Fiecare dintre noi ramane dupa moarte consemnat, intr-un fel sau altul, ca persoana istorica. Nu sunt insa de acord cu ideea - intalnita din antichitate si impartasita inca de multi - potrivit careia singura sansa de izbanda a omului aflat in lupta cu timpul, este ca numele sau sa dainuiasca peste veacuri. Prin urmare, numeroase persoane, chiar si din randul crestinilor, isi gasesc "odihna" in faptul de a avea numele inscrise in cartea de istorie.
Pentru un crestin, nu ar trebuie sa fie un scop in sine prezenta in memoria umanitatii, cat cea in Cartea Vietii. El stie ca va veni o vreme in care istoria nu se va mai scrie si, prin urmare, cartea de istorie va fi de prisos. Judecata universala marcheaza sfarsitul istoriei si prin aceasta al fiintelor umane vietuind in lume. Aceasta presupune ca istoria insasi se cere judecata in ansamblul ei, prin tot ceea ce a insemnat mersul ei spre eshaton si spre Parusie, spre Imparatia lui Dumnezeu. Sfarsitul ei cere validarea celor savarsite sau condamnarea lor. Astfel, Cartea Vietii isi va arata autoritatea abia atunci cand cealalta carte va fi fost desfiintata, adica la sfarsitul timpului.
Cartea Vietii, nu apare ca o alternativa la cartea de istorie, deoarece este scrisa dupa cu totul alte criterii. Istoria se scrie pe pamant, si nu intotdeauna obiectiv, in timp ce Cartea Vietii este scrisa in Cer. Prima se scrie in mod vadit, inaintea tuturor, in timp ce cea de-a doua, se scrie in ascuns.
Cartea de istorie arata chipul acestei lumi, in care graul nu este inca separat de neghina. In paginile ei, stau laolalta cei ce au facut lucruri marete si cei ce au comis atrocitati.
Cartea Vietii cuprinde insa doar numele celor care vor petrece viata vesnica in bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Din Apocalipsa Sfantului Ioan Evanghelistul aflam: "Iar cine n-a fost aflat scris in Cartea Vietii, a fost aruncat in iezerul cel de foc." (Apocalipsa 20, 15)
Cu acesta nadejde inaintam la altar preotului pomelnicul ce cuprinde numele celor vii si ale celor morti, spre pomenirea acestora intru Imparatie si scrierea lor in Cartea Vietii. Departe de a fi un simplu gest reflex, oferirea pomelnicului este un act de pocainta profunda, prin care ne asemanam talharului de pe cruce, cel ce spunea: "Pomeneste-ma Doamne cand vei veni intru Imparatia Ta!" La fel spunem si noi, numai ca la plural. Ii cerem lui Dumnezeu sa ne pomenesca pe noi si pe cei pe care ii purtam in inimile noastre.
Nu trebuie sa negam insa nici importanta coordonatei istorice. Cunoasterea si intelegerea trecutului sunt o continua necesitate, indiferent de epoca, tocmai in vederea asumarii lui. Dar nici sa ne imbatam cu apa rece, increzandu-ne "orbeste", pe de-o parte, in efemeritatea noastra, si pe de alta, in cea a timpului istoric.
Fara indoiala trebuie sa ne randuim gandurile, cuvintele si faptele, plecand de la credinta ca dupa moarte, nu conteaza in ce masura ramai sau nu in memoria colectiva, cat "cum" ramai, ca om facator de bine sau ca unul ce a inmultit raul pe acest pamant.
Distanta dintre pacat si virtute nu ar mai fi atat de mare daca acestea s-ar reduce la efectele lor doar asupra celor care le savarsesc. Importanta lor rezida tocmai in faptul ca ele intotdeauna il ating si il privesc pe "un altul". Pe langa faptul ca la Judecata vor vorbi gandurile, cuvintele si faptele noastre, tot atunci vor conta si marturiile semenilor cu privire la noi.
Prin pacatul primordial omul a demonstrat ca nu a fost deplin pregatit pentru a trai in comuniune. Omul nu l-a iubit indeajuns pe Dumnezeu incat sa se increada in cuvantul Sau pana la sfarsit. Adam si Eva nu s-au iubit indeajuns astfel incat sa nu se supuna reciproc ispitei sarpelui. In decizia lor, nu au tinut seama de Dumnezeu si unul de celalalt.
Acesta este pacatul pe care fiecare dintre noi ar trebui sa il repetam cat mai rar, pana la a-l evita cu totul. Este posibil numai in masura in care vietuim in lume articulati fiind la taina lui Hristos si taina persoanei. Sa traim avand constiinta ca "facand celui mai mic dintre semeni, lui Hristos facem".
Persoana umana este cu atat mai decazuta din punct de vedere moral si fiintal, cu cat da dovada de egoism, aceasta regretabila stare in care omul nu poate fi partas tainei prezentei si recunoasterii lui Hristos in celalalt.
Faptul ca Dumnezeu cunoaste numele fiecaruia dintre noi ar trebui sa ne aduca multa alinare. Dar nu este de ajuns ca Dumnezeu sa ne cunoasca. Si noi, prin ceea ce suntem, trebuie sa marturisim relatia noastra cu El si cunoasterea Sa. Altfel, la Judecata, pot cadea ca un fulger cuvintele lui Dumnezeu asupra noastra: "Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort." (Apocalipsa 3,1).
Putem trai citind din cartea de istorie avand insa gandul si inima la Cartea Vietii.
Radu Alexandru
-
Bucuria de a fi
Publicat in : Religie -
Proloagele, un rezumat la Cartea Vietii
Publicat in : Editoriale -
Un nume scris in cartea vietii vesnice
Publicat in : Pilda zilei
-
Mestesugul tonului
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.