoşătoare, de vreme ce pe îngeri i-a făcut demoni, iar pe om l-a alugat din rai, încercând acum să-l trimită în iad. De asemenea, el vedea mândria ca rădăcină a tuturor relelor: „Invidia, osândirea, mânia, ţinerea de minte a răului şi celelalte, toate pornesc de la mândrie.

Mândria este Comandamentul General al tuturor patimilor. Aşadar, dacă loveşti mândria, loveşti toate patimile şi vine apoi înlăuntrul tău smerenia şi dragostea. De aceea, cred că este de ajuns să te ocupi sau mai degrabă să deschizi front de luptă împotriva mândriei; să îndrepţi toate atacurile înspre cetatea mândriei, care ne desparte de Dumnezeu” (Ibidem, p. 55).

Când mândria omenească depăşeşte limitele, atunci se transformă în „trufie demonică”. Faptul că unii oameni se rătăcesc, se datorează mândriei, deoarece ei vor să se călăuzească după mintea lor şi nu după experienţa altora. Datorită mândriei luciferice omul poate chiar să se îndrăcească.

Ego-ul aduce în om toată întristarea şi nefericirea. Dacă nu ne izbăvim de ego-ul şi de „omul nostru cel vechi”, atunci nu vom putea să-l zidim pe cel nou. Aceasta înseamnă că ego-ul omului trebuie să fie înlocuit cu ego-ul lui Hristos, întrucât pe „scaunul” inimii nu poate să stea decât unul singur.

Stareţul Paisie mai spunea că mândria alungă harul divin şi-l îndepărtează pe om de Dumnezeu: „Atunci când nu înţelegem că prin ajutorul lui Dumnezeu sporim şi ne mândrim crezând că reuşim de unii singuri, Dumnezeu Îşi ia Harul Său, ca să înţelegem că ale noastre sunt numai voinţa şi strădania; puterea şi roadele sunt de la Dumnezeu. De îndată ce recunoaştem că spoream pentru că ne ajuta Dumnezeu, ni se deschid ochii, ne smerim, plângem pentru căderea noastră, Se milostiveşte Dumnezeu de noi, ne dă din nou Harul Său şi astfel sporim” (Ibidem, p. 75).

Sf. Paisie afirma, cu acelaşi discernământ duhovnicesc, că atunci când omul îşi recunoaşte greşelile şi cade din nou în ele fără să vrea, înseamnă că e mândru sau are o predispoziţie spre mândrie şi de aceea, Dumnezeu nu îl ajută să înainteze în virtute. De asemenea, cel care se luptă de mult timp şi nu vede nicio sporire duhovnicească, are mândrie şi egoism, întrucât această sporire se află doar acolo unde există multă smerenie.

Când omul ajunge să-şi simtă păcătoşenia şi să se scârbească de sine însuşi, atunci începe să se smească şi să atribuie toate cele bune lui Dumnezeu. „Cei ce se nevoiesc cu mândrie în posturi, privegheri etc. se chinuiesc fără vreun folos duhovnicesc, pentru că lovesc aerul şi nu pe draci. În loc să alunge ispitele, primesc mai multe – şi e firesc să întâmpine multă greutate în nevoinţa lor, simţind că se sufocă din pricina neliniştii (stresului)” (Paisie Aghioritul, „Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan”, Edit. Publistar, Bucureşti, 2000, p. 146).

De aceea, „cel mândru, pe lângă faptul că este întunecat, este mereu tulburat atât înlăuntru, cât şi la exterior, şi din pricina uşurătăţii egoismului său rămâne întotdeauna la suprafaţa lucrurilor neputând înainta în adânc, unde se află mărgăritare dumnezeieşti, ca astfel să se îmbogăţească duhovniceşte” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, Edit. Evanghelismos, Bucureşti, 2005, p. 116).

Părintele Paisie Aghioritul a evidenţiat existenţa a două feluri de mândrii: „mândria exterioară” şi „mândria lăuntrică” (ascunsă): „Mândria exterioară se vede şi se vindecă uşor. Omul care are mândrie exterioară se cunoaşte şi după hainele pe care le poartă, după felul cum păşeşte, după cum vorbeşte şi astfel îi poate face cineva vreo observaţie care să-i fie de ajutor. În schimb, mândria ascunsă este foarte vicleană şi de aceea te vindeci greu de ea. Se ascunde, şi ceilalţi nu o văd; numai unul experimentat o poate descoperi. De obicei, mândria ascunsă există la oamenii duhovniceşti. Aceştia, deşi la exterior se poartă smerit, evlavios, înlăuntrul lor ascund mândria de pe lume!” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, p. 61). Cei care au mândrie ascunsă, pentru a se izbăvi de ea, trebuie ca ei înşişi să se „scârbească de sine”.

Despre slava deşartă, Cuvioşia sa spunea că, cel care se bucură atunci când este lăudat de oameni este batjocorit de draci. Din acest motiv, „în iubitorul de slavă deşartă nimeni nu va găsi roade duhovniceşti, iar dacă totuşi va găsi puţine, şi acestea vor fi putrede. În timp ce omul smerit, cel sărac cu duhul, are bogăţia duhovnicească” (Paisie Aghioritul, „Epistole”, p. 141).

Totuşi, omul cel mai mândru nu este cel ce se laudă cu mândrie sau se bucură de lauda altora, ci cel ce se laudă că este foarte smerit. Părintele Paisie observa şi faptul că bărbaţii au mai multă mândrie decât femeile, dar dacă la mândria femeiască vrăjmaşul adaugă invidia, atunci aceasta se face mai nesuferită decât mândria otrăvitoare a bărbaţilor.

Vorbind despre mândrie şi egoism, Sf. Paisie remarcă: „Mândria, egoismul, slava deşartă etc, în afară de trufie care este un grad luciferic, sunt aceeaşi patimă cu mici diferenţe şi gradaţii. Egoismul este copilul răzvrătit al mândriei; nu se dă bătut, ci insistă. Dar precum copacii care nu se pleacă sunt frânţi de vânt în cele din urmă, aşa şi omul care are egoism, fiindcă nu se pleacă, îşi sparge în cele din urmă capul” (Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi”, pp. 62-63).

„De voieşti să biruieşti slava deşartă, nu iubi laudele, nici şederea în faţă, ci mai vârtos iubeşte să fii defăimat, minţit şi batjocorit. Şi numeşte-te pe tine însuţi mai păcătos decât tot păcătosul” (Sfântul Efrem Sirul, „Cuvinte şi învăţături”, Edit. Bunavestire, Bacău, 2006, p. 330).

Atunci când cineva nu poate să-şi dea seama că are mândrie, acţionează legile duhovniceşti, adică se mândreşte, apoi cade şi se smereşte. Omul are mândrie pentru că nu s-a cunoscut pe sine. Dacă ajunge să se cunoască pe sine, adică să-şi vadă slăbiciunile şi neputinţele, atunci şi mândria va pleca.

Sorin Lungu

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
106 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

12 Martie 2018

Vizualizari: 277

Voteaza:

Mandria - cea mai grea boala a sufletului 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

mandria

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE