Cred că îl chema părintele Vasile, dar nu ştiu exact. Era un părinte foarte bătrân. Enoriaşii spuneau că avea nouăzeci şi ceva de ani şi că mulţi ani a stat la închisoare şi prin lagăre ca mărturisitor al lui Hristos.

L-am văzut pe părintele o singură dată în biserica în cinstea icoanei Maicii Domnului de la Kazan din Kolomenskoye, dar predica lui, spusă în prima zi a Postului Mare o ţin minte şi acum.

- Postul este vremea primăverii duhovniceşti şi vremea nevoinţei, spunea părintele. Iar nevoinţa, dragii mei, are nevoie de putere. Iată, astăzi am copt doi cartofi şi am mâncat pe săturate. La fel şi voi, dragii mei, nu vă istoviţi cu postul. Mâncaţi, mâncaţi!

Ce om luminat trebuie să fii ca să gândeşti atât de luminos despre oameni, crezând că noi, asemenea asceţilor din vechime, ne vom vlăgui prin nevoinţa postului. Iar noi nici nu ne vlăguiam. Posteam, desigur, strict potrivit rânduielii, dar cu timpul am propăşit atât de mult în arta culinară, încât prânzul de post se transforma într-un ospăţ.

Uneori acest lucru era util în scopuri pedagogice. Ţin minte, odată un student pelerin m-a rugat să vorbesc cu mama lui care plângea deseori fiindcă fiul ei în post nu consuma carne, iar în lipsa proteinelor organismul este condamnat la anemie. După o slujbă din Postul Mare acesta a venit împreună cu mama lui la noi acasă, iar în acea zi aveam la prânz chiftele de linte, ce semănau la exterior cu cele de carne.

- Cum adică, mâncaţi în post carne?, s-a mirat mama, iar după ce a gustat, a rămas încântată. Extraordinar de gustoase, chiar mai gustoase decât chiftelele din carne!

Cum le preparaţi?

- Elementar. Dăm prin maşina de tocat lintea fiartă, adăugăm multă ceapă, usturoi şi puţină pâine. Se mai poate pune şi puţin amidon ca să nu se sfărâme.

Aşadar, mama a plecat de la noi liniştită, căci lintea conţine de asemenea proteine.

Dar cel mai lung maraton culinar l-am avut cu soţia cea credincioasă Natalia, care cheltuise multe puteri ca să-l aducă la biserică pe soţul ei iubit Tolik. L-a adus. Anatolie a început să creadă, dar nu se ştie de ce nu accepta posturile. Totodată, era un om de o cultură sclipitoare. La vremea sa Anatolii a absolvit Facultatea de Filozofie, dar în scurt timp a descoperit că în condiţiile economiei de piaţă nimeni nu are nevoie de filozofia lui. Despre viaţa sa el povestea astfel: „Recent am citit într-un ziar un anunţ: «Dau lecţii de matematică, scot câini la plimbare, dar şi sudez, lipesc tapeturi». La fel şi eu «sudez, lipesc» şi execut orice muncă în schimbul unui câştig suplimentar.

Uneori familia trăia doar din salariul soţiei, deşi Anatolie se străduia din răsputeri: câştiga oferind meditaţii şi scria teze de doctorat în locul „ingenioşilor". Aşa îi numea pe parveniţii şmecheri îmbogăţiţi peste noapte, care erau obsedaţi de tendinţa de a arăta în ochii societăţii intelectuali rafinaţi.

Primul salariu neaşteptat de mare Anatolie l-a primit doar atunci când a fost invitat să muncească Ia un ziar ce îi chema pe cititorii creduli să se trateze exclusiv cu puterile naturii. Era un ziar al fericirii ce sădea în oameni nădejdi luminoase, căci dacă pui pe locul bolnav frunză de brusture sau bei fiertură de vreo clamidomonadă, ţi se garantează vindecarea cance-rului, a sterilităţii şi chiar a îmbătrânirii. Ziariştii inventau pe loc scrisori ale cititorilor recunoscători, dar şi publicau sfaturi ale astrologilor şi ale neopăgânilor la modă astăzi, care scriu cuvântul „natură" cu literă mare, iar „Dumnezeu" cu mică. Ziarul, asemenea unei sonde de ţiţei, îi aducea editorului profit bunicel. Dar banii niciodată nu sunt mulţi, şi într-o zi editorul şi-a observat scăparea - la biserică se duce multă lume, iar el nu a cuprins electoratul ortodox. Atunci l-a invitat la serviciu pe Anatolie, însărcinându-l să scrie despre Ortodoxie.

La început lui Tolia al nostru îi crescuseră aripi şi nu doar pentru că familia în sfârşit a scăpat de sărăcie. Cel mai important a fost faptul că el şi-a găsit chemarea şi într-atât s-a pasionat de teologie, încât în căutarea adevărului stătea nopţi întregi deasupra cărţilor.

Iar căutările adevărului inevitabil duc la faptul că sufletul începe deodată să simtă duhoarea minciunii. Şi în curând lui Anatolie i s-a făcut silă de acest ziaraş în care fotografiile bisericilor se învecinau cu amuletele vrăjitoreşti şi alte drăcovenii. Acum vorbea despre el însuşi cu cuvintele lui Esenin: „Roza albă voiam s-o cunun pe pământ cu broasca cea neagră". Dar unde să-şi găsească un alt serviciu?

Unde?

Tocmai în acea perioadă un ierodiacon cunoscut mi s-a plâns că primise însărcinarea de a edita o revistă ortodoxă, însă nu are oameni care să se priceapă cât de puţin la această lucrare. Ierodiaconul avea simţul umorului şi povestea:

- După armată conduceam clubul satului. Intr-o zi, la şedinţa lucrătorilor culturii ministrul Furţeva şi-a rostit renumita frază: „Niţeluş mai multă cultura lucrătorilor noştri ai culturii, în rest, sunt oameni minunaţi". La fel şi în jurul meu sunt doar oameni minunaţi. Inţelegeţi?

Ierodiaconul căuta colaboratori pentru revistă, iar Anatolie căuta muncă. Şi într-o zi Domnul i-a pus faţă în faţă la Sihăstria Optina. Ierodiaconului i-au plăcut articolele lui Anatolie şi l-a invitat să muncească pentru revistă, avertizându-l în mod cinstit că salariul lor, din păcate, este mic.

- Vreau să mărturisesc despre Hristos, a spus Anatolie cu fermitate.

El chiar a început să postească, dar mereu eşua şi îi spunea soţiei batjocoritor că ridichea şi cvasul19 sunt desigur un mijloc puternic de înmulţire a virtuţilor, dar mai bine fără habotnicie să mănânce la micul dejun o omletă.

- Trebuie să-l convingem pe Tolik!, îmi spunea Natalia.

Deci, odată în Postul Mare Natalia l-a convins pe soţul ei şi pe ierodiacon să stea o săptămână la mănăstire, şi în aceste zile eu le serveam mâncăruri de post exemplare.

Şi ce nu a fost pe masă! Cartofi sfărâmicioşi fierţi cu mărar proaspăt, alături de ciulama de ciuperci, castraveţi muraţi, roşii foarte dulci marinate în suc de coacăze, varză de Provence de casă, pilaf cu caise şi prune uscate, sote de vinete, lobio20 georgian cu nuci, ciorbă de Valaam cu varză murată şi ciuperci, budincă din dovleac cu stafide -nici nu se pot enumera toate. Iar la desert mergeau plăcintele - plăcinte cu mere şi scorţişoară de post, pateuri cu caise uscate, cu ciuperci, cu fasole şi regina postului - plăcinta cu ceapă.

- Aşa sunt gata să postesc în fiecare zi, a spus Anatolie, şi l-a întrebat pe ierodiacon: Totuşi, nu înţeleg, de ce este neapărată nevoie să ţii post?

- Fiindcă lăcomia pântecelui este primul păcat al omenirii. Şi atunci când Adam a gustat fructul din pomul cunoştinţei binelui şi răului, omenirea a pierdut lupta ei cea mai mare: oamenii zidiţi de Domnul nemuritori au devenit muritori.

- Dar de ce nu aveau voie să guste fructe din pomul cunoştinţei binelui şi răului?

- Ca să nu crească în cunoaşterea răului. Iar noi în această sferă am prosperat deja atât de mult, încât uneori până şi copiii sunt otrăviţi cu murdărie.

Iată o lecţie de viaţă - nu trebuie să judecăm pe nimeni, căci într-o zi se împlinesc cele spuse: Şi mulţi dintâi vor fi pe urmă, şi cei de pe urmă vor fi întâi. (Matei 19, 30).

Anatolii şi Natalia de acum posteau ca nişte monahi. Iar noi, sincer vorbind, ne descurcam fără untdelemn doar în prima şi ultima săptămână a Postului Mare şi-i ceream binecuvântare părintelui ca în celelalte săptămâni să gătim totuşi cu untdelemn:

- Poţi să te descurci foarte bine fără ulei, mă povăţuia Natalia. Eu, spre exemplu, pisez merişoare cu usturoi, adaug puţină apă cu zahăr. Iar cartofii fierţi cu sos de merişoare sunt foarte gustoşi şi sănătoşi.

Adineaori Natalia mi-a adus reţeta celui mai bun, după cuvintele sale, tort de post. Fără să vreau copiam reţeta prăjiturii foarte anevoioase în preparare. Anatolie împreună cu ierodiaconul căutau în acest timp pe internet un articol, când deodată au dat de un mesaj - a trecut la Domnul Marina Jurinskaia, cu numele de Botez, Ana. Iar Marina Andreievna a fost o adevărată personalitate în ziaristica ortodoxă. Ne-am rugat pentru odihna roabei lui Dumnezeu, Ana, ne-am întristat. Iar Anatolie Şi-a dorit să recitească articolele ei. După moarte, cuvintele şi faptele lui capătă un sens aparte.

Anatolie a rămas impresionat de o afirmaţie a Marinei Andreievna: „Trebuie să-L mărturisim pe Hristos PRIN VIAŢA NOASTRĂ ÎNTRU HRISTOS, spunea ea. Fiindcă mărturisirea lui Hristos exclude mărturia mincinoasă. Iar când noi spunem una şi facem alta -aceasta şi este mărturie mincinoasă".

- Marina Andreievna îl mărturisea pe Hristos, iar eu sunt un martor mincinos, a spus încet Anatolie şi brusc parcă a sărit în aer. Cum vine Postul Mare, cum vine şi îmbuibarea cea mare! Tortuleţe de post, plăcinte, bunătăţi! îi judecăm pe necredincioşii care slujesc pântecelui, dar noi cine suntem?

Natalia, care îl considera pe soţul ei cel mai bun om de pe planetă, a început să-l dezvinovăţească, dar ierodiaconul a spus:

- Lasă, Natalia. Suntem nişte martori mincinoşi. Domnul a spus: „Voi sunteţi lumina lumii". Şi care dintre noi poate fi numit făclie?

Făclii printre noi nu erau. Desigur, ne-am obişnuit să ne considerăm oameni păcătoşi. Cine este fără păcat? Dar te apuca groaza când te gândeai la acel adevăr că tocmai viaţa păcătoasă este o mărturie mincinoasă. Toţi s-au potolit şi tăceau. Ierodiaconul se ruga cu atenţie înşirând mătania şi deodată a spus cu însufleţire:

- Totuşi, am întâlnit oameni despre care cu adevărat este spus că sunt lumina lumii.

El ne-a povestit despre un preot sărac de sat, în care văzuse strălucirea sfinţeniei, care l-a adus ulterior la mănăstire. Eu însă mi-am amintit de ascetul-predicator din Biserica Kolomenskoye, care L-a iubit pe Hristos cu acea dragoste mare ce l-a dus în lagăre. Această dragoste copleşea biserica noastră, şi părintele vedea în noi ostaşi ai lui Hristos, ce nu se cruţau în nevoinţele Postului Mare. Totuşi, este important să nu slăbeşti în luptă, şi el ne convingea: „Voi să mâncaţi, să mâncaţi".

Nina Pavlova

Vino la mine! Povestiri reale din zilele noastre, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Vino la mine! Povestiri reale din zilele noastre"

19 Cvas - băutură răcoritoare, cu gust acrişor, preparată prin fermentare din fructe sau din apă, pâine şi malţ.

20 Lobio este un fel de mâncare tradiţională georgiană preparată din fasole.

• O lume privita dintr-o parte
  Publicat in : Religie
• Puterea cea mare
  Publicat in : Credinta
• Slujba Domnului
  Publicat in : Religie
• O intamplare mica
  Publicat in : Religie