Parintele Benedict Ghius

Parintele Benedict Ghius Mareste imaginea.

Preacuviosul Parinte Arhimandrit Benedict Ghius – Teologul smerit si duhovnicul imbunatatit din marea lavra a Cernicai...


Amintiri personale despre Parintele Arhimandrit Benedict Ghius

Pentru inceput voi marturisi faptul ca despre Preacuviosul Parinte Arhimandrit Benedict Ghius am auzit, pentru prima data, de la Parintele Arhimandrit Ieronim Stanciu – vestitul ghid al sfintei manastiri Cernica, care avea pentru el o imensa pretuire, ca de altfel mai toata lumea curat implicata, a Bisericii. Din toate cele ce mi le-a spus Parintele Ieronim, imi amintesc de doar doua-trei lucruri, notorii de altfel. Parintele Arhimandrit Benedict Ghius a facut ani multi de inchisoare politica sub comunisti. A fost, pentru multa vreme, unul dintre parintii cei mai duhovnicesti, stralucitori, de la Catedrala Patriarhala. Si mi-a mai spus Parintele Ieronim cum, la un moment dat, dupa iesirea din inchisoare, s-a pus problema sa fie facut arhiereu, i se intocmise chiar "dosarul" in vederea acestui act, totul era pregatit, insa masinatii externe si straine de Biserica (Securitatea!) si interne (gelozia de breasla!) l-au „ferit de aceasta corvoada”. Spun "corvoada", pentru ca dupa ce l-am cunoscut, atat cat am apucat eu sa-l cunosc, mi-am dat seama ca pentru un om atat de sensibil si de delicat si, intr-un fel, atat de fragil (in sensul cel mai bun al cuvantului), cum era el, acest lucru ar fi constituit mai degraba o povara.

Un episod, pe care chiar Parintele ni l-a povestit odata, are si o nota de haz. In perioada imediat urmatoare anului 1964, dupa eliberarea generala a detinutilor politici, s-a pornit un mare scandal in legatura cu biserica romaneasca din Saint Jean de Beauvais de la Paris, a carei "recuperare" sub jurisdictia Patriarhiei Romane era dorita mult de puterea comunista. Cum Parintele Benedict Ghius a fost in tinerete prieten cu preotul acelei biserici, iar statura sa morala si duhovniceasca, aureolata si de anii de temnita comunista, era extrem de impunatoare, de vadita si de graitoare, i s-a impus Parintelui, in pofida tuturor incercarilor de refuz si impotrivire, sa mearga la Paris si sa "actioneze" in consecinta. A plecat in cele din urma, dar hotarat sa nu dea curs "misiunii" incredintate. Odata ajuns acolo, romanii locului, pentru care Biserica era mai degraba un bastion de rezistenta anticomunista decat unul de intalnire cu Dumnezeu, oameni pentru care, pe deasupra, Parintele Benedict era necunoscut si nu reprezenta un reper, l-au tratat ca pe un emisar al regimului comunist si foarte putin a lipsit sa nu fie scos din biserica molestat. Noroc ca parintele paroh, prietenul sau din tinerete, l-a luat sub protectie, a garantat pentru el si doar in aceste conditii a fost lasat in pace. N-a schitat nici cel mai mic gest pentru a incerca sa-i convinga pe acei oameni sa revina la Biserica Mama, deoarece a realizat si constientizat repede cum stateau lucrurile si ca orice demers si incercare mai mult ar fi tulburat lucrurile. Dupa o luna de petrecere pariziana s-a reintors in tara, primind reprosurile previzibile din partea celor care l-au trimis, dar care s-a intors cu o constiinta la fel de curata, de nepatata si de sincera, ca la plecare. Povestindu-ne aceasta intamplare zambea usor amuzat, ca si cum ne-ar fi marturisit vreo sotie din tinerete. "Astia, in tara, m-au incchis pentru atitudini anticomuniste, iar aceia vroiau sa ma ia la bataie ca as fi comunist!"

Benedict Ghius - Un mare traitor al Ortodoxiei si al spiritualitatii autentice

A fost, in cele din urma, tot mai marginalizat si pana la urma a fost obligat sa se retraga la Manastirea Cernica, unde locuia pe malul lacului, intr-o casuta vecina cu cea in care a locuit si vietuit, cu un veac inainte, Sfantul Ierarh Calinic. Stiam si constientizam ca Parintele Arhimandrit Benedict Ghius (deseori invocat de multi parinti, ierarhi si vestiti teologi, cum ar fi: Mitropolitii Antonie Plamadeala al Ardealului si Nestor Vornicescu al Olteniei, Episcopul Oradiei Ioan Mihaltan – cel care la cursuri ne marturisea ca n-aflat in altcineva o sinteza si o armonie mai reusita intre un mare teolog si, totodata, un smerit parinte duhovnicesc, ca in persoana Parintelui Benedict Ghius; precum si Parintii Dumitru Staniloae si Constantin Galeriu) era nu doar un mare traitor, dar si un om deosebit de cult, care a facut studii in FranTa, care a citit foarte mult – nu numai teologie – ceea ce-i conferea printre monahi o faima de om erudit. Mi s-a intamplat si mie sa am de cateva ori in viata prilejul sa asist la intalniri din acestea, "de gradul zero" duhovnicesc, cu mari si vestiti parinti duhovnicesti, cum ar fi parintii: Ilie Cleopa, Ioanichie Balan, Arsenie Papacioc, Teofil Paraian, Iustin Parvu, Ioan Iovan, Constantin Galeriu si altii. Lucrurile, in asemenea imprejurari, se petrec extrem de simplu, nu se spun lucruri sau cuvinte mari, insa in aer pluteste o tensiune sufleteasca, spirituala si duhovniceasca de o intensitate greu de suportat de cei mai slabanogi, din punct de vedere duhovnicesc. Atmosfera este deplin "energizata" (energii din cele necreate odihneau peste marii parinti imbunatatiti si se reflectau). In aceste imprejurari, ca si in cazul Parintelui Benedict Ghius, aveam de-a face cu un fel de icoana a Taborului, cu o transfigurare evidenta a persoanelor respective (pentru ca Iisus Hristos era prezent in si intre ele), o lumina nemateriala cobora atunci peste ele, si toate acestea iti dadeau o dorinta certa si intensa de a face colibe in preajma lor si de a petrece pururea si permanent cu ele.

Smerenia, discretia si sinceritatea lor iti dadea si sporea cuvintele de folos

Spre deosebire de altii, de pilda, la chip, Parintele Benedict Ghius nu era si nu avea deloc chipul clasic de calugar, vestit monah si mare duhovnic. Barba ii era putina, rara, tunsa foarte ingrijit, scurt de tot. Pielea ii era subtire, aproape transparenta, dar un trandafiriu foarte diluat ii inviora vag paloarea obrajilor. Cand l-am cunoscut, suferea deja de Parkinson. Trebuia sa-si tina o mana cu cealalta pentru a-i mai potoli tremuratul. Era tot numai fragilitate si parea in orice moment si clipa, ca se va frange in cel mai scurt timp. Privirea ii era de o nesfarsita candoare si de o blandete binefacatoare. Numai infinita mila si iubire intelegatoare. In fata lui te simteai complet dezbracat de toate minciunile tale oportuniste, descoperit si acoperit in acelasi timp. Zambetul ii era schitat fin. Radea mai mult cu ochii, care ii erau din cand in cand invadati de o lumina ce se revarsa in afara. Era in ochii sai atintiti asupra ta, totdeauna, o anumita uimire si curiozitate, o intampinare timida, o incercare sincera de a-L descoperi pe Domnul Iisus Hristos in tine. Noi, din prea mult elan si entuziasm, cum dadeam de un parinte duhovnic, trebuia, musai, sa-i cerem imediat cuvinte de folos. De la Parintele Benedict Ghius insa, nu prea dobandeai. Abia daca, pe parcursul discuttei, aparea cate unul si trebuia sa fii foarte atent ca sa-l retii. Si poate ca nu ne-ar fi mirat atata, daca nu i-ar fi mers vestea in legatura cu nivelul sau intelectual si cultural. El era cel care incepea sa te intrebe. Ce mai era prin oras? La asta mai raspundeai cum mai raspundeai, dar cand te intreba ce mai faci, amuteai. Se interesa de evenimente, dar mai ales de persoane. Cred ca a fost in mod real unul dintre cei mai smeriti si mai delicati oameni din cati am cunoscut.

Nu plecai totusi niciodata cu mana goala de la el. Bucuria sa era contagioasa si o purtai indelung cu tine. In alta ordine de idei, Parintele Benedict tacea mult. La inceput, aveam cumva impresia ca este din cauza mea, pentru faptul ca sunt un intrus pacatos care tulbura comunicarea. Aveam sentimentul micimii mele, din toate punctele de vedere, dar si o stare de bucurie neinteleasa si negraita. Mai tarziu aveam sa dau de marturia unor persoane de a caror statura duhovniceasca nu ma indoiesc, dar care traiau aproximativ aceleasi sentimente si stari. Din aceasta cauza este destul de greu de transmis ceea ce traiai langa preacuviosul Parinte Benedict. Aflai in preajma lui mai mult traire decat discurs, iubirea era prezenta mai mult sub forma de energie si flux energetic decat de corpuscul-cuvant. Vorbea putin, profund si cu mult talc. Numai cei care i-au stat mai mult in preajma au ajuns sa se sustraga cat de cat acestei tensiuni si sa mai noteze cate ceva din cuvintele lui de folos. Avea dreptate si Parintele Marc-Antoine Costa de Beauregard cand observa ca datorita tacerilor prelungi si incarcate de semnificatii se crea o tensiune spirituala atat de intensa incat aveai sentimentul ca toata casa se misca si trepida cu tine si te insotea un anumit sentiment de disconfort. Caci crestinismul nu este, in fond, un fotoliu confortabil in care te asezi linistit spre a-ti savura credinta ca pe o cafea si a judeca in mod distant lumea. Dincolo de cuvintele care se spuneau, putine si intrerupte de pauze lungi, care noua ni se pareau si mai lungi, ramanea predica aceea atat de puternica si de subtila, cu prezenta. Plecai incarcat si cu o bucurie infinita si nemarginita care-ti umplea fiinta, chiar daca nu adunai prea multe cuvinte. La inceput, inca ne primea intr-un fel de camera destinata special acestui scop, aflata in dreapta culoarului de la intrare.

Nu o data a trebuit sa-l asteptam, pentru ca avea in alta camaruta pe altcineva, la spovedit si dialog ori sfat duhovnicesc. Intre timp, priveam in tacere rafturile pline de carti, multe dintre ele in limba franceza si apartinand multor domenii ale culturii. Cred ca am zarit pe-acolo, mai la inceput, in camera de primire, si un pick-up cu discuri de muzica clasica. Parintele Arhimandrit Benedict Ghius era foarte bine ingrijit si protejat de o maica, al carei nume nu mi-l mai amintesc. Ea ne aducea, cateodata din proprie initiaiva, cateodata la solicitarea Parintelui, cate o farfurioara cu dulceata de cirese amare, de un parfum si un gust cum nu mi-a fost dat sa regasesc in alta parte, pana am ajuns, mai tarziu, la manastirile oltene Hurez, Govora si Polovraci. Si paharul cu apa rece de fantana era la fel de bun. Mai tarziu tot mai bolnav, ne primea in camera din stanga, unde si dormea. Dar nu odata, atunci cand i-am batut la usa, maica ne spunea ca Parintele Benedict era slabit si nu mai putea sa ne primeasca. Se pare ca a suferit mult in ultimii ani din cauza a tot felul de boli. Multi ne miram cum de poate sa reziste atata un parinte atat de plapand si aproape dintotdeauna suferind, in timp ce altii mai voinici se tot duceau. Pe birou, in parte ravasite, pe mijloc, in parte stivuit, pe la colturi, se aflau numeroase carti si hartii. Cred ca primea destul de multe scrisori. Mai tarziu a aparut, la capul patului, si un aparat de radio, destul de bun pentru acea vreme, primit cadou de la vreun fiu duhovnicesc. Era fixat totdeauna pe postul Europa Libera. Cel mai adesea, dupa ce ieseam de la el, simteam nevoia sa mai haladuim prin manastire si ne indreptam spre ostrov, in cimitir. Il puteam vedea de departe cum isi facea plimbarea de seara in amurgul stins al Cernicai, de care eu eram atat de incantat si de impresionat in sufletul meu de copil, strabatand in lung si-n lat balconul casutei, ce dadea spre lac si spre insula. Se gandea, se ruga, privea minunile intocmite de Dumnezeu... Uneori aveam impresia ca ne insoteste cu privirea, intr-un fel binecuvantator.

Despre Parintele Benedict Ghius care a suferit indelung sau despre a indura suferinta cu blandete

Tecand intr-un alt registru, vom sustine cu toata convingerea si taria ca Parintele Arhimandrit Benedict Ghius este una din figurile "misterioase" ale Ortodoxiei romanesti. Cu toate ca majoritatea vietii si-a trait-o in mijlocul multimilor, el a reusit, prin discretie si modestie, sa se oculteze, reusind sa traiasca permanent asemenea unui autentic monah. Din aceasta pricina marturiile despre viata lui sunt putine, singurele informatii consistente gasindu-se in dosarul sau penal, ce se afla astazi la C.N.S.A.S., stiut fiind faptul ca Parintele a fost arestat si condamnat in cadrul lotului "Rugul Aprins". De altfel, aspectele prezentate in continuare provin in marea lor majoritate din acest dosar, pentru care fapt ii multumim in mod deosebit domnului George Enache, care a (si) dat publicitatii fragmente din acest dosar, in cuprinsul articolului despre Parintele Benedict Ghius, publicat in revista „Rost”, numarul 47-48, din ianuarie-februarie, anul 2007.

Asadar, Parintele Arhimandrit Benedict Ghius s-a nascut in data de 21 octombrie anul 1904 in satul Domnesti, comuna Pufesti, din judetul Vrancea, primind la botez numele de Vasile. Vocatia religioasa a tanarului vrancean s-a manifestat de timpuriu, iar acest lucru i-a ghidat in mod inevitabil viata. Dupa incheierea in mod stralucit a studiilor teologice la Tacultatile de Teologie din Chisinau si Bucuresti, Tanarul Benedict Ghius a fost propus pentru o bursa la Facultatea de Teologie din Strasbourg, de unde se va intoarce in tara cu titlul de doctor, devenind astfel unul dintre cei mai bine pregatiti teologi din Romania acelor vremi. Dupa intoarcerea in tara a fost numit prefect de studii la Internatul Teologic din Cernauti. Aici ia contact in mod nemijlocit cu studentii teologi simpatizanti legionari si ia parte la unele sedinte ale lor. Acest lucru l-a facut cu acordul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, interesat sa afle daca in cadrul acestor sedinte se discuta lucruri care ar putea sa afecteze Biserica. Atitudinea riguros spirituala a intalnirilor din cadrul cuibului de la internat a starnit simpatia tanarului profesor fata de cauza legionara, dar acest fapt nu va duce niciodata la inregimentarea sa in Miscare. A pastrat insa permanent de-a lungul vietii aspiratia catre o religiozitate mai profunda si exigenta, atitudine exprimata si in cartea din anul 1940, Innoieste-te, noule Ierusalime, scrisa impreuna cu calugarii Antim Nica, Ioil Babaca si Nicodim Ionita: "Am tratat - spune parintele Ghius la ancheta din anul 1958 - problema unei mai bune organizari a Bisericii pe baza principiilor mistic-religioase si faceam propuneri in aceasta privinta". In anul 1938 se va muta ca profesor la Seminarul din Balti, de unde va fi obligat sa se refugieze la Bucuresti, in anul 1940, din cauza cedarii Basarabiei catre Uniunea Sovietica. Valoarea intelectuala si morala, precum si legaturile pe care le stabilise cu oamenii din Basarabia au fost argumente ca in anul 1943 sa fie ales episcop de Hotin. Alegerea lui a fost insa invalidata de catre Mihai Antonescu, motivele fiind destul de neclare. Se pare totusi ca un rol in luarea acestei decizii l-a avut trecutul "legionar" al lui Benedict Ghius. Smerit, tanarul monah isi va accepta destinul si niciodata nu va face caz ca putea sa devina ierarh.

Benedict Ghius - In miscarea spirituala "Rugul Aprins" de la Manastirea Antim din Bucuresti

Spre sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial incepe si pentru Parintele Arhimandrit Benedict Ghius aventura spirituala a "Rugului Aprins". Iata ce isi aminteste parintele Benedict referitor la acest subiect (in "traducerea" Securitatii din anul 1958): "Subsemnatul am luat cunostinta si am inceput sa particip la intrunirile «Rugului Aprins», din cate retin, din anul 1946, la manastirea Antim din Bucuresti. Ideea acestei forme de activitate religioasa «Rugul Aprins» a fost adusa de preotul Ioan Culaghin, care a venit de la Rostov – URSS, fiind adus in timpul razboiului antisovietic de catre trupele fasciste si stabilit la Manastirea Cernica. Intrucat preotul Teodorescu Alexandru-Daniel, care pe atunci era frate in cadrul Manastirii Antim, fusese la muntele Athos – Grecia si facuse studii in privinta acestei activitati, a devenit conducatorul asociatiei «Rugul Aprins». Initial, din aceasta asociatie au facut parte: Teodorescu Alexandru – Daniel, subsemnatul, preotul Mihail Avramescu, care in prezent are parohie in orasul Tulcea, profesorul Mironescu Alexandru, preotii Sofian Boghiu si Dubneac Felix, care pe atunci erau calugari in cadrul Manastirii Antim si alti calugari de la manastire, pe care nu mi-i amintesc in momentul de fata. In cadrul intrunirilor «Rugului Aprins» care au avut loc in perioada anilor 1946-1947 la Manastirea Antim, s-a desfasurat o activitate exclusiv religioasa.

La acele intruniri era invitat si preotul rus Ioan Culaghin, care in cadrul intrunirilor respective facea comunicari despre experienta si trairea crestina a staretilor de la Optina si ne povatuia si pe noi cum sa realizam o asemenea experienta". Intrebat de anchetator despre ce fel de experienta este vorba, Parintele Benedict Ghius a raspuns: "Este vorba despre o experienta duhovniceasca, care consta in indemnul la credinta, la rugaciune, la disciplina de sine, la munca, la fapte de dragoste fata de aproapele si altele". Continuand sa povesteasca despre activitatea acestei asociatii, parintele arata ca "intrunirile «Rugului Aprins» prin anul 1947 au luat o amploare foarte mare, in sensul ca la ele au inceput sa participe elemente din ce in ce mai multe, printre care si o serie de vizitatori ai Manastirii Antim. In cadrul intrunirilor respective au inceput sa se tina o serie de conferinte cu teme religioase, dupa un program bine stabilit de catre membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Staniloae Dumitru si multi altii. De asemenea, au fost organizate cu calugarii manastirii Antim coruri, care cantau la intrunirile respective. Aceasta activitate am desfasurat-o sub forma aratata mai sus pana in cursul anului 1948, nu-mi mai amintesc data precisa, cand ne-a fost interzis sa mai organizam si sa mai tinem asemenea intruniri, primind dispozitiuni de la Arhiepiscopie ca asemenea intruniri sunt interzise de lege.

Dupa primirea dispozitiuni am incetat de a mai tine asemenea intruniri iar subsemnatul in luna martie anul 1950 am plecat la Manastirea Neamt, ca profesor la seminarul teologic de acolo si am stat pana in ianuarie anul 1955. In aceasta perioada de timp, subsemnatul am continuat sa vin prin Bucuresti in mod periodic si sa ma vad cu preotii calugari Sofian Boghiu si Felix Dubneac, precum si cu profesorul Mironescu Alexandru, cu care activasem in «Rugul Aprins». Tot in aceasta perioada, dupa anul 1950, preotul Teodorescu Alexandru a fost arestat, nu cunosc pentru care motive, si nu m-am vazut cu el pana in anul 1953, cand a fost pus in libertate si s-a stabilit la manastirea Sihastria din partile Neamtului, facandu-mi o vizita la manastirea Neamt".

Din aceasta cauza Partidul nu l-a vrut ierarh

Insistand pe subiectul "Rugul Aprins", care interesa in mod deosebit pe anchetatori, Benedict Ghius a omis sa precizeze mai multe fapte importante din viata sa de dupa anul 1944. Trebuie amintite aici contactele pe care le-a avut cu monseniorul Vladimir Ghika, datorita carora va fi calificat drept "catolicizant" de catre unele medii din cadrul Bisericii. Apoi, pe 5 februarie anul 1949, a fost numit vicar patriarhal, in urma eforturilor sustinute ale Patriarhului Justinian in fata conducerii partidului. Mai mult, Patriarhul il dorea pe Ghius Episcop plin. Din pacate, lipsa de incredere a guvernantilor in persoana arhimadritului Benedict va face ca statutul de vicar sa fie doar pentru o perioada scurta de timp. Si el, si celalalt vicar patriarhal, Episcopul Partenie Ciopron, au trebuit sa demisioneze din functii in cadrul sedintei Sfantului Sinod din 25 februarie anul 1950. S-a intors la Bucuresti in ianuarie anul 1955, ca slujitor la catedrala patriarhala. Aici se intalneste la inceputul anului 1956 cu Daniil Sandu Tudor, devenit staret la Manastirea Rarau, care-i propune sa se ocupe de un grup de tineri studenti bucuresteni, doritori sa aprofundeze caile credintei: "Dupa ce am acceptat propunerea lui Teodorescu Alexandru de a ma ocupa de educatia religioasa a unor elemente intelectuale din randurile tineretului, cunoscute de el, au si venit la mine trimisi de acesta o serie de tineri studenti… Cu aceste elemente am organizat intruniri la domiciliul meu, cat si la domiciliul profesorului Mironescu Alexandru si la manastirea Plumbuita. Precizez ca intrunirile de la domiciliul lui Mironescu Alexandru si de la manastirea Plumbuita au fost organizate de Teodorescu Alexandru si la o parte din acele intruniri am participat si eu".

Parintele Benedict Ghius a suferit foarte mult fiind arestat pentru credinta

In cadrul intalnirilor de la Manastirea Plumbuita tinerii studenti participau deopotriva la slujbe si la discutiile pe teme religioase. Co ocazia primei intalniri au vorbit parintele Daniil si Parintele Benedict Ghius despre o chestiune esentiala: atitudinea care trebuie avuta fata de tinerii comunisti: "Sandu Tudor a aratat tinerilor respectivi ca ei la facultatile respective frecventeaza cursuri laolalta cu persoane care nu sunt credincioase si trebuie sa stie ce atitudine sa aiba fata de asemenea persoane, in sensul de a fi un respect reciproc si de a colabora acolo unde este posibil, iar subsemnatul dezvoltand aceasta problema am aratat ca catolicii, spre deosebire de ortodocsi, resping comunismul si nu colaboreaza cu el si am sustinut punctul de vedere al lui Teodorescu Alexandru, in sensul de a adopta sistemul de colaborare acolo unde este posibil". Nu vom mai insista asupra cauzelor arestarii lotului "Rugul Aprins" deoarece despre acest lucru s-a discutat in mai multe randuri (si) in paginile revistei Rost, de pilda. La fel ca majoritatea membrilor lotului, Parintele Benedict Ghius a fost arestat in noaptea de 13-14 iunie anul 1958. Dupa anchete obositoare si confruntari dureroase, el a "recunoscut" in cele din urma "crimele" comise.

In "concluziile de invinuire" din 26 septembrie anul 1958 se spunea, referitor la Benedict Ghius: "Susnumitul s-a incadrat in organizatia legionara in anul 1937, stabilind legaturi cu o serie de elemente legionare si participand la sedintele si actiunile legionare ce au fost intreprinse in acea perioada de timp. In timpul guvernarii legionare din anii 1940-1941, Ghius Vasile Benedict, in colaborare cu preotii legionari: Nicodim Ionita, Antim Nica si altii, a scris o lucrare pentru reorganizarea Bisericii Ortodoxe Romane pe baza principiilor legionare intitulata «Innnoieste-te noule Ierusalime». In anul 1945, Ghius Vasile Benedict, impreuna cu fostul ziarist Teodorescu Alexandru (Sandu Tudor) mai apoi calugarit si devenit staretul schitului Rarau si altii, au pus bazele unei grupari intitulate «Rugul Aprins», organizand o serie de intruniri in incinta manastirii Antim din Bucuresti.

In cadrul intalnirilor tinute, au discutat pe langa probleme de ordin mistic-religios si o serie de probleme politice, facand comentarii dusmanoasela adresa regimului democrat din tara. In aprilie anul 1948, activitatea acestei grupari a fost interzisa prin lege, insa Ghius Vasile Benedict a continuat sa mentina legatura cu membrii gruparii, iar in cursul anului 1955 si-au reluat activitatea in mod subversiv, constituind un grup clandestin format din elemente recrutate in special din randurile studentilor, cu care a organizat si tinut intruniri subversive, atat la domiciliul sau, cat si la Mironescu Alexandru, precum si in paraclisul manastirii Plumbuita din Bucuresti. In cadrul acelor intruniri subversive, Ghius Vasile Benedict, Teodorescu Alexandru si ceilalti au facut membrilor gruparii o educatie nationalista, antidemocratica si au purtat o serie de discutii dusmanoase, facand agitatie contrarevolutionara impotriva oranduirii de stat democrat-populara din R.P.R. De asemenea, Ghius Vasile Benedict a luat parte la mai multe intruniri clandestine ce au avut loc la domiciliul lui Mironescu Alexandru, in cadrul carora au ascultat emisiile posturilor de radio imperialiste si au facut comentarii dusmanoase impotriva regimului democrat-popular, preconizand schimbarea acestuia ca urmare a unei interventii ce trebuia sa survina din partea puterilor imperialiste, reinstaurandu-se oranduirea capitalista".

Prin urmare, la fel ca si in cazul celorlalti arestati din cadrul lotului, cateva elemente biografice firave au fost diabolizate si extinse pe stereotipurile regimului comunist din domeniul penal. Pe baza lor Benedict Ghius a fost condamnat la 18 ani munca silnica si 10 ani degradare civica. A executat pedeapsa la inchisoarea "C" MAI, la Jilava din 3.04.1959, la Aiud din 19 mai anul 1959, fiind transferat apoi la formatiunea 0957 Ostrov din 16 mai 1962. A fost eliberat pe 25 iunie anul 1964, fiind gratiat alaturi de alti multi detinuti politici. Restul vietii si-o va petrece in aceeasi discretie si smerenie, devenind un adevarat model de duhovnicie pentru numeroase generatii. S-a nascut in viata cea cereasca si vesnica, fiind inmormantat in cimitirul Manastirii Cernica in ziua de 12 iunie anul 1990.

In cele ce urmeaza, in ultima parte a acestui material, pro memoria, vom prezenta un material – discurs al Parintelui Arhimandrit Benedict Ghius Despre insingurare si comuniune

Scopul lumii este Dragostea: Tot ce voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea lor (Matei 7, 12) Si pe harta duhovniceasca a lumii se petrec lucruri noi. Deprinderi si bunuri duhovnicesti, cunoscute si folosite altadata numai de calugari, au inceput a fi cunoscute si folosite de o lume mai larga. Bunurile spirituale agonisite cu migala, vieti de-a randul in incinta manastirilor, au trecut azi dincolo de ziduri si au inceput sa traiasca din ele si oamenii din lume. Privind lucrurile mai aproape, ai impresia ca, asa cum dezlegarile la marile probleme de stiinta intai in laborator sunt descoperite si apoi incep sa circule prin lume, tot astfel dezlegarile la marile probleme spirituale ale umanitatii intregi in aceste manastiri, in aceste minunate campuri de experienta spirituala, sunt descoperite, si abia dupa aceea pornesc sa circule, sa arda si sa rodeasca in lume. Unul dintre aceste bunuri spirituale manastiresti, care astazi a inceput sa circule des prin lume, este bunul insingurarii; caci manaatirile, daca sunt ceva, inainte de toate sunt cetati de insingurare.

Am ales sa meditam in ceasul de acum ce este bunul acesta al insingurarii; sa meditam, cu alte cuvinte, ce au dat lumii manaatirile, dandu-i insingurarea? Voi imparti ce am sa spun in trei momente: I. Ce trebuie sa intelegem prin insingurare? II. Cum au trait sfintii si pustnicii crestini insingurarea aceasta? III. Ce infatisari a luat si ia insingurarea la oamenii din lume?

Asadar, mai intai, ce trebuie sa intelegem prin insingurare? Iata, intr-adevar, oameni in toata firea, care fug de lume, se zidesc de vii, pe toata viata, petrec pana la cincizeci de ani din existenta lor suspendati de un stalp, traiesc in pesteri zeci de ani, laolalta cu fiarele, ce li se supun ca mieii, se fereaca in lanturi pana la moarte, ba unii dintre ei se poarta ca si cum si-ar fi pierdut mintile; si toate acestea pentru ca i-a vrajit insingurarea. Sa fie oare insingurarea o simpla nascocire, rodul unei fantezii de nebuni? Cu cat reflectez mai mult, cu atat mi se pare mai limpede ca insingurarea este oarecum in insasi fiinta starii noastre de oameni. Trecatori ca si lumea, cum stim ca suntem, si calatori spre tara invierii, este lucru de elementara intelepciune sa dam vremelniciei intreaga ei valoare de vremelnicie - se va vedea mai incolo in ce sens - dar nimic mai mult; iar realitatilor cu adevarat vesnice, ce ne domina, tot pretul lor viu de vetnicie, ti nimic mai putin. Trairea plina, intr-o existenta puternica a acestei intelepciuni, este, dupa cat pot intelege, adevarata indreptatire a insingurarii si forma ei de inceput: aceea de fundamentala optiune de nediscutat. Exista, asadar, de la inceput, o desprindere barbateasca in lucrul insingurarii, dar nu fara izbutirea unui echilibru in insasi aceasta desprindere.

Este drept si adevarat ca se poate cineva insingura de sila, resemnat si trist, consimtind la insingurare ca la un rau necesar. Dar te poti insingura cu drag, de buna voie, imbratisand insingurarea ca o dovada de iubire ce raspunde la daruirea Marii Iubiri ce te cheama. Ar fi o naivitate negresit sa se insele cineva asupra sangerarilor reale ce se cer la orice stadiu de insingurare, insa dragostea este samanta adevarata din care odrasleste floarea insingurarii. Nu-i vorba aici de iubirea-sentiment, ci de iubirea-putere dumnezeiasca, mai tare ca moartea, singura in care sunt cu putinta jertfele si daruirile cele mai intregi. Nu putem tagadui, fireste, maretia insingurarilor facute in cinstea valorilor umane, ca: dragostea de oameni, jertfa de patrie, pentru stiinta etc.; dar, cand aceste insingurari raman inchise fata de suprema insingurare, toata maretia lor ia figura primejdioasa a unei micsorari de sine si ciuntiri de care este bine sa ne putem (sti) libera, pentru a nu ne cristaliza sterp sub nivelul adevaratelor impliniri. Cine a gustat paginile lui Maurice Blondel, despre ravagiile suficientei, poate nu va dispretui acest semnificativ pasaj - scris de un mare sfant si mistic rasaritean, care spune cam acelasi lucru: Daca omul care-si subtiaza mintea, ca sa patrunda in tainele tuturor firilor, intru toata cunostinta, este bogat in pricepere si intelegere, intru toata cunostinta, dar are sufletul intinat de stricaciunea pacatului si din toata stradania lui nu a agonisit indemn catre implinirea cea mai de pe urma a sufletului sau ci, dimpotriva, i se pare ca acolo unde sta e limanul izbavirii, se cuvine a sti ca lumea nu are pe nimeni mai de plans decat acesta. Fiindca inseamna ca numai pana la nadejdile marunte ale lumii acesteia l-au dus pe el toate silintele lui intru necontenita cercetare a celor ale lumii.

Totul trebuie dus pana la capat. Nimic nu poate trece, intr-aadevar, inaintea marii inflacarari, inaintea Marii Iubiri atottiitoare. Este singura iubire cu care ne putem impaca total, si fara micsorare de noi insine. Si asta pentru ca, in fond, pentru Ea si dupa chipul Ei, suntem facuti. Este singurul dialog in care ne aflam cresterea intreaga, neinselatoarea implinire. In ce sta insingurarea pentru implinirea aceasta, ne-o spune Marea Iubire insasi: Daca vine cineva la Mine si nu uraste pe tatal sau si pe mama sa, si pe femeia sa si pe copiii sai, si pe fratii si surorile sale, ba inca si viata sa, nu poate sa fie ucenicul meu (Luca 14, 2). Cu acest neimblanzit comentariu: Cine va vrea sa-si mantuiasca (crute) sufletul sau, il va pierde. Iar cine isi va pierde sufletul sau pentru Mine, si-l va mantui (Luca 9, 24). Omeneste vorbind, insingurarea, in aceste conditii, pare ceva de neinchipuit, de neajuns. Si totusi. Istoria tuturor sfinteniilor este numai "pierderi de suflet", de toate marimile si toate felurile, in cinstea acestui "pentru Mine", al Sfintei Iubiri. In ce priveste chipurile ei, insingurarea nu este mai putin stranie: a fi prezent in lume, fara a fi din lume (Ioan 17, 16), este desigur o paradoxala forma de insingurare. Dar iarasi cine poate sa spuna noianul de nume inscrise in "Cartea vietii", pe calea aceasta?

Ca insinguratul este un puternic al lumii, sub toate infatisarile ei, este, asadar, de netagaduit intr-o vreme cand toata cultura si indeletnicirea oamenilor sunt intoarse spre aici, spre pamant, spre gatirea si pregatirea lui mai buna, mai justa, mai omeneasca, chemarea la insingurare are, prin urmare, toti sortii sa apara ca un strigat de nebunie, sau, cel putin, ca ceva foarte neactual. La acest deznadajduitor impas sa se reduca oare toata problematica insingurarii? Exista insa si o alta fasa a lucrurilor, care merita sa fie tot atat de bine cunoscuta. Viata sihastrilor si a marilor insingurati nu sta in ura de oameni si de lume. Este aici un paradox, o cruce. Ar trebui sa se cunoasca, intr-o egala masura, si iubirea, gingasia sihastrilor fata de fapturile lui Dumnezeu din lume; ca sa se vada ca ura lor reala fata de lume este altceva decat josnica ura a sufletelor de rand. Si, fiindca pildele sunt mai lamuritoare, iata una din nesfarsitul lor sirag: A fost intrebat un ucenic: Ce este inima milostiva? Si a raspuns awa: Adierea inimii omului pentru toata zidirea: pentru oameni si pasari si pentru jivini si pentru draci si pentru orice faptura, incat la amintirea si la vederea lor curg ochilor lacrimi. Din multa si puternica milostivire ce le stapaneste inima si din prea marea lui impreuna-patimire, i se face inima mica si nu poate indura, auzi sau vedea vreo vatamare sau cat de mica stanjenire facandu-se fapturilor. Si pentru aceasta, atat pentru dobitoace cat si pentru vrajmasii adevarului si pentru cei ce-l vatama, el aduce rugaciuni in lacrimi, in tot ceasul, ca sa se pazeasca si sa se ierte lor (Sfantul Isaac Sirul). Iar awa Agaton zice: As fi voit sa aflu pe un bubos si sa iau trupul lui si sa-i dau lui trupul meu (Pateric).

Dragostea adevarata, respect, mila gingasa fata de faptura, pe de o parte, refuzul lumii, ura neimblanzita fata de lume, pe de alta. Este, dupa cat se vede, antinomia clara, crucea vie din care traiesc marii insingurati. Si, intr-un fel, o adevarata enigma, omeneste de nedezlegat. Dar, in insingurarea aceasta, nu suntem lasati numai la puterile noastre. Si iata de ce enigma ajunge un lucru foarte simplu: este, nici mai mult nici mai putin, refuzul categoric de a iubi si de a primi lumea, dupa felul ei de-a fi, lumesc si pacatos, ci, dimpotriva, intalnirea cu lumea in lumina sfintitoare, primirea lumii prin Dumnezeu, descoperirea ei in lumina lui Dumnezeu. De ce acest refuz de a primi lumea, "dupa chipul lumii"? - se va zice. Fiindca lumea a invatat sa se iubeasca pe sine numai fiindca este trecatoare, intamplatoare, realitate a mortii si a pacatului. Sihastrii nu puteau sa nu urasca aceasta lume. Pentru cardasia aceasta a ei cu zadarnicul, cu diabolicul, cu pacatul, au urat-o cu pasiune. Au iubit insa zidirile lui Dumnezeu din lume, vesnicul din ea, cu tot atata avant; si, sub pasii si ploaia rugaciunii lor, firea isi agonisea mult suspinata izbavire. Dar mai e inca ceva. Nici ura lor fata de pacatosenia lumii si nici dragostea lor de faptura n-ar fi capatat atata avant si putere, daca n-ar fi avut inaintea ochilor dumnezeiasca pilda a Domnului. Dumnezeu in pustiu si insingurare ii dezvaluie toata puterea ei de subjugare. Ceva asemanator trebuie spus si in cazul de fata: pentru pricinile aratate, nu ne putem intelege deloc cu lumea decat prin Dumnezeu. Trebuie sa pierdem lumea ca s-o primim altfel: ca s-o primim pe calea insingurarii, prin Dumnezeu, ca dor al dragostei dumnezeiesti.

Si acum, dupa ce am vazut si latura de ura si latura de dragoste cuprinse in lucrul insingurarii, ca si conditia ei de capetenie, lipirea sufletului de Dumnezeu, am vrea sa stim, desigur, in ce fel au trait sfintii insingurarea aceasta. Practic si omeneste, drumul insingurarii l-au deschis sfintii, oameni ca si noi. Si ei ne pot servi drept pilda si exemplu demn de urmat. Pentru ca, daca chipurile insingurarii pot fi multe, intensitatea ei, inaltimea ei nu poate fi decat una: aceea a sfintilor. Este drept ca icoana vie a insingurarii este pilda vietii Domnului. A lasat o puternica intiparire in inimile noastre. Ca om, Mantuitorul de toate S-a golit, de bunavoie, pana la ultima limita. Asijderea, nici o robire, nimic din cele ce sunt numai ale pamantului, nimic din cele ce nu sunt voia Tatalui nu L-au putut inlantui. El este numai adevarata sluga a slugilor si aceasta intelege El sa ramana: independent de toate, perfect, liber, generos, linistit si puternic. Vorbind dupa modelul omenesc, ai zice ca fiecare smerire, fiecare despuiere de buna voie a Domnului, in loc sa insemneze o pogorare spre nimicnicie, o saracire, este dimpotriva ca o ridicare de nivel a sufletului spre mai multa libertate, o imbogatire. Dar este infricosatoare taina vietii Domnului si sub toate laturile ne depaseste. Numai cand au venit sfintii, oameni ca noi, insingurarea a ajuns mai a noastra. Sunt pline cartile sihastrilor de suspine, de lacrimi, de privegheri, de nopti intregi in rugaciuni, de meditatii si neinchipuite infranari, toate numai ca sa se poata rupe din lumea pacatului din jurul lor si de lumea din ei, sa-si ia zbor liber heruvimul launtric si sa guste, in blanda insingurare a linistii, bucuriile de negrait ale unirii sfinte.

Dar ce n-au indurat sihastrii ca sa raspunda Marii Iubiri o data ce si-au dat seama ca acest raspuns coincide cu insasi suprema lor implinire ca oameni? Desprinderii, cuprinsa in lucrul insingurarii, sihastrii ii zic departare si ura de lume, iar echilibrului in desprindere - izbutirea insingurarii - ii spun dragoste si liniste in Dumnezeu. Ca marea majoritate dintre ei au izbutit este lucru sigur; cateva destainuiri ar putea sa dea o ideea despre felul cum s-au insingurat ei: Ce este lumea? A intrebat un ucenic si a raspuns Parintele: O desfranata este lumea; care au pofta frumusetii ei trage pe toti care si-au intors privirea la dragostea ei. Numai cand cineva se va nevoi, mai inainte de moarte, a iesi din intunericul acestei lumi, afla toata amaraciunea ascunsa in dulceata ei. Drept aceea, atata vreme cat va fi ascuns in lume, omul nu poate vedea cursele ei. Dar lumea nu doar pe urmasii ei, pe fiii ei, ii tine legati de ea, ci chiar si pe cei dornici de saracie, pe sihastri, si pe cei ce au rupt legaturile ei si s-au ridicat deodata deasupra ei. Negresit, din toate cursele acestea ale lumii din jur, sihastrii s-au desprins prin departarea in pustie, saracie, castitate, post si infranare.

A mai ramas insa ceva: lumea pe care o purtau in ei; adica cugetarea la lume, slava desarta, mandria, lenea, osandirea, dispretuirea si celelalte care traiesc in inima si dupa fuga din lume. Lucrarea aceasta pentru desprinderea de lumea din ei, de lumea din inima lor si deplina liberare launtrica, este o adevarata scara cu o larg-cuprinzatoare inlantuire de trepte, scara de la pamant la cer. Cel ce s-a afierosit lui Dumnezeu se cade a petrece intru odihna mintii. Insa fara de saracie, sufletul nu se poate slobozi din tulburarea gandurilor, iar fara linistirea simtirilor nu va incerca pacea mintii. Asijderea, fara rabdarea in ispite nu va castiga cineva intelepciunea Duhului; si subtirimea cugetarii nu o va ajunge, fara citire cu durere. Fara potolirea gandului, mintea nu poate pomi catre ascunse taine; si fara nadejdea cea din credinta, sufletul nu poate pomi, cu indrazneala, impotriva ispitelor. Si iarasi, fara luminoasa cunoastere a ceea ce este acoperamantul lui Dumnezeu, inima nu poate nazui spre Dansul, si fara infruptarea cu buna stiinta din patimile Hristosului, sufletul nu va avea impartasirea cu Dansul.

Mult se vor mira cei obisnuiti a crede ca rutina indobitocita este viata pustnicilor, citind aceasta podoaba de fina psihologie intru cercetarea cugetului la toate incheieturile lui: Pune semn si intru tine mereu ia seama sa vezi care patimi au slabit si care s-au intarit; care din ele au pierit si s-au departat cu totul si care au inceput a tacea, nu din cauza departarii de prilejurile ispitei, ci din sanatatea sufletului tau; asijderea, care din ele ai deprins a birui cu mintea, si nu din lipsa prilejurilor, si ia aminte de nu vezi cumva in launtrul putrejunii ranei tale, ca aprins a creste ca o pace a sufletului. Din aceasta iti este cu putinta sa cunosti masura sufletului tau. Dar acestei scari a insingurarii, pe care a privit-o Iacob in vis, cine sa-i spuna toata felurimea liberului ei suis, si cum sa-i hotaram la amanunt toata necuprinderea desfasurarii?

In schimb, ii stim bine cele doua praguri. Intaiul prag, pragul care patrunde in cer, se numeste iubire, fiindca Dumnezeu este Iubirea insasi, iar toata duhovniceasca dragoste si straduinta, de-a dreptul scoborand din ea, se sprijina pe pamant, de pragul milosteniei. Orice fapta de milostenie este, asadar, in sine, o impartasire aievea din Iubirea-Dumnezeu si o unire in sfanta dragoste: lucrarea cea cuprinzatoare a milei duce inlauntru, prin suflet, la impartasirea dumnezeirii. Alta cale nu este spre dragostea cea duhovniceasca – ca repre chipul cel nevazut il sadeste in suflet - daca nu incepe cineva prin a fi milostiv. Iar miscarea aceasta, prin insingurare, suind de la pamant la cer si scoborand inapoi, impreuna cu ingerii, este rugaciunea. Nici o asceza nu poate rodi fara rugaciune, precum nici o rugaciune fara truda trupului si cainta inimii. Toata rugaciunea in care nu se osteneste trupul si nu se necajeste inima, drept lepadare se socoteste. La capat, insingurarea si nepatimirea ei sfarsesc in extaz, in rapiri, in vedenia Domnului: Si puterea aceasta a dulcetii lui Dumnezeu si infocarea dragostei Lui care arde in inima si mistuie toate patimile sufletului si trupului, o simte cineva cand in toate firile zidirii si in tot lucrul ce se intampla lui cugeta cu intelegere si face socotire duhovniceste.

Atunci, printr-o multa buna stiinta si dumnezeiasca purtare de grija, incepe omul a se porni spre dumnezeiasca dorire si deodata se imbata cu dansa ca si cu un vin. Si cu cat se nevoieste a vietui bine, si a se pazi si a lucra intru citire si intru rugaciuni, cu atat se imputerniceste si adeverita se face in el purtarea aceasta. Cu adevarat, cu adevarat, o fratilor, unuia ca acesta i se intampla uneori de nu-si mai aduce aminte ca poarta trup si nu mai cunoaste ca se afla in lumea aceasta. Odata ajuns la aceasta treapta, iata ca pustnicului i se intampla un lucru neasteptat. in adevar, cine a ajuns la o dragoste de Dumnezeu insingurata, de felul acesta, recastiga, in dragoste sfanta - prin Dumnezeu si de la Dumnezeu - si pe oameni si intreaga faptura. Si lucrul acesta este foarte important: Nu pot castiga, dragostea oamenilor cei ce iubesc lumea aceasta. Cand cineva ar castiga dragostea, atunci acela, odata cu dragostea, cu insusi Dumnezeu se imbraca. Dar semnul celor ce au ajuns la desavarsire, acesta este: daca ar fi dati, in fiecare zi, de nenumarate ori spre ardere, pentru dragostea oamenilor, a-i iubi pe oameni nu se satura. Dar nu numai atat. In linistea insingurarii in Dumnezeu, ni se dezvaluie totodata si frumusetea, icoana dumnezeiasca din fapturi: Cand te-ar umbri si pe tine puterea linistii, intai te intalnesti cu bucuria care fara de pricina iti stapaneste, cand si cand, sufletul, si atunci ti se deschid ochii si descoperi taria zidirii lui Dumnezeu si frumusetea fapturilor, dar aceasta, dupa masura curatiei tale. Iar daca mintea ti-ar fi intruna tintita intru vederea minunii acesteia, atunci si ziua si noaptea intruna ai fi intru uimirile cele slavite ale lui Dumnezeu.

In rezumat, predania pustniceasca a insingurarii este clara: Daca la Dumnezeu nu ajungi decat prin dezlipirea totala de tot ce nu-i Dumnezeu, in fata Lui nu te gasesti insa niciodata singur si micsorat. Intr-adevar, dupa ce ai renuntat pentru El la toate cate sunt, descoperi in El si prin El toate fiintele si lucrurile, care numai prin El sunt ceea ce sunt. Iluzia dezlipirii de toate fara nici o compensatie se schimba atunci in bucuria posedarii tuturor fara nici o lipsa, dupa modelul lui Dumnezeu insusi. (Maurice Blondel). La stadiul acesta, omul este cu adevarat, asa cum zice Sfantul Evagrie Ponticul (Cuvant despre rugaciune, cap. 124, Filocalia, vol. I): Dezlipit de toate, dar si unit de toate. Ar spune unii, poate, ca insingurata dragoste a sihastrilor pentru fapturi este - cu tot focul ei de netagaduit - indreptata mai mult spre latura spirituala, contemplativa, a creatiei. Ca aceasta este lumea, domeniul si specialitatea lor. Insa nu este asa. In felul lor, Parintii n-au fost numai contemplativi, ci au fost si oameni de actiune.

Asa incat, prin insingurare, ei ne-au daruit, iubind, mai mult; in realitate, ei ne-au daruit o cheie a unor bogatii nebanuite, o atitudine fundamentala, un principiu al multor aplicatii viitoare, pe care inca nu le intrezarim. Spus pe scurt, in insingurare, ei ne-au daruit insusi secretul dezlegarii uneia din cele mai fundamentale probleme universal -crestinesti, si anume secretul problemei: cum sa fii prezent in lumea aceasta, cu actiunea ta, fara sa fii din lume. Cu simtul lor adanc si lucid, marii insingurati au vazut clar, intr-adevar, ca un singur lucru au de facut: o angajare totala si definitiva in ordinea lui Dumnezeu. Si au facut lucrul acesta cu toata vointa lor de uriasi nebanuiti. Nimeni nu i-a facut sa sovaiasca, nici o lepadare nu i-a costat prea mult, nici o sfasiere proprie nu i-a induiosat; era in joc implinirea inchipuirii lui Dumnezeu din insasi inima lor si pentru aceasta nici o stradanie nu a fost prea grea, nici o jertfa prea mare. S-au rupt cu totul din falsa ordine, demonic, pacatos si parelnic unitara, de fapt sparta din marea Unitate, s-au rupt din ordinea anti-dumnezeiasca a lumii si s-au integrat vanjos, necurmat si exclusiv in adevarata si unica randuiala a Viului Dumnezeu. Ruptura lor de lume a descoperit oamenilor un echilibru sufletesc nou: linistea, in despuierea cu totul de lume si in dragostea aprinsa de Dumnezeu, de la Care si prin Care au primit inapoi si faptura in dragoste si in slujire. In ei frumusetea lui Dumnezeu a biruit frumusetea lumii, infratind si intregind totul. Stiu, vom muri, dar cata splendoare (Daniel Turcea).

Dar ce infatisari ia insingurarea la oamenii din lume, in lumea mirenilor? Insingurarea nu este buna pentru toata lumea, numai in chip teoretic. Exista o predanie a insingurarii chiar in lumea mirenilor. De la primele generatii crestine, nedespartite in mireni si monahi, si care in insingurarea lor de paganitate aveau constiinta ca ceea ce este sufletul in trup, aceea sunt crestinii in mijlocul lumii (Epistola catre Diognet), si pana la crestinii insingurati de azi, pierduti in necredinta de acum si pe care, uneori, trebuie sa fii duhovnic ca sa-i descoperi, aceasta predanie a insingurarii staruie vie. Exista in predania rasariteana un amanunt de antropologie, un fel anumit de a vedea pe om, care ne pare a fi usurat mult lucrul insingurarii. In tot omul, pentru marii insingurati ai rasaritului, este intrupat un inger, un heruvim in devenire. Este probabil ca, sub lumina cuvantului ca dupa inviere veti fi ca ingerii lui Dumnezeu, chipul si asemanarea lui Dumnezeu, icoana de Logos din noi - in trairea rasariteana a sfintilor - a luat figura mai dinamica a unui inger in devenire intrupat in fiecare om. Oricum ar fi, lucrul a ramas si ramane caracteristic predaniei rasaritene. Il regasim covarsitor ilustrat in acest lucrator poem al insingurarii care este imnul Heruvimilor din obsteasca noastra Sfanta Liturghie: Noi care inchipuim cu taina pe Heruvimi si facatoarei de viata Treimi cantare intreit sfanta aducem, toata grija cea lumeasca acum sa o lepadam, ca sa primim pe imparatul tuturor inconjurat de cetele ingeresti. Aliluia.

Nu ne inselam asupra neinchipuitelor greutati. A vorbi de insingurare unor fapturi ale lui Dumnezeu care nu sunt decat niste bieti oameni, vanati de toate ispitele, de toti idolii, de toate vrajile si miturile lumii, traind cu aceleasi doboratoare slabiciuni si mizerii in plin vartejul unei vieti intoarsa toata spre pamant, agitata de toate duhurile si sfasiata de nebanuite incurcaturi, patimi si avanturi de tot felul, vecuind - cu un cuvant - intr-o lume in care totul pare sistematic organizat ca sa-i goneasca pe oameni afara din ei insisi si impotriva lor - a vorbi de insingurare in aceste conditii pare, la prima vedere, ca vrei sa faci razboi cu imposibilitatea. Intelegem ca nu este lucru usor, pentru oamenii din lume, sa se reculeaga, sa se insingureze pentru a se reimprospata din fantanile cele adanci ale Existentei, a se regasi in Dumnezeu si a se reintegra in ordinea Lui. Dar unde altfel va gasi omul curajul sa se vada asa cum este? Ceea ce, teoretic, pare aproape de neinchipuit, faptele ne arata ca, printr-o surprinzatoare iconomie, este realizabil.

Sunt luminisuri cu putinta si in cele mai haotice complicatii. Cu o trevzie launtrica mereu gata, cu simtul grav al existentei, cu infocate strigari de rugaciuni, cu vointa nezdruncinata de a ramane credincios Marii Iubiri, cu smulgeri din foc si cu zvacniri de duh ce confera bucurie ingerilor si cinstesc omenirea, mirenii au izbutit si izbutesc zilnic in felul lor cu Darul Duhului - acolo, la postul de incredere din lume, unde i-a randuit pronia, sa rezolve grozavul paradox evanghelic: a fi prezent in lume, fara a fi din lume - sa libereze heruvimul din ei, si insingurati cu duhul, sa traiasca in dragoste cu Dumnezeu. Au reusit si reusesc insingurarea nu numai oameni simpli, ci fruntasi, oameni de carte si chiar conducatori de popoare. Sunt mii si mii formele pe care le poate lua efortul insingurarii la oamenii din lume. Unii au ajuns-o, imitand, cu duhul si cat este cu putinta unui mirean, modelul sihastrilor. Ma gandesc, indeosebi, la acel stralucit voievod muntean care a fost Neagoe Basarab, despre care se spune ca, sub grijile domniei, traia rugaciunea isihasta, rugaciunea mintii. De altfel, dupa pravile, aceasta este calea imparateasca a trairii ortodoxe. Altii isi calesc duhul insingurarii evadand, la vreme potrivita, in locuri de meditare, rugaciune si sihastrie. Unii au dobandit-o fulgerator. Altii au agonisit-o mult mai anevoie.

Greutatea cea mare este, inainte de toate, intoarcerea catre tine insuti, regasirea, intalnirea - desigur printr-un necurmat lant de convertiri intime, de razboi si cearta cu tine - a launtrului tau cel adevarat, personal original, al interiorului tau cel din fire, aplecat spre Sfanta Randuiala, cel de sub coplesitorul invelis de imprumuturi, influente, psihoze si exasperari de tot felul, sub care ne mascam. Aceasta regasire este semnalul incordarii si cuceririi tale cu tot adancul fiintei tale pentru Ordine; si sfortarea aceasta de cinstita si sincera inradacinare in ordinea dumnezeiasca se continua si ramane aprinsa in adancul vietii tale sufletesti, ca o rezerva permanenta intr-o zona de ascunsa dar vie putere de a te desparti de toate fara sovaire - ori de cate ori se cere - pentru adevarul Domnului si voia Lui. Negresit, fiindca orice insingurare este un fapt absolut original, cel mai personal si cel mai al nostru, dintre toate faptele pe care le facem, s-ar putea spune ca formele insingurarii sunt tot atatea cati oameni sunt. Insa oricare ar fi aceste forme ale ei, doua elemente domina si aici, ca pretutindenea in insingurare: o sfortare de cat mai adevarata desprindere, liberare, de lumea din jur si din noi, si iarasi o sfortare de a spori in linistea cea imparateasca, in impacarea cu noi si cu Dumnezeu, in echilibrul viu izbutit prin aceasta desprindere. Si totusi, problema insingurarii cuprinde extensiuni de o mare actualitate. Este un fapt banal ca toata iubirea oamenilor este intoarsa azi numai spre rosturi pamantesti. Am aratat insa ca aceasta preocupare, pana la un punct, poate fi transfigurata si ea, poate avea un inteles, nu doar potrivnic, dar si pe linia insasi a drumului nostru cel duhovnicesc.

Nebanuit si ciudat, intr-adevar, este destinul insingurarii: daca pilda Mantuitorului pe Carantania (muntele ispitirii - n.n) si desele Lui insingurari o pun in lumina, totusi pustnicii sunt aceia care-i statornicesc in amanunt lucrarea si o incetatenesc de-a binelea printre oameni; si iata astazi asteptam peste tot roadele evanghelice ale insingurarii. Pe toate fronturile vietii ne trebuie astazi oameni cu rezerve de insingurare. Vreau sa spun: oameni cu rezerve de intelegere, de dragoste, de rugaciune, de curatire de pacate si de patimi, oameni cu sufletul lipit de Dumnezeu si devotati, luminati si intariti cu puteri de slujire, in Duhul lui Dumnezeu, in numele Lui si dupa principiile Lui; oameni, intr-un cuvant, care nu numai la scoala lumii, ci si la scoala lui Dumnezeu au invatat sa indrageasca si sa slujeasca valorile vietii. Mestesugul instrainarii, iata intr-adevar vinul care veseleste de-a pururi inima omului. Si fericit este cel ce bea din acest vin. Din el au baut desfranatii si s-au rusinat si pacatosii au baut si au uitat caile poticnirilor; au baut betivii si au inceput sa posteasca; au baut bogatii si au indragit saracia; au baut saracii si s-au imbogatit in nadejde; au baut cei bolnavi si s-au facut sanatosi; au baut cei muncitori si simpli si s-au facut intelepti.

Fara indoiala, lucrul pare astazi aproape cu neputinta. Dar viitorul este - cu siguranta - al acestei intelegeri. Vremurile mari pe care le strabatem gem de toate fagaduintele si Pronia le are pe ale Sale, uimitoare si neasteptate: inca de pe acum sunt semne ca duhul ne apropie de pragul sfintei insingurari, care ne va face generosi si darnici de noi insine si ne va scapa de greutatea de a ne purta sterpi in spinare numai pe noi insine, integrandu-ne in plinatate. Pentru bucuria acestor ganduri, fie-mi ingaduit sa marturisesc simtamantul de adanca emotie pe care l-am incercat, descoperind ca Biserica noastra a facut de mult o stransa apropiere intre Nasterea Domnului si gandul insingurarii. Intr-adevar, preamarind taina intruparii, Acatistul Bunei-Vestiri, la condacul al optulea, canta: Vazand nastere straina, sa ne instrainam din lume, mutandu-ne mintea la cer; ca pentru aceasta Dumnezeu cel Preainalt pe pamant S-a aratat om plecat, vrand sa traga la inattime pe cei ce striga Lui: Aliluia.

Asadar, este atat de bogat in atatea invataminte adanci praznicul Nasterii Domnului! Dar cine ar fi banuit ca este si praznicul insingurarii? Fara sa vrei iti vin in minte cuvintele Evanghelistului: intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit; in lume era si lumea printr-insul s-a facut, dar lumea nu L-a cunoscut (Ioan 1,10-11). Si cu toate acestea, insingurarea Domnului n-a fost nici evadare, nici dezertare din lume. Dimpotriva, ea a inceput prin intrupare, prin luare adica de bunavoie pe umerii Sai a poverii tuturor problemelor vietii si fiintei omenesti si a sfarsit, in restaurare, in transfigurarea lor, in inviere. Este un fapt: nimeni n-a iubit mai adevarat lumea si nimeni n-a facut mai mult bine oamenilor, decat insinguratul Acesta, Care este insusi Fiul lui Dumnezeu, facut om. Sa invatam la scoala Lui datoriile insingurarii. Am aflat in scrisul unui om de rugaciune aceasta apostrofa a evlaviei luminate: M-am saturat, Doamne, vorbindu-Ti intruna de mine, ca si cum numai eu as fi vrednic de luat in seama, ca si cand eu as fi, si nu Tu, Alfa si Omega. Graieste-mi, Doamne, de Tine, caci asta-mi da odihna. Arata-mi ce simti Tu, ce planuiesti Tu, ce astepti Tu de la noi!...

In alta ordine de idei, acum in incheiere voi recunoaste si marturisi faptul ca stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintele Benedict Ghius a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruiere, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit ei noua, cu toate ca ar trebui sa ne aducem aminte „de mai marii nostri”!...

In ultima vreme am vorbit de toti acesti mari Parinti ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe Parintele Arhimandrit Benedict Ghius - cel care a ajuns, in urma cu douazeci si unu de ani, alaturi de marii sai indrumatori, slujitori si inaintasi, iar pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca si pe noi toti. Amin!...

Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat pentru faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si (de) a-l cunoaste pe Parintele Arhimandrit Benedict Ghius – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre monahale romanesti, autentice si marturisitoare din aceste razvratite vremuri, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...

Dumnezeu sa-l ierte si sa-l odihneasca! Vesnica sa-i fie amintirea si pomenirea! Amin!

Cu aleasa pretuire si deosebita recunostinta,
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei.

 

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
358 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2731

Voteaza:

Parintele Benedict Ghius 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE