Fraţii mei, nu căutând la faţa omului să aveţi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos, Domnul slavei.
Credinţa în Domnul slavei, păstrată de turma credincioşilor cărora Sfântul Iacov li se adresează, le impune acestora obligaţia de a se purta cu toţi oamenii numai în lumina Evangheliei. In Hristos nu există deosebire între persoane în legătură cu aspectele exterioare, adică starea socială sau clasa, ocupaţia, averea, neamul sau genul. Sfântul Pavel ne aminteşte tuturor că, în Hristos, „nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască...” „tăiere împrejur şi netăiere împrejur, barbar, scit...”, „pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus...” (Gal. 3, 28; Colos. 3,11; vezi şi Rom. 10,12).
La acest verset cu care începe capitolul 2, Beda Venerabilul, în Tâlcuirea sa la Iacov, comentează:
„El arată că cei cărora le scrie erau cu adevărat pătrunşi de credinţa în Evanghelie, dar lipsiţi de fapte. Şi pentru că el propovăduise că poruncile Domnului trebuie împlinite făcând danii celor săraci, dar a văzut că, dimpotrivă, acestea fuseseră făcute celor bogaţi, de dragul foloaselor pământeşti, în loc de a fi făcute celor săraci, de dragul răsplăţilor cele veşnice, i-a mustrat aşa cum meritau...”
Intr-un alt loc, în care Mântuitorul Iisus Hristos este numit „Domnul slavei”, Sfântul Pavel spune, referitor la înţelepciunea lui Dumnezeu: „pe care niciunul din stăpânitorii acestui veac n-a cunoscut-o căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei” (i Cor. 2, 8).
In ceea ce priveşte expresia „Domnul slavei”, Sfântul Ambrozie al Milanului (Despre credinţa creştină, II, 7, 58) scrie:
„Atunci când citim că Domnul slavei a fost răstignit, să nu ne închipuim că a fost răstignit în slava Sa. Aceasta, deoarece Cel ce este Dumnezeu este şi Om - Dumnezeu, potrivit firii Sale dumnezeieşti, şi luând asupra Sa trup, Omul Hristos Iisus; în sensul acesta se spune că Domnul slavei a fost răstignit. Căci, având amândouă firile, adică pe cea omenească şi pe cea dumnezeiască, El a îndurat Pătimirea în omenitatea Sa, pentru ca, fără deosebire, Cel ce a pătimit să fie numit şi Domnul slavei, şi Fiul Omului, aşa cum este scris: «Cel ce S-a coborât din cer» (Ioan 3,13)”.
Cuvântul tradus prin expresia „căutând la faţa omului”, prosopole(m)psia, înseamnă, literal, „primind pe baza aparenţei”. Sfântul Pavel scoate în evidenţă diferenţa dintre aparenţa exterioară şi starea interioară, când îi sfătuieşte pe Corinteni: „căci nu vă spunem iarăşi cine suntem, ci vă dăm prilej de laudă pentru noi, ca să aveţi ce să spuneţi acelora care se laudă (sau „au pretext de laudă”, kauchematos, kauchema) cu faţa (prosopo, prosopon), şi nu cu inima” (2 Cor. 5,12).
Există mărturii din belşug în Vechiul Testament că atitudinea de „a căuta la faţa omului” era interzisă de Lege: „nu căuta (ou lepse imperativul lui lambano, „a primi” sau „a accepta”) la faţa (prosopon) săracului iar faţa (prosopon) celui puternic nu o lăuda (thaumases, thaumazo, „a se minuna”, sau „a măguli”) ci întru dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev. 19, 15, LXX; vezi şi Deut. 1, 17, LXX, şi Pildele lui Solomon 24, 23, LXX). Referitor la faptul că Domnul „nu caută la faţa omului”, ucenicii fariseilor s-au folosit de aceasta în încercarea de a-L ispiti să-i ofenseze pe Irod şi pe cezarul (Matei 22, 16-17). Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilii la Evanghelia după Matei, LXX, 1) rezumă încercarea lor astfel:
„Fariseii I-au mărturisit adevărul când I-au spus: «Ştim că omul adevărului eşti»; au spus ceea ce era, dar n-au grăit cu gând curat, nici de bunăvoie. Ii mai spun: «Nu-Ţi este teamă de nimeni». Ai văzut cum se descoperă că au de gând să-L facă să rostească nişte cuvinte care-l pot supăra pe Irod, dar să-I bage şi vina că doreşte să pună mâna pe putere, că Se răscoală împotriva legilor statului, ca să-L osândească pe Hristos ca pe un răzvrătit şi ca pe unul care a vrut să pună mâna pe putere? Cuvintele: «Nu-Ti este teamă de nimeni» şi: «Nu cauţi la faţa omului», le-au spus fariseii gândindu-se la Irod şi la cezar” (Trad. rom. de Pr. Dumitru Fecioru, în col. P.S.B., voi. 23, E.I.B.M.O., 1994, p. 802).
Sfântul Petru îşi începe „predica” din Cezareea cu aceste cuvinte: „Cu adevărat înţeleg că Dumnezeu nu este părtinitor ci, în orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptate este primit de El” (Fapte 10, 34-35). Sfântul Apostol Iuda, în Epistola sa, versetele 4, 16, îi demască pe învăţătorii mincinoşi, zicând: „S-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi...” care „sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor, şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos «profit», «câştig» dau unor feţe mare cinste”. De asemenea, Sfântul Pavel le aminteşte credincioşilor din Bisericile cărora el le scrie Epistole, că la Dumnezeu nu este părtinire (Rom. 2, 11; Efes. 6, 9; Colos. 3, 23).
Fragment din cartea "Comentariu la Epistola Sfântului Apostol Iacov", Editura Basilica
Cumpara cartea "Comentariu la Epistola Sfantului Apostol Iacov"
-
Adevaruri de credinta, Dogme, Teologumene si Pareri teologice
Publicat in : Dogma -
Credinta si faptele bune
Publicat in : Hristos -
Credinta in viata de apoi in crestinism
Publicat in : Editoriale -
Credinta, conditie primordiala a purificarii
Publicat in : Morala -
Dialogul dintre stiinta si credinta in definirea notiunii de boala
Publicat in : Sanatate si stiinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.