Dumnezeu a creat trupul nostru nestricăcios, așa cum vom şi învia întru Hristos, iar sufletul nepătimitor.

Prin căderea omului în păcat, sufletul s-a umplut de patimi, iar trupul a devenit asemenea dobitoacelor. Chiar dacă sufletul este viu, prin „suflarea” lui Dumnezeu: „Atunci, luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Fc. 2, 7), totuși păcatul îl desparte de Dumnezeu și îl lipsește de harul Sf. Duh, adică de viaţa adevărată, motiv pentru care sufletul „moare”, deși omul continuă să trăiască însă mai mult la nivel biologic, trupesc.

Mintea se rupe la rândul ei de inimă și se face contrară conștiinței sufletului. Atunci când mintea omului uită de dreptatea lui Dumnezeu, ea începe să se războiască cu aproapele și să se miște împotriva firii.

Când mintea are gândul lui Hristos, ea devine cu totul fără chip şi fără formă. Mintea are libertatea şi puterea de la Dumnezeu să urmeze binelui şi să se împotrivească răului. Dacă înclină însă spre păcate și patimi, atunci ea învrăjbește puterile sufletului, care se pervertesc.

După căderea în păcat a omului, mintea s-a întunecat de patimi, despărțindu-se de lumina harului divin, iar cuvântul s-a alipit de întunericul minţii, nemaifiind în stare să exprime realitatea.

Astfel, mintea trufaşă s-a înstăpânit asupra sufletului, arogându-și rolul de „conducător”, devenind sursa manifestărilor patologice, alimentate permanent de egoism și aroganță. Se cunoaște că mândria se manifestă parţial şi la nivelul trupului, dar cel mai intens la nivelul duhului sufletesc şi al gândurilor minții.

Din această cauză, marea dramă a căderii omului în păcat este psihopatia minţii, prin care subconştientul păcătos, apărut ca urmare a pervertirii raţiunii, luptă permanent să ia locul conştiinţei sufletului. Mintea se teme de lumina conştiinţei, tocmai pentru a nu-i descoperi minciuna de sine.

Se poate lesne observa că trăim într-o societate dominată de cultul minții, o minte absolutizată ca posibilități și ca putere. Însă nu ne dăm seama că o minte lăsată de capul ei, care se opune conștiinței sau glasului lui Dumnezeu din noi, poate aduce numai dezastre la nivelul întregii civilizaţii omenești.

Cea mai înrădăcinată prejudecată a noastră este identificarea propriei persoane cu mintea. Trebuie să reținem bine acest adevăr: noi nu suntem ceea ce gândim! Ba mai mult, atunci când mintea ajunge să stăpânească peste toate aspectele vieţii personale, se transformă într-un „monstru”, care poate distruge viaţa şi în final, să se autodistrugă.

Identificându-ne cu mintea noastră, fără să știm creăm și hrănim un „eu” fals, altul decât chipul nostru adevărat, înrădăcinat în adâncul fiinţei. Astfel ajungem să ne temem că dacă nu mai gândim, atunci încetăm să mai existăm sau pierdem falsa identitate creată de minte, cu care ne-am obișnuit și la care nu vrem să renunțăm. De aceea suntem dispuși să facem orice compromis, să acceptăm chiar și durerea, numai să nu pierdem sinele contrafăcut.

De fapt acest „eu” fals, această „mască”, ne dă un sentiment de neîmplinire, de gol sufletesc, de lipsă de valoare. Și atunci încercăm să dobândim cu orice preț lucruri din exterior (bani, avere, poziție socială, etc.), mergând până la a ne identifica cu ele, tocmai pentru a crește stima și importanța de sine în ochii noștri și ai lumii. Astfel, dacă am o mașină marcă străină, o facultate sau două, o funcție cât mai înaltă, dacă sunt cunoscut și apreciat de ceilalți....(aici se pot adăuga multe, rămâne ca fiecare să le identifice), atunci sunt „cineva”.

Cu toate aceste eforturi, de-a dreptul „sisifice” uneori, sentimentul de gol interior nu dispare, nici cel de nemulțumire și de nefericire. Pentru că mintea ne-a creat o falsă identitate, pe care o alimentează permanent cu gânduri ancorate în trecut și cu speranțe ori griji legate de viitor, un trecut care nu se mai întoarce și un viitor care n-a venit și nu ne aparține.

Mintea este sinele fals ce ne conduce viaţa atunci când conştiinţa noastră nu e trează, în încercarea de a se elibera de temeri ori de sentimentele de neîmplinire și lipsă.
Dacă am trăi într-o deplină acceptare a vieții noastre, și nu ar mai exista contradicții între dorințele, aşteptările minţii şi între ceea ce este real, atunci starea conflictuală și drama interioară ar înceta în mare parte.

Mintea încearcă să ne convingă că viața noastră e în regulă, deși mai vechile tipare mentale şi emoţionale ne fac să ne simţim în continuare rău.

Psihologii au arătat că repetând zi de zi anumite scenarii ale minții, care ne atribuie o identitate falsă, ajungem la o deformare a realității prezente.

Toate formele de frică (anxietate, stres, disconfort) sunt produse de proiecția minții în viitor şi de insuficienta trăire a clipei prezente, în timp ce sentimentul de vinovăţie, regretul, tristeţea sunt urmarea lipsei de iertare și de împăcare cu trecutul.

A trăi clipa prezentă e totuna cu a simți prezența lui Dumnezeu, o dată ca rugăciune: „Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 17) și apoi ca lucrare, de orice natură ar fi ea, înfăptuită spre slava Domnului: „De aceea, ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Co. 10, 31).

Dacă mintea nu este echilibrată de conştiinţă, atunci sentimentul de neîmplinire va creşte în intensitate, întrucât problemele minţii nu pot fi rezolvate prin minte.

De aceea mistica isihastă vorbește despre coborârea minții în inimă, despre unirea lor și întâlnirea tainică cu Domnul Iisus Hristos în „biserica” sufletului curățit de patimi și luminat de harul Sf. Duh.

Mintea este cea care prin concepte, reprezentări, judecăţi... ne izolează de propria persoană, de aproapele, de natura înconjurătoare şi de Dumnezeu.

Într-adevăr, dincolo de minte, adică în adâncul ființei noastre, se află Împărăția lui Dumnezeu (Lc. 17, 21), o Împărăție a Iubirii, a bucuriei, a păcii lăuntrice, a frumuseții neasemuite...Rămâne ca fiecare dintre noi s-o căutăm și s-o descoperim.

Sorin Lungu

• Urmarile caderii in pacat
  Publicat in : Dogmatica