Credincioşii care se spovedesc pentru întâia oară sau nu au bunul obicei de a se spovedi, se izbesc adesea de teama de a-şi destăinui păcatele înaintea cuiva, din pricina ruşinii. Ruşinea poate să vină creştinului din mândrie, din teama de a nu fi judecat şi dispreţuit, de a nu-şi strica relaţia cu preotul (mai ales atunci când face parte dintr-o parohie mică, în care este cunoscut), dar şi din sfială.
Ruşinea este un simţământ obişnuit într-o astfel de împrejurare; este într-atât de firească (nefiresc ar fi să te mândreşti cu mărturisirea păcatului sau să vorbeşti despre el fără nicio sfială), încât, înaintea mărturisirii, preotul îi spune celui ce se spovedeşte: „Nu te ruşina, nici nu te teme ca să ascunzi de mine vreun păcat", iar în Exomologhitarul său, Sfântul Nicodim Aghioritul îl învaţă pe duhovnic cum să se poarte cu cei ruşinoşi.
Acest simţământ este într-o anumită măsură sănătos duhovniceşte; dovedeşte conştiinţa păcătoşeniei şi, în acest sens, trebuie păstrat în suflet. Dar poate să împiedice, să stânjenească mărturisirea deplină; atunci, credinciosul trebuie să lase deoparte ruşinea. Pentru aceasta, nu de puţin folos îi vor fi cele înfăţişate în continuare.
Când e vorba de ruşinea pentru păcatul săvârşit şi vădirea lui, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este de neînţeles cum adesea omul se arată grabnic şi îndrăzneţ la săvârşirea păcatului, dar zăbavnic şi ruşinos când e pus în situaţia de a-l mărturisi. Sfântul Ioan Gură de Aur arată că în chip firesc s-ar cuveni să ne ruşinăm când păcătuim, şi să ne grăbim spre pocăinţă, dar diavolul răstoarnă rânduiala şi dă celor care se iau după el îndrăzneală la păcat şi ruşine la pocăinţă. Se cuvine aşadar să aşezăm iarăşi lucrurile în buna lor rânduiala:
„Uită-te la el! Săvârşeşte păcatul şi nu se ruşinează! Il spune, şi roşeşte! A diavolului este viclenia aceasta! Diavolul nu-l lasă pe păcătos să se ruşineze când face păcatul, ci-l împinge să-l săvârşească în văzul lumii [...]; dar îl face să se ruşineze, când se pocăieşte [...]. Pentru ce ţi-i ruşine să-ţi spui păcatul? Când l-ai făcut, nu ţi-a fost ruşine. Când iei doctoria, te ruşinezi? Când te scapi de păcat, te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia sa-ţi fie ruşine! Când ai ajuns păcătos, nu te-ai ruşinat şi te ruşinezi acum când ai să ajungi drept?
«Spune tu mai întâi fărădelegile tale, ca să te îndreptezi» (Isaia, 43 26). Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului! N-a spus: «Ca sa nu fii pedepsit!», ci «Ca sa te îndreptezi!»"
Când e vorba de ruşinea faţă de preot, păcătosul trebuie să aibă de la bun început conştiinţa clară că lui Dumnezeu îşi mărturiseşte păcatul, şi nu acestuia, care nu este decât un martor, potrivit formulei pe care o citeşte înainte de spovedanie: „Fără sfială spune toate câte ai făcut, ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta Lui icoană este înaintea noastră. Iar eu sunt numai un martor".
Apoi trebuie să ştie că duhovnicul îi primeşte mărturisirea ca sfinţit slujitor al Bisericii - purtând veşmântul preoţesc şi epitrahilul, care este însemnul slujirii sale preoţeşti - şi nu se află acolo pentru a-l judeca, ci, dimpotrivă, fiind atât preot, cât şi creştin, are îndatorirea sfântă de a nu judeca defel.
Ca om, preotul este el, însuşi păcătos şi are în chip firesc conştiinţa păcătoşeniei sale. Sfântul loan de Cronstadt spunea că acela care, în scaunul de spovedanie, nu se simte la fel de păcătos ca cei pe care-i spovedeşte, nu-i duhovnic cu adevărat. Iar un mare duhovnic al vremurilor noastre, Părintele Serghie Şevici, asculta mărturisirile cu un suflet plin de pocăinţă, făcându-se una cu păcătosul ce-i sta înainte, şi la spovadă, şi la sfat. Un bun duhovnic este mai înainte de toate un împreună-pătimitor cu acela pe care-l spovedeşte.
Chiar neavând aceste virtuţi, el este totuşi destoinic să asculte fără să judece, uitând pe dată cele auzite, aşa cum face un psiholog sau un psihiatru. De altfel, este cu neputinţă pentru cel care ascultă zeci sau chiar sute de oameni să ţină minte tot ce i s-a zis. Chiar faptele ne arată că niciodată spovedania n-a stricat relaţiile dintre preot şi enoriaşii săi; dimpotrivă, adesea, ştiindu-le mai îndeaproape necazurile şi greutăţile, preotul ajunge să-i înţeleagă mai bine si să-i iubească mai mult.
Am văzut de-a lungul multor pagini că duhovnicul este privit ca un doctor al sufletului. Şi după cum nu pregetăm să ne dezgolim trupul în faţa medicului, precum şi gândurile, visele, amintirile, nu totdeauna curate, în faţa unui psihanalist, tot aşa se cuvine să nu pregetăm să ne dezgolim sufletul şi să-i dăm la iveală străfundurile în faţa doctorului celui duhovnicesc, bine ştiind că lucrul acesta nu este doar folositor, ci şi cu totul necesar pentru tămăduirea noastră. Am văzut deja că ruşinea este, duhovniceşte, mai degrabă bună; arată că păcătosul ştie că faptele pe care le-a săvârşit sunt necuviincioase şi murdare şi-l ajută să nu le mai facă; a îndura ruşinea păcatului este semn de cuvenită smerenie, care nu poate lipsi de la spovedanie.
Şi tot duhovniceşte vorbind, ruşine e să-ţi ascunzi păcatele, nu să le dai la iveală, ca să scapi odată de ele, tot aşa cum e ruşinos să ţii în casă toate mizeriile, dar nu e nicio ruşine să le scoţi afară şi să le arunci la gunoi. Să amintim această mică istorioară: într-o bună zi, plimbându-se pe străzile Atenei, Socrate l-a văzut pe unul dintre ucenicii săi ieşind dintr-un lupanar şi, ruşinându-se acela de el, Socrate i-a spus: „Nu e ruşine să ieşi dintr-o astfel de casă, ruşine e să rămâi în ea".
Jean - Claude Larchet
VIAŢA SACRAMENTALA, EDITURA BASILICA
Cumpara cartea "VIAŢA SACRAMENTALA"
-
Marturisirea pacatelor
Publicat in : Sfintele Taine -
Marturisirea pacatelor
Publicat in : Pilda zilei
-
Spovedania la distanta. Telefonul si internetul.
Publicat in : Editoriale -
Ne putem spovedi fara a tine post?
Publicat in : Religie
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.