In lunea din Săptămâna luminată, târziu, după miezul nopţii, înainte de a mă culca, am ieşit în grădiniţa pe care o avem în spatele casei şi am stat puţin, privind cerul înstelat, ca şi când îl vedeam pentru prima oară. Mi se părea foarte adânc şi parcă de sus s-ar fi auzit o cântare îndepărtată. Glasul meu a rostit aşa: „Slăviţi-L pe Domnul Dumnezeul nostru şi închinaţi-vă la aşternutul picioarelor Sale". Un cuvios părinte mi-a spus odată că în orele acestea cerurile sunt deschise. Aerul era înmiresmat de flori şi ierburi. „Cerul şi pământul e plin de slava Domnului".

Aş fi stat acolo singur până în zori. Ca şi când n-aş fi avut trup sau vreo legătură cu pământul. Dar m-am gândit ca nu cumva să se trezească vreunul din casă şi să se neliniştească pentru că lipseam. De aceea, am intrat şi m-am întins în pat.

Nu mă luase bine somnul, nu ştiu dacă eram treaz sau dormeam, şi văd în faţa mea un om cu privirea ciudată. Era foarte palid, ca un mort, dar ochii îi erau deschişi şi mă privea înfricoşat. Faţa sa era ca o mască, ca a unei mumii; cu pielea lucioasă, de culoare galben-întunecată şi lipită de capul mort, ale cărui scobituri te îngrozeau. Respira gâfâit şi părea tare obosit. într-o mână ţinea un lucru ciudat care nu am înţeles ce era, şi cu cealaltă îşi apăsa pieptul ca şi când l-ar fi durut.

Acea creatură m-a înfiorat. L-am privit şi m-a privit fără să vorbească, ca şi când se aştepta să-l recunosc. Şi, într-adevăr, cu toate că era atât de ciudat, mi-a părut că o voce mi-a spus: „Este cutare!" îndată ce am auzit vocea, am cunoscut cine era. Atunci el şi-a deschis gura şi a oftat. Dar glasul lui părea că vine foarte de departe, din vreo fântână adâncă.

Vedeam că se afla într-o mare suferinţă şi sufeream şi eu împreună cu el. Mâinile, picioarele şi ochii arătau limpede că trecuse prin chinuri mari. In disperarea mea, m-am dus lângă el să-l ajut, dar mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc.

A început să geamă în asemenea hal încât am îngheţat. Apoi mi-a zis: ;,Nu am venit pe bunăvoie; m-au trimis!" Tremura întruna!

„Am ameţeli mari. Roagă-te lui Dumnezeu să aibă milă de mine. Aş vrea să mor şi nu pot. Vai! Cele ce mi-ai spus erau adevărate! îţi aduci aminte, cu câteva zile înainte de a muri, ai venit acasă la mine şi mi-ai vorbit despre religie? Erau şi alţi doi prieteni de-ai mei, necredincioşi ca şi mine. Atunci când tu vorbeai, ei zâmbeau. După ce ai plecat, mi-au zis: „Păcat de el, că are o minte aşa luminată şi crede în prostiile în care cred babele!" Intr-o zi ţi-am spus ca şi alte dăţi: „Măi Photios, strânge şi tu bani, o să mori pe rogojină. Uite câte am strâns eu, şi vreau şi altele".

Atunci mi-ai spus: „Ai făcut învoială cu moartea ca să trăieşti câţi ani vei dori şi să te bucuri la bătrâneţile tale?" Iar eu ti-am zis: „Vei vedea câţi ani o să trăiesc! Acum am 75 de ani. Voi trece de sută.

Mi-am asigurat copiii, fiul meu scoate bani mulţi, pe fata mea am măritat-o cu un om bogat, eu şi soţia mea avem de toate din belşug. Nu ca tine, care asculţi ce spun preoţii despre sfârşitul vieţii noastre. Ce vei scoate din vorbele lor? Mai bine bagă bani în buzunar şi să nu-ţi pese de nimic! Eu să fac milostenii? Şi de ce a lăsat  umnezeu săracii pe pământ? Ca să-i hrănesc eu? Să vă pună pe voi să îngrijiţi de leneşi, ca să mergeţi în Rai! Auzi, Rai! Ştii că eu sunt fiu de preot şi cunosc bine aceste şmecherii. Dar pe astea să le creadă cei cu mintea îngustă. însă nu fi şi tu ca ei, că tu ai minte luminată şi te vei pierde. Tu, aşa cum trăieşti acum, o să mori înaintea mea, şi vei trage după tine şi familia ta. Dar eu îţi spun şi îţi garantez, ca doctor ce sunt, că voi trăi 110 ani!...".

Spunând acestea, se învârtea în dreapta şi în stânga, scoţând nişte gemete cumplite din gură: „Au! Au! Au! Au! Au!"

S-a liniştit puţin şi a zis iarăşi: „Aşa spuneam, dar peste câteva zile am murit! Am murit şi am pierdut rămăşagul! Ce cutremurare! Ce frică am păţit! Eram năucit, când cădeam în adâncuri, când urcam şi strigam: „Milă!". Dar nu mă auzea nimeni. Un vârtej mă răsucea ca şi când aş fi fost un şoarece mort. Ce-am mai păţit! Ce frică  roaznică! Toate cele ce mi-ai spus au fost adevărate. Ai câştigat rămăşagul. Eu, atunci când mă găseam în lumea pământească, eram cel mai deştept. Eram medic, învăţasem să vorbesc şi să fiu ascultat, să-mi bat joc de religie, să discut despre lucrurile palpabile. Acum văd că adevărate sunt cele pe care le credeam ca poveşti şi mituri. Adevărată este agonia în care mă aflu. Ah! Adevărat va fi viermele cel neadormit, scrâşnirea dinţilor!".

Zicând acestea, s-a pierdut din ochii mei şi auzeam doar gemetele lui, care s-au stins şi ele încet-încet. M-a luat puţin somnul, dar la un moment-dat am simţit că mă atinge o mână rece. Am deschis ochii şi l-am văzut din nou în faţa mea. De data aceasta era şi mai înfiorător, şi mai mic de statură. Devenise ca un copil de faşă, cu cap mare şi bătrân, pe care îl mişca încolo şi încoace.

A deschis gura şi mi-a spus: „Peste puţin timp se va lumina de ziuă şi vor veni să mă ia cei care m-au trimis!". L-am întrebat: „Cine te-a trimis?". Mi-a răspuns cu nişte cuvinte încurcate şi nu am înţeles nimic. Mai târziu a zis: „Acolo unde mă aflu sunt şi mulţi alţii dintre cei care te batjocoreau pentru credinţa ta şi care acum au înţeles că zeflemelele lor nu trec mai departe de mormânt. Sunt şi unii cărora le-ai făcut bine, dar ei te-au vorbit de rău. Şi cu cât îi iertai mai mult, cu atât ei deveneau mai răi. Pentru că omul viclean în loc să se bucure de bunătatea altcuiva, se amărăşte, deoarece îl face să se simtă învins.

Aceştia se află într-o stare mai rea decât a mea şi nu pot ieşi din închisoarea lor întunecată pentru a veni să te găsească, precum am făcut eu. Sunt foarte aspru chinuiţi, căci sunt bătuţi cu biciul dragostei lui Dumnezeu, cum a zis un sfânt.

Viaţa după moarte - Noi mărturisiri cutremurătoare Cât de diferită este lumea fată de cum o vedem noi! Este inversă faţă de cum ne-o închipuim noi, cei inteligenţi. Acum pricepem că inteligenţa noastră este o prostie, discuţiile noastre, pălăvrăgeli viclene, şi bucuriile noastre, minciună şi înşelăciune.

Voi, cei care II aveţi pe Hristos în inimă, şi pentru care cuvântul Lui este Adevărul, singurul Adevăr, voi aţi câştigat Marele Rămăşag făcut între credincioşi şi necredincioşi, acest rămăşag pe care eu, nevrednicul, l-am pierdut şi tremur şi oftez şi nu-mi găsesc liniştea. Cu adevărat în iad nu mai există pocăinţă. Vai de cei care trăiesc cum am trăit noi când am fost pe pământ. Trupul ne-am îmbătat şi ne-am bătut joc de cei care credeau în Dumnezeu şi în viaţa de după moarte, şi multă lume ne aplauda. Vă numeam înţelepţi, vă batjocoream şi, cu cât primeaţi cu bunătate zeflemelele noastre, cu atât răutatea noastră sporea.

Văd şi acum cât de mult se supără oamenii răi cu purtările lor, dar voi primiţi cu răbdare săgeţile otrăvite pe care le scot şi gurile lor, numindu-vă prefăcuţi şi acuzându-vă că amăgiţi lumea. Dacă s-ar găsi, nefericiţii, în locul în care mă aflu eu acum şi de ar vedea de aici lucrurile, s-ar înspăimânta de faptele pe care le săvârşesc. Aş vrea să mă arăt lor şi să le spun să schimbe drumul pe care merg, dar nu-mi este îngăduit, aşa cum nu i-a fost îngăduit nici bogatului care s-a rugat către Patriarhul Avraam să-l trimită pe săracul Lazăr. Acesta nu a fost trimis, şi asta pentru a fi vrednici de osândă cei care păcătuiesc şi vrednici de mântuire cei ce păşesc pe calea lui Dumnezeu. „Cel ce nedreptăţeşte să nedreptăţească încă, iar cel întinat, să se întineze încă; iar dreptul să săvârşească dreptate încă, iar sfântul să se sfinţească încă". După aceste cuvinte, a dispărut din faţa mea. (Din cartea „Flori tainice", Editura Papadimitrios, Atena)

Rugăciune către îngerul păzitor al vieţii omului

Sfinte îngere, păzitorul ticălosului meu suflet şi al sărmanei mele vieţi, nu mă părăsi pe mine, păcătosul, şi nu te depărta de la mine din pricina necumpătării mele; nu-l lăsa pe diavolul cel viclean să pună stăpânire pe trupul meu stricăcios; îndreptează şi călăuzeşte paşii mei pe calea mântuirii. Sfinte îngere al lui Dumnezeu, ocrotitorul şi acoperitorul ticălosului meu suflet şi trup, iartă-mă pentru supărările pe care ţi le-am adus în toate zilele vieţii mele, şi pentru păcatele zilei de astăzi; acoperă-mă şi în această noapte şi păzeşte-mă de toată ispita vrăjmaşului, ca să nu-L mânii pe Dumnezeu cu păcatele mele; şi mijloceşte pentru mine la Domnul şi sădeşte în mine frica lui Dumnezeu şi ajută-mă să mă dovedesc rob -vrednic al bunătăţii Acestuia. Amin.

CUVIOSUL FOTIE KONTOGLOS

Fragment din cartea "Viaţa după moarte - Noi mărturisiri cutremurătoare", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Viaţa după moarte - Noi mărturisiri cutremurătoare"

• Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
  Publicat in : Dogma
• Credinta si faptele bune
  Publicat in : Hristos
• Credinta in viata de apoi in crestinism
  Publicat in : Editoriale
• Credinta, conditie primordiala a purificarii
  Publicat in : Morala
• Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
  Publicat in : Sanatate si stiinta

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: