Părintele Efrem Vatopedinul spunea, cu prilejul unei sinaxe, că în această perioadă dificilă, în Muntele Athos se fac rugăciuni „cu multă durere”, pentru ca Dumnezeu să ne ferească de cele rele, iar pe conducătorii lumii să-i lumineze ca să oprească „urgia” războiului.
Dumnezeu ne-a dat darul libertății și ne-a lăsat să alegem între bine și rău. Cât timp alegem cele rele, ne facem răspunzători pentru o viață marcată de necazuri și neîmpliniri.
Cuviosul Sofronie Saharov vorbește despre trei „semne” ale „urgiei” lui Dumnezeu: cel dintâi este războiul, apoi cutremurul și cel din urmă semn este focul, adică incendiul.
Toate aceste „urgii” au o unică cauză: călcarea poruncilor lui Dumnezeu și neascultarea omului, de aici și urmarea firească - pedeapsa.
Pentru mulți dintre noi „pedeapsa” este greu de „digerat”, fiind asociată cu nedreptatea și suferința.
Mai presus de orgoliul și de înțelegerea personală se descoperă însă acest adevăr: în mijlocul oricărei „urgii” se ascunde purtarea de grijă a lui Dumnezeu și „pedagogia” Lui, ca lucrare mântuitoare.
Deși omul alege de prea multe ori cele mai „proaste” soluții pentru rezolvarea unor probleme, totuși Dumnezeu nu îl pedepsește ca pe un „vinovat”, ci intervine în mod pedagogic, conducându-l spre îndreptare.
Dacă Dumnezeu ne-ar pedepsi acum, pe măsura păcatelor noastre, nu ştiu câţi oameni ar rămâne în viaţă pe pământ.
Niciodată Dumnezeu nu S-a odihnit în așa-zisele „urgii”, totuşi El le-a „îngăduit” cu „durere”, pentru a ne întoarce de la păcate spre virtuți.
Noi Îl „silim” pe Dumnezeu să aducă asupra noastră aceste „necazuri pedagogice”, care sunt dureroase, mai ales pentru că sunt provocate de semenii noștri, așa cum sunt de exemplu războaiele care distrug atâtea vieți nevinovate.
Nu știm noi de ce Dumnezeu îngăduie atâtea răutăți ale oamenilor în această lume, și orice încercare de a explica ceea ce ne depășește, ar fi o dovadă de necredință și infatuare.
Este o Cruce pe care toți trebuie s-o purtăm, depinde cum o facem, bizuindu-ne pe noi sau asumând-o cu credința că nu suntem singuri, încredințați fiind că Hristos este primul care „pune umărul”, luând asupra Lui păcatele, bolile, suferințele..., toate „poverile” noastre.
Pe bună dreptate ar trebui să ne întristăm, deoarece Dumnezeu se îngrijește mai mult de mântuirea sufletelor noastre, decât o facem noi.
Îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu, precum și „certarea” Lui părintească, ar trebui să ne facă să înțelegem cât de mult Îi pasă de noi, în contrast cu indiferența noastră față de Dumnezeu și față de mântuirea sufletului.
După căderea omului în păcat purtăm în noi frica de moarte, cu tot ceea ce implică ea: frica de boală, de foamete, de sărăcie, de război...
Din moment ce Hristos S-a răstignit pentru ca să ne izbăvească de toate fricile noastre, este de la sine înțeles că „antidotul” temerilor care ne „bântuiesc” este Credința în Dumnezeu, nicidecum „curajul” afișat în mod arogant și agresiv, alimentat de orgoliu, nesimțire, ură și răzbunare.
Toate acestea le știm din Sfânta Scriptură: „Iisus le-a zis: De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” (Matei 8, 26); „Şi le-a zis lor: Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă?” (Marcu 4, 40).
A avea credință adevărată înseamnă a avea încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, Hristos fiind singurul care poate opri răul ce se manifestă în lume, „convertindu-l” în bine.
Uităm însă că Pacea e de la Dumnezeu, nicidecum de la oameni: „Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze” (Ioan 14, 27).
Hristos este „pacea noastră” (Efeseni 2, 14). El este Cel care a desființat vrăjmășia dintre oameni, asumând-o în Trupul Său și răstignind-o definitiv pe Cruce.
De aceea, „urgia” lui Dumnezeu nu e „mânia” Lui, ci alegerea omului de a se război cu Dumnezeu, cu sine și cu toată lumea.
Mântuitorul Iisus S-a întrupat ca să binevestească pacea tuturor, și celor de departe și celor de aproape (Efeseni 2, 17), să ne unească pe toți într-un Trup, prin Taina Crucii, care înseamnă răstignirea tuturor răutăților din noi.
Aceasta este Pacea lui Dumnezeu, care covârşeşte orice minte, păzește inimile şi cugetele noastre, întru Hristos Dumnezeu (Filipeni 4, 7).
Ea se descoperă în Duhul Sfânt ca Pace în credință, ca Viață și Bucurie, în vreme ce „dorința cărnii” (Romani 8, 6), patimile și răutățile oamenilor aduc pretutindeni doar moarte.
Cât timp Dumnezeu nu este în inimile noastre, nici un summit, tratat de pace ori înțelegeri la nivel înalt nu pot să aducă adevărata Pace pe pământ, deoarece numai prin credința în Domnul nostru Iisus Hristos avem pace cu Dumnezeu şi cu lumea.
Nu întâmplător, Sfântul Apostol Pavel spune: „Atunci când vor zice: pace şi linişte, atunci, fără de veste, va veni peste ei pieirea, ca şi durerile peste cea însărcinată, şi scăpare nu vor avea” (I Tesaloniceni 5, 3).
Peste întreaga lume stăpâneşte pronia dumnezeiască mântuitoare, chiar dacă căderea omului în păcat a „otrăvit” creația lui Dumnezeu.
Ce bine ar fi dacă am înțelege, măcar în al doisprezecelea ceas, că bunătatea lui Dumnezeu ne îndeamnă la pocăință (Romani 2, 4), că bună-voirea, îndelunga-răbdare și „mustrarea” Lui părintească ne arată purtarea de grijă față de noi.
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Razboiul
Publicat in : Religie -
Razboiul mondial dintre noi, faza pe investitori
Publicat in : Editoriale -
Razboiul sfant din perspectiva Vechiului Testament
Publicat in : Religie -
Razboiul ca act de cult
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.