Cel de-al treilea volum al Memoriilor

Emiliei Malgras
In anul 1980 apărea romanul Dumnezeu la Paris, în care ne este prezentat un preot al Bisericii Ortodoxe Române din Paris - hărţuit - deoarece se presupunea a fi unul dintre agenţii Securităţii; o atmosferă impregnată de spiritualitate pe un fundal de spionaj ce amintea de Graham Greene, scriitor drag autorului. Este ultimul roman publicat de Virgil Gheorghiu. Nu însă şi ultimul pe care l-a scris, de curând fiind descoperit un manuscris inedit din 1985. Intitulat Dracula în Carpaţi, romanul descrie lupta crâncenă dusă de haiduci cu o putere oarbă şi totalitară, într-o lume ce nu ar putea să nu amintească de cea al lui Panait Istrati ori de universul romanesc al lui Ismail Kadare.

Chiar dacă Virgil Gheorghiu pare a fi renunţat la acest gen literar, aceasta nu s-a petrecut pentru că muza lui romanească l-ar fi părăsit, ci pentru că şi-a propus să se lanseze, la începutul anilor ’80 din secolul trecut, în ceea ce scriitorul a considerat a fi marea sa operă: redactarea propriilor Memorii, ce urma să cuprindă, în final, şase ori şapte volume.

In 1986, lui Virgil Gheorghiu, în vârstă de 70 de ani, îi apare primul volum de Memorii, ce are ca subtitlu „Martorul Orei 25”. Cartea este salutată imediat după apariţie de către Alain Peyrefitte, care vorbeşte de un „imn al libertăţii unui român într-un exil sfâşiat de istorie”. O veritabilă elegie a Moldovei natale, acest prim volum descrie copilăria autorului, anii de formare, primele sale arme ca poet şi jurnalist la Bucureşti. Fervoarea naraţiunii ţine literalmente cititorul cu răsuflarea tăiată, acesta aşteptând cu nerăbdare urmarea povestirii autobiografice a fiului preotului de ţară dintr-o localitate săracă de la poalele Carpaţilor, ajuns, după o celebritate precoce în ţara sa, patru ani de închisoare în paisprezece lagăre americane şi după ce trăieşte tragedia acelor milioane de persoane „deplasate”, după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, autorul celui mai important best-seller de imediat după război.

Moartea autorului va întrerupe acest proiect de amploare. Virgil Gheorghiu se stinge pe data de 22 iunie 1992, lăsând aproape de final manuscrisul celui de-al doilea volum al Memoriilor, la care va lucra, vreme de doi ani, soţia sa, prezbitera Ecaterina Gheorghiu. Ispita libertăţii avea să apară în 1995. Cel de-al doilea volum de Memorii reia, din jurul datei de 23 august 1944 - zi tristă în memoria românilor -, firul povestirii din primul volum apărut cu nouă ani înainte şi se opreşte patru ani mai târziu, când, împreună cu soţia sa, scriitorul, având manuscrisul Orei 25 în buzunar, intră - pe jos - clandestin în Franţa.

Nu putem, evident, decât să ne exprimăm regretul că Virgil Gheorghiu nu a reuşit să ducă la bun sfârşit proiectul său şi că cititorul rămâne adânc frustrat de faptul că cel de-al treilea volum al Memoriilor nu va mai vedea vreodată lumina tiparului şi că acesta ar fi putut, fără îndoială, cuprinde date despre neaşteptata sa celebritate datorată apariţiei Orei 25, salutată de un Albert Camus ori un Raymond Aron, ori despre violenta polemică care avea să izbucnească imediat după aceea în jurul trecutului pretins „tulbure” al lui Virgil Gheorghiu. Detractorii săi vor fi satisfăcuţi la apariţia primului volum al Memoriilor şi la moartea sa de a-i fi reproşat autorului că nu „s-a explicat”, nici „căit” vreodată.

Operativi în a-l condamna, există, totuşi, argumente puternice ca aceştia să nu fi citit niciodată cartea Omul care călătorea singur, apărută în 1954 şi care poate fi considerată în mod legitim cel de-al treilea celebru volum ce lipseşte din Memorii, deşi apărut cu 30 ori 40 de ani mai devreme. Redactat în câteva luni, între sfârşitul anului 1953 şi începutul anului 1954, în urma unei călătorii încununată de succes în Argentina - la invitaţia personală, desigur, a lui Juan Peron -, îndată după începerea violentei campanii dezlănţuite împotriva sa la instigarea revistei „Lettres Franţaises” (cu aceleaşi procedee şi aceiaşi acuzatori ca şi în cazul Afacerii Kravcenko2), la puţină vreme după apariţia romanului A doua şansă.

Intr-adevăr, Omul care călătorea singur este cea de-a treia carte pe care Gheorghiu o publică în Franţa şi care se doreşte, după remarcile unei critici, nu „doar o pledoarie personală, ci ilustrarea vie a unei condiţii umane împărtăşită cu atât mai mult de un om al timpurilor noastre”. Aceasta se vrea mai degrabă un răspuns la atacurile calomnioase purtate împotriva lui. Campania fusese declanşată pe 29 ianuarie 1953 de „Lettres Franşaises”, printr-un lung articol al lui Francis Cremieux intitulat „Cum şi pentru ce un criminal a fost «uns» ca mare umanist”, în care Gheorghiu este „biciuit” pentru că ar fi „îndrăznit” în cărţile sale să critice „democraţia populară” instaurată în URSS - şi sateliţii săi, pe care România lui Petru Groza îl acuză de a fi spion în solda „imperialismului american şi englez”. Pentru a se justifica, Cremieux se sprijină pe două extrase dintr-un reportaj de război, traduse tendenţios, reportaj apărut în 1942 sub titlul Ard malurile Nistrului.

Tânărul Gheorghiu - care, în ciuda atitudinii avute de alţi scriitori din generaţia sa, nu făcuse niciodată parte din Garda de Fier - ridică în slăvi aici „amabilitatea şi camaraderia de care dădea dovadă fiecare soldat şi fiecare ofiţer german faţă de orice soldat român pe care îl întâlneau” şi nu face rabat de cuvinte dure în privinţa „evreilor din Bălţi [care] nu şi-au putut stinge setea lor de distrugere şi de crimă decât prin incendiere”. Nu a fost nevoie de mai mult pentru „idioţii utili” de vânzare, într-o Franţă îndurerată de ocupaţia nazistă, marcată de colaborarea unei părţi a populaţiei cu inamicul, pentru a da lovitura de graţie lui Gheorghiu. „Pecetea infamă” cu care a fost însemnat atunci va avea o viaţă lungă; astfel, într-un articol-necrolog apărut în „Le Monde” din 26 iunie 1992, se mai evocă încă „reportajul scris în vremea în care armata română lupta alături de Werhmacht, [în care autorul] făcea cu predilecţie elogiul soldatului hitlerist şi lua în derâdere evreul rău-facător”. Se ignora, pe de o parte, că, imediat după ruptura pactului germano-sovietic, armata germană a luptat pentru eliberarea Basarabiei aflată subjug sovietic şi, pe de altă parte, că Ecaterina Gheorghiu, soţia scriitorului, era fiica Eleonorei Schenk Burbea, directoarea gazetei „Galaţii noi”, de origine evreiască. Vai nouă! Un proverb spune că nu există surd mai vrednic de plâns decât cel care nu vrea să audă.

E uşor de constatat cât de rău a fost „apărat” Gheorghiu. într-un articol apărut imediat după tipărirea cărţii, Andre Fontaine, care se numărase printre primii ce salutaseră Ora 25, regretă că Gheorghiu recursese la un gen romanesc pentru a evoca ceea ce el numea propriul său drum al Damascului, „constrâns de evenimente, pe un ton care este departe de a convinge”, trăgând concluzia că „ar putea - tot într-un mod atât de dificil - să afle un mijloc de a fi mai puţin persuasiv”. Judecata este mult prea aspră, căci Omul care călătorea singur este, fără îndoială, unul dintre romanele cele mai autentice şi emoţionante ale lui Virgil Gheorghiu, cel mai personal şi, în mod paradoxal, cel mai puţin receptat1. Cu siguranţă, este dificil într-un roman a discerne adevărul de ficţiune, iar Emilia Malgras, în remarcabila sa teză Virgil Gheorghiu: Scrierile la persoana întâi, a scos în evidenţă realităţile înţelese „prin celălalt” şi realitatea faptelor, comparând această carte, mai mult autobiografică decât ficţională, cu Memoriile sale. Ele sunt nesemnificative în cea mai mare parte, bazându-se mai mult pe detalii şi fiind destinate să asigure o linearitate cărţii.

Căci Traian Matisi - care poartă acelaşi prenume ca şi Traian Koruga, dublura lui Gheorghiu din Ora 25 - nu este nimeni altcineva decât Virgil Gheorghiu însuşi, ca şi el fiu al unui preot de ţară, cel mai mare dintre copiii acestuia (trei surori şi un frate), fost elev la Liceul Militar din Chişinău, vânător de munte în timpul serviciului militar, strălucit jurnalist şi poet încununat cu premiul regal pentru poezie, ataşat cultural la Ambasada Română din Zagreb, student la teologie la Heidelberg, invitat de Peron în Argentina etc. Maestrul care îi cere socoteală lui Matisi nu este nimeni altul decât Gabriel Marcel, care prefaţase Ora 25 înainte de a retrage public prefaţa pentru ediţiile ce vor urma - ceea ce va cântări greu la dezavuarea lui Gheorghiu, chiar dacă cei doi se vor împăca mai târziu. Omul care călătorea singur nu este un roman cu cheie, dovedindu-se mai degrabă de o transparenţă ieşită din comun. Aceasta coboară până la titlurile de cărţi ale lui Matisi care sunt aproape aceleaşi cu cele ale lui Gheorghiu, astfel: Ard malurile Nistrului devine romanul Reporter pe malurile Nistrului; Am luptat în Crimeea devine Războiul din Crimeea; Ceasul de rugăciune poartă acelaşi titlu cu prima culegere de poezii a lui Gheorghiu, apărută în 1936; Caligrafie pe zăpadă devine Poeme pe zăpadă; Cu submarinul la asediul Sevastopolului devine Războiul pe un submarin; Ultima oră devine Primul roman; Ora 25 este citat ca Romanul orei prezente, iar A doua şansă devine Al doilea punct de vedere.

Cu aceste elemente decriptate totalmente să ne lăsăm purtaţi de durerea fără margini şi de nedreptăţile care îl copleşesc pe autor, prin caracterul „automatic” şi „dezumanizat” al unui destin absurd care pare că se îndârjeşte împotriva lui, şi prin sfâşietoarea şi necruţătoarea nostalgie pe care o încearcă pentru România lui dragă.

Trebuie mai degrabă să înţelegi argumentele lui Gheorghiu, versiunea faptelor prezentate de el, şi să le încadrezi în contextul unei Umanităţi care recunoaşte încetul cu încetul ororile celui de-al Doilea Război Mondial înainte de a ne afunda atât de rapid în obscurantismul ideologic al războiului rece. Traian Matisi/Virgil Gheorghiu, acest om care a călătorit singur, ca atâţia dintre contemporanii săi, este, într-un anume fel, un Ulise al timpurilor modeme, a cărui Odisee simbolizează noua condiţie umană înfiripată - într-un mod brutal - în această a douăzeci şi cincea oră pe care o trăim.
Thierry Gillyboeuf Arville, 3 ianuarie 2010

Cumpara cartea "Omul care calatorea singur", Editura Sophia

Note:

1 Fulminantul roman, zdrobitor prin argumetaţie, va fi trecut „la index” de presa franceză după „descoperirea trecutului tulbure” al autorului (n.tr.)
2 Cartea Am ales libertatea a lui Viktor Kravcenko, demascând - pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial - universul concentrationar din URSS, a atras un uriaş val de calomnii împotriva autorului, procesul intentat de Kravcenko revistei „Les Lettres Franţaises” fiind urmărit cu viu interes în Franţa (n.tr.).
 

• Constantin Virgil Gheorghiu
  Publicat in : Parinti
• Lucrurile ingaduite sclavilor
  Publicat in : Religie