Un film despre viata pamanteasca a lui Iisus Hristos este, vrand-nevrand, o provocare complexa, care angajeaza nu doar prezentul, ci o intreaga ereditate spirituala. In jurul marilor Patimi ale Domnului se agita, uneori deconcertant, micile noastre patimi omenesti.

 

Printre numeroasele consecinte ale interesului cu care a fost primit in lumea occidentala recentul film al lui Mel Gibson The Passion of the Christ (Patimile, iar nu „Pasiunea“ lui Hristos, cum s-a tradus in unele cotidiene!) se inscrie si aceea ca productia cinematografica a inceput deja sa se rasfranga si in productii artistice de alt gen, ca de pilda in artele plastice.

Astfel, chiar regizorul secund al filmului, Jean Michelini (despre care aflam cu acest prilej ca a fost primul copil botezat de actualul Papa, dupa inscaunarea sa din 1978), a expus recent, la Galeria Colibri din Los Angeles, lucrari de arta inspirate de film.

Dincolo de exploatarea tipic americana a unei conjuncturi, fenomenul echivaleaza, intr-un fel, si cu intoarcerea unei datorii pe care filmul o are fata de o lunga traditie a picturii occidentale: aceea a reprezentarilor predilecte ale suferintei fizice a omului Iisus (prelungita si in asa-numita „mistica a stigmatelor“). Intre faimosul Christ contorsionat al lui Grunewald si Christul hacuit al lui Gibson este o certa linie de continuitate, exprimand un spirit specific de raportare la „drama“ jertfei mantuitoare. Evlavia catolica - pornind de la contextul exclamatiei lui Pilat (Ioan 19, 5): Ecce homo («Iata omul!») si radicalizand o veche reprezentare iconografica bizantina a lui Iisus in mormant, aratandu-Si ranile - Il venereaza mai ales ca «Om al durerilor» (homo sau vir dolorum). Accentul se muta astfel, chiar fara voie, de pe dumnezeirea pe umanitatea lui Iisus Hristos si de pe sensul mistic pe scenariul istoric al mantuirii. Credinciosul compatimeste astfel cu Iisus Hristos mai degraba din oroarea de suferinta decat din oroarea de pacat.

Aceasta pierdere a dimensiunii dumnezeiesti a lui Hristos este, de altfel, principalul repros formulat in lumea ortodoxa fata de filmul lui Mel Gibson, in vreme ce in lumea occidentala (fie catolica, fie protestanta), cu o sensibilitate mai apropiata de cea a australianului, faptul a deranjat mai putin sau aproape deloc. Perceptia este atat de diferita, dupa apartenenta confesionala, incat chiar in privinta mult mai „obiectiva“ a conformitatii cu Evangheliile, Papei Ioan Paul II i se pare ca filmul e intru totul fidel acestora, in timp ce Arhiepiscopului Hristodoulos al Athenei i se pare ca se abate in multe puncte de la ele!

Trecand de la planul interconfesional la cel interreligios, evreilor li s-a parut ca filmul ar avea turnura „antisemita“ (chiar daca printre producatori si interpreti se numara si destui evrei, cum este si cazul Maiei Morgenstern, care a realizat memorabil rolul Maicii Domnului si ar merita macar o nominalizare pentru Oscar). Liga de Anti-Defaimare, foarte influenta in Statele Unite, s-a pus imediat in miscare. Probabil ca daca ar exista si o Liga de Anti-Defaimare latina, aceasta s-ar arata cel putin la fel de nemultumita, daca nu pentru felul in care slavizeaza limba latina cutare actor bulgar (spre amuzamentul unui Andrei Plesu), in orice caz pentru puternica exagerare a bestialitatii soldatilor romani. Daca in ce priveste atitudinea liderilor evrei ai vremii (si a poporului influentat de acestia) Mel Gibson poate invoca numeroase locuri evanghelice, salbaticia slujitorilor lui Pilat (ca in faimoasa scena a biciuirii, care dureaza in film nu mai putin de 16 minute!) nu prea reiese ca atare din texte. Daca ne gandim putin, ostasii romani trebuie sa fi fost mai degraba toropiti de caldura si plictisiti, ca si Pilat insusi, de o cazuistica pe care n-o intelegeau. Iisus nu le facuse lor nimic si nici macar nu era un tip monstruos (criminal, violator etc.), asa ca e foarte de presupus ca nu au investit prea mult zel in chinuirea acuzatului, mai mult ridiculizandu-l decat schingiuindu-l.

Mel Gibson a vrut insa sa socheze cu tot dinadinsul, adevarata miza si adevaratul protagonist al filmului fiind sangele care tasneste din belsug, agresand constientul si subconstientul unei lumi altminteri harsite cu violenta cinematografica si care, desigur, nu mai poate fi impresionata cu adevarat decat prin asemenea provocari maximale.

Se poate spune ca, desi transpar adeseori „retetele“ hollywoodiene, filmul nu e rau ca film, dar discutia „estetica“ mai are, se pare, de asteptat, pana cand se vor mai imblanzi „patimile“ extra-estetice (religioase, confesionale, ideologice), pe care transpunerile cinematografice de acest gen le-au starnit intotdeauna si care sunt altminteri firesti, caci arta nu-l va putea niciodata abstrage cu totul pe om realitatii, nici nu-L va putea preface pe Dumnezeul cel Viu intr-o fabula suficienta siesi.

 

                                                                                    Razvan CODRESCU 
                                                                       Lumea credintei, anul II, nr. 6(11)

.