In ora de muzică aţi băgat, cred, de seamă cât de greu e să nimereşti tonul cuvenit. Ştiţi însă ce este mai greu decât toate? Să nimereşti tonul potrivit când arăţi cuiva o greşeală. Pentru ce este aşa de greu? Pentru că te superi pe el şi atunci tonul e numaidecât încărcat; nu merge la inimă fiindcă nu porneşte din inimă pulberea cea mare a întărâtării noastre, sau din hruba cea rece a îngâmfării, sau din cămăruţa strâmtă a egoismului, sau chiar din cele trei la un loc. Cineva a spus odinioară: „Niciodată nu faci greşeli mai mari decât când arăţi cuiva greşelile lui". Problema este că cei mai mulţi oameni, atunci când fac altora imputări sau îi povăţuiesc, nu îşi aduc mai niciodată aminte de ceea ce era în sufletul lor când li se imputa lor ceva şi toate câte trebuie pentru ca o dojană să capete intrare în suflet, în loc să-l facă doar şi mai încăpăţânat. Cine a chibzuit asupra acestui lucru şi s-a observat bine pe sine însuşi, acela repede va şti care este tonul cuvenit.

Ca să aveţi înaintea voastră o pildă de un ton fals, am să vă citesc o scrisoare cum se scriu multe în ziua de astăzi. E a unui băiat către un prieten pe care vrea să-l dezbare de marea lui lăudăroşenie. Acest lucru îl face în chipul următor:

Dragă Nicule,

Incă de mult voiam să-ţi spun odată tot adevărul. Acum, în sfârşit, mi-am pierdut răbdarea. De sute de ori ţi-am spus până acum că ar trebui odată şi odată să nu mai vorbeşti numai de tine şi de afacerile tale, chiar de-ar fi vreo procopsealăde tine. Ieri, când ai fost la noi, ai fost cu adevărat dezgustător. Erai pururea şi necontenit ocupat cu biata, cu mititica ta persoană. „Am făcut cutare, ştiu cutare, am învăţat cutare, pot face cutare" şi aşa mai departe, un ceas întreg. Mi-era, sincer îţi spun, ruşine că am un aşa prieten. Mama spunea după aceea: „Petrică, nu-ţi înţeleg deloc gustul să ai ca prieten un astfel de găgăuţă încrezut". Şi trebuie să-ţi mărturisesc că nici eu nu mai înţeleg. Dacă nu te schimbi din temelie cât de curând, voi rupe orice legături cu tine; ceilalţi spun de asemenea că nu mai pot să te sufere.

Cu plecăciune,
Al tău prieten, Petrică

Credeţi acum că după scrisoarea asta Nicu are să se schimbe într-un moment? De bună seamă că nu. în loc de asta, are să scrie lui Petrică o scrisoare cu litere mari, furioase, în care-i va spune:

Tu eşti cel puţin tot atât de încrezut ca şi mine şi ai nişte însuşiri cu mult mai dezgustătoare, iar pe deasupra eşti pururea cu pete de mâncare pe haină. Cât despre trâmbiţata ta prietenie, pagubă-n ciuperci.

Spuneţi acum, în ce stă greşeala de ton din întâia scrisoare? Şi cum trebuie să vorbeşti spre a aduce pe un om la pocăinţă?

Un lucru veţi fi băgat de seamă numaidecât: în scrisoarea lui Petrică lipseşte tonul oricărei iubiri şi prietenii. Din această pricină e cu neputinţă să-l facă pe Nicu să chibzuiască asupra purtării lui şi să vadă că e nevoie de îndreptare. Aduceţi-vă aminte din viaţa voastră: când ţi se arată pe un ton grosolan o greşeală, toate portiţele inimii ţi se închid, iar în sufletul tău e o vânzoleală ca într-un muşuroi de furnici în care ai aruncat cu o piatră. De aceea, atunci nici nu eşti în stare să-ţi mărturiseşti greşeala, ci te
gândeşti numai la jignirea şi la grosolănia celuilalt şi cum ai putea să-i respingi lovitura. O simţi lămurit: celălalt a vrut să se descarce pe sine, nu să-ţi facă un bine.

Aşadar, nu pui lucrul la inimă, ci umbli şi mai îngâmfat ca mai înainte. Acum, în scrisoarea lui Petrică mai e ceva de luat în seamă. Stiti că, dacă trebuie să dai cuiva de ştire despre moartea unei rude, îi spui jalnica veste cu cât mai multă cruţare. Ştirea despre un cusur aievea al caracterului este de asemenea o veste jalnică pe care trebuie să o rosteşti cu cruţare, dacă nu vrei să provoci o nenorocire. Şi tocmai oamenii cu sentimentul onoarei, care pun oarecare temei pe sine şi n-au nevoie decât de un mic îndemn spre a se schimba, aceştia pot să-şi piardă cu desăvârşire cumpăna în urma unui potop de imputări. Trebuie să înţelegeţi că nici un om nu poate trăi dacă ar trebui să se dispreţuiască pe sine. De stima de sine are mai multă nevoie decât de mâncare şi băutură, de aer şi soare. Ia seama la tine însuţi, când ţi se face o imputare că ai spus o minciună: Cum te sileşti să te speli în ochii tăi, să doseşti minciuna şi să te convingi pe tine însuţi că n-a fost din mişelie, ci din grijă pentru cineva sau cine ştie de ce, numai mişelie nu. Ia închipuiţi-vă că un prieten te-a prins de mai multe ori cu mâţa în sac şi ar vrea să te izbăvească! Cum ar trebui să înceapă, ca să te câştige fără să-ţi ascundă însă nimic? Să caute să-ţi vorbească astfel încât să nu fii silit să- ţi pierzi stima de tine însuţi.

Dar aţi putea să întrebaţi acum: La ce bun să-ţi dai atâta osteneală? A fost grosolan, trebuie să primească o mustrare temeinică şi s-o asculte.

N-a ţinut seama de adevăr, atunci n-ai nevoie să i-o şopteşti la ureche cu o gingăşie îngerească.

Intâmpinarea sună frumos; cu toate acestea, nu e nimerită. Sunt şi eu de părere să i se pună sub ochi în toată limpezimea faptele rele sau greşelile. Nu e vorba însă numai să pui un lucru sub ochii cuiva, ci, înainte de toate, să-i intre în inimă şi în suflet. Altfel, toată tâlcuirea şi gălăgia nu folosesc la nimic. Pentru ca o dojană să pătrundă în suflet e trebuinţă de conlucrarea binevoitoare a celui ce o primeşte. Dacă îşi închide sufletul, nici jandarmii călări nu-i pot scoate uşa din ţâţâni. Cine voieşte deci să îndrepte ceva în sufletul semenilor săi, nu să-şi descarce numai supărarea, acela trebuie să poarte de grijă ca prin tonul lui să i se deschidă sufletul de bună voie.

Pe lângă lucrurile neplăcute, trebuie să-i dea şi ceva vesel şi înviorător, după cum hapurile amare le învălui într-o pojghiţă dulce. Pentru asta n-are nevoie să mintă ori să linguşească; caută doar să se gândească cu oarecare dragoste la însuşirile cele bune ale celuilalt. Nu trebuie să uităm niciodată că nu e de ajuns să atragem băgarea de seamă a unui om asupra slăbiciunii lui; trebuie totodată să-i dăm şi puterea şi voioşia spre a-şi învinge slăbiciunile. Trebuie dar să-i întărim încrederea în sine. De aceea, este cea mai mare nechibzuinţă şi lipsă de iubire să faci cuiva o mustrare într-un ton dispreţuitor şi umilitor şi să întrebuinţezi cuvinte înjositoare, care insuflă celuilalt sentimentul că nu se bucură de stimă şi nici el nu trebuie să se stimeze pe sine.

Aici ajung la un punct de căpetenie. Ne-am încredinţat de câtă însemnătate e pentru un om stima de sine însuşi când e să-şi dea osteneală să se îndrepte. Stima de sine, însă, are nevoie pentru hrana sa şi de stima celorlalţi. Pentru aceea nimic nu e mai greşit decât a vorbi cu un ton pururea dispreţuitor cu oamenii pe care vrei să-i ajuţi a se dezbăra de vreun obicei urât, ca şi cum ar fi oameni de mâna a doua. Acela care e socotit om de mâna a doua se şi poartă ca atare.

In Evul Mediu, era în Veneţia un zgârcit vestit, numit Shyloc. Toţi îl terfeleau şi-l călcau în picioare. Odată, când cineva îl mustra pentru simţămintele lui josnice, el răspunse:

- Voi îmi ziceţi totdeauna „câine"! De aceea sunt şi eu câine.

Să căutăm să ne reamintim acest lucru până şi în cele mai mărunte întâmplări ale vieţii de toate zilele. Dacă un frate al tău e dojenit într-una de părinţi şi învăţători, nu-l ajuţi câtuşi de puţin dacă mai strigi şi tu după dânsul: „leneşule!" sau „secătură!". Numai atunci poţi să-l ridici, când în tonul purtării tale laşi să se vadă că e ceva mai mult decât un leneş sau o secătură, că are şi însuşiri bune şi alese pentru care îl preţuieşti mult şi crezi într-însul. Mulţi oameni care au căzut din treaptă în treaptă de la un simplu obicei rău până la crimă, ar fi putut fi mântuiţi, dacă ar fi găsit la vreme pe cineva care să creadă în ei şi să-i stimeze. Atunci ar fi crezut şi dânşii în ei înşişi, s-ar fi stimat pe sine şi s-ar fi însănătoşit. Au fost însă dojeniţi prea mult şi fără cruţare, încât au pierdut la urmă orice stimă de sine. Din această pricină toate poveţele rămân baltă: acum le e tot una. Sunt ca nişte bolnavi de oftică: nicio mâncare nu le mai foloseşte. Lipseşte din trupul lor puterea de a prelucra hrana pentru reîntremarea trupului.

De mare însemnătate, de asemenea, pentru tonul cuvenit, este ca atunci când dojeneşti pe cineva, să te lepezi de orice îngâmfare, căci nimic nu supără mai mult pe cel dojenit şi nu-l încăpăţânează, ca atunci când celălalt se foloseşte de greşelile lui spre a se împăuna pe sine ca un erou al virtuţii. Cu drept cuvânt îţi dă atunci răspunsul: Vezi-ţi mai întâi lungul nasului, sau îţi aduce aminte de vorba lui Iisus Hristos, cu omul care vede paiul din ochiul fratelui său, iar bârna din al lui, nu. Acum, uneori e foarte bine dacă vezi pata de pe haina sau de pe caracterul fratelui tău mai iute decât pata de pe tine. în chipul acesta vă puteţi ajuta cu folos unul pe altul. Trebuie însă să apăsăm pe cuvintele „unul pe altul", căci dacă îţi vei reaminti cât de trebuitor este tocmai acest ajutor de la unul la altul, atunci ai să şi nimereşti tonul cuvenit.

Vezi dar câtă fericire sau nenorocire atârnă de tonul cu care vorbeşti despre însuşirile urâte şi neplăcute ale semenilor tăi; vezi, de asemenea, că acest meşteşug al tonului îl învăţăm dacă ne observăm pe noi înşine când are asupră-ne înrâurire o dojană şi când nu, şi dacă respectăm această poruncă: „Cum nu vrei să vorbească alţii cu tine, să nu vorbeşti nici tu cu alţii."

De bună seamă, dacă ştii lămurit cum trebuie să fie tonul, nu urmează că ceilalţi au să fie aievea mişcaţi şi aduşi la pocăinţă. Omul are de-a valma cu animalul un vânjos imbold de apărare; dacă în viaţa lui pătrunde ceva care-l tulbură, numaidecât simte un imbold straşnic să tabere asupra tulburătorului, să scoată strigăte puternice şi ameninţătoare, să-şi încrunte sprâncenele şi astfel să-l alunge şi să-l pună pe fugă. De aici se întâmplă că oamenii au pururea o aşa trebuinţă de cuvinte înjositoare când sunt stânjeniţi de greşelile semenilor lor: se trezeşte animalul în ei. Spre a mai înfrumuseţa întrucâtva acest animal, vorbim atunci de „nobila mânie". Credeţi-mă pe mine: nobil e numai ceea ce vine din împărăţia iubirii. Mânia, însă, vine din împărăţia unde curcanul cloncăneşte, buhaiul mugeşte, iar pisicile miaună. In privinţa asta să nu ne legăm singuri la ochi. Lucru şi mai vrednic de luat în seamă: mânia o găsim nobilă numai atunci când noi ne lăsăm cuprinşi de furie; dacă alţii însă ne întâmpină pe noi cu această „nobilă furie", numaidecât ţipăm că sunt nişte mocofani şi rămaşi în urmă de tot cu buna-creştere.

E bine să ne dăm seama de aceasta. Atunci ajungi ceva mai reţinut faţă de sforăiala ţanţoşă cu care te pui în apărare împotriva greşelilor şi vinovăţiei altuia, şi ai să râvneşti mai mult să te ridici din împărăţia animalică în împărăţia omenirii; iar omenire înseamnă ajutorare şi compătimire, înseamnă amintirea modestă a sprijinului şi compătimirii ce ne-a luminat nouă înşine cărările vieţii şi ne-a susţinut şi încurajat când şovăiam.

Acum ştii toate câte trebuie să gândeşti când vrei să găseşti tonul cuvenit spre a izbăvi pe aproapele tău de greşelile şi încăpăţânarea lui; ştii şi pentru ce tonul potrivit e un lucru aşa de anevoios în atari cazuri şi pentru ce pe acest tărâm se găseşte aşa de rar câte un adevărat maestru al tonului.

F.W. Foerster

Cartea vieţii, Editura Episcopia Devei si Hunedoarei

Cumpara "Cartea vieţii"

• Cartea de istorie vs Cartea Vietii
  Publicat in : Religie
• Bucuria de a fi
  Publicat in : Religie
• Proloagele, un rezumat la Cartea Vietii
  Publicat in : Editoriale
• Un nume scris in cartea vietii vesnice
  Publicat in : Pilda zilei

Aboneaza-te la newsletter Retete de post

Email

Introdu codul din imagine: